ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4360/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4360/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 989 din 20

decembrie 2011 s-a stabilit că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14) din

Legea nr. 303/2004, republicată, este aplicabilă în cazul cererilor

judecătorilor de numire în funcția de procuror, respectiv ale procurorilor de

numire în funcția de judecător. În motivarea acestei hotărâri, s-au reținut

următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, persoanele numite în

funcția de judecător sau procuror în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr.

303/2004, nu pot fi delegate, detașate, transferate și nu pot promova la alte

instanțe sau parchete timp de cel puțin 3 ani de la numirea în funcție.

Interdicția prevăzută

de dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, republicată, a fost

introdusă prin O.U.G. nr. 100 din 4 octombrie 2007 pentru modificarea și

completarea unor acte normative în domeniul justiției și viza, inițial, o

perioadă de un an.

Ulterior, prin Legea

nr. 97/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 100 din 4 octombrie 2007 pentru

modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, publicată

în M. Of. nr. 29/15.04.2008, textul art. 33 alin. (14) a fost modificat, în

sensul instituirii unei interdicții de 3 ani.

Urmând o procedură

specială de admitere în magistratură, regula fiind admiterea în magistratură

prin Institutul Național al Magistraturii, persoanele care promovează concursul

organizat în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 trebuie să

respecte interdicția instituită în alin. (14) al aceluiași articol.

Instituirea de către

legiuitor a unei astfel de interdicții, în cazul judecătorilor sau procurorilor

care promovează concursul de admitere, organizat în condițiile art. 33 alin.

(1) din Legea nr. 303/2004, are ca scop menținerea ocupării posturilor din

cadrul acelor instanțe sau parchete, care se confruntă cu dificultăți constante

în asigurarea necesarului de judecători și procurori prin modalitatea

principală de admitere în magistratură. Posturile propuse pentru ocupare în

baza acestei proceduri sunt publicate pe site-ul C.S.M., al Institutului

Național al Magistraturii și aduse la cunoștință printr-un comunicat de presă,

iar participarea la concurs a candidaților se face în considerarea numai a

acestor posturi și a respectării constrângerilor pe care le impune procedura

vizată.

Dat fiind faptul că

interdicția prevăzută de dispozițiile art. art. 33 alin. (14) se aplică în

situația în care un judecător solicită transferul la o altă instanță sau un

procuror solicită transferul la o altă unitate de parchet, Plenul C.S.M. a

apreciat că această interdicție se aplică cu atât mai mult în situația în care

judecătorul solicită transferul/numirea la o unitate de parchet sau procurorul

solicită transferul/numirea la o instanță.

În final a apreciat

Plenul C.S.M. că o interpretare contrară ar conduce la instituirea unui

tratament diferențiat, or, nu se poate admite ca interdicția să fie aplicabilă

în prima situație, iar într-o situație similară aceasta să nu se aplice, scopul

reglementării fiind în mod evident acela de a asigura stabilitatea la

instanțele și parchetele la care s-a dispus numirea magistraților în condițiile

art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea nr.

146 din 20 decembrie 2011 a Plenului C.S.M., în acord cu cele reținute de

principiu în Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 989 din 20 decembrie 2011, s-a

respins contestația formulată de T.I.C. împotriva Hotărârii nr. 1020 din 20

decembrie 2011 a secției pentru judecători, prin care s-a constatat că mai

mulți procurori, între care și recurentul, nu îndeplinesc condițiile prevăzute

de lege pentru numirea în funcție de judecător.

Împotriva celor două

hotărâri ale Plenului C.S.M. a formulat recurs T.I.C., inițial formându-se două

dosare pe rolul Înaltei Curți cu numerele 1328/1/2012 și 2292/2/2012, conexate

prin Încheierea de ședință din 20 septembrie 2012 pronunțată în prezentul dosar

cu număr mai vechi.

Recurentul a arătat

că prin Decret emis de Președintele României în octombrie 2011 a fost numit în

funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei, iar

la data de 14 noiembrie 2011 s-a adresat cu cerere solicitând C.S.M. să fie

numit judecător la Judecătoria Botoșani, având domiciliul în municipiul

Suceava, cererea sa fiind însă respinsă prin Hotărârea nr. 1020 din 20

decembrie 2011 adoptată de secția pentru judecători a C.S.M., în temeiul

Hotărârii nr. 989 din 20 decembrie 2011 adoptată de Plenul C.S.M.

În motivarea cererii

de recurs s-a susținut că cele două hotărâri sunt nelegale, în esență, pentru

următoarele motive:

- dispozițiile art.

33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, republicată, sunt aplicabile în cazul

transferului, promovării, delegării și detașării judecătorilor/procurorilor

care au fost numiți în condițiile art. 33 din această lege;

- dispozițiile art.

33 alin. (14) din această lege nu sunt incidente în cazul unei cereri prin care

un procuror solicită numirea în funcția de judecător sau invers, fiind

încălcate astfel dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 care prevede

că "la cererea motivată, judecătorii pot fi numiți în funcția de procuror,

iar procurorii în funcția de judecător, prin decret al Președintelui României,

la propunerea C.S.M., cu respectarea condițiilor prevăzute în prezenta

lege" și extinzându-se astfel o excepție de strictă interpretare la o

situație pe care legea nu o prevede;

- Hotărârea nr.

989/2011 introduce o reglementare discriminatorie în ceea ce privește

judecătorii și procurorii care au fost numiți în funcție conform prevederilor

art. 33 din Legea nr. 303/2004, republicată, în raport cu judecătorii și

procurorii numiți în urma promovării examenului de capacitate, potrivit art. 31

din aceeași lege;

- Hotărârea nr.

146/2012 este nelegală pentru că se întemeiază exclusiv pe Hotărârea nr. 989/2011,

care a modificat Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului C.S.M. privind transferul

judecătorilor și procurorilor, precum și numirea judecătorilor în funcția de

procuror și a procurorilor în funcția de judecător, iar Hotărârea 1020/2011,

deși se întemeiază pe aceeași Hotărâre nr. 989/2011 a fost adoptată anterior

hotărârii de Plen, ceea ce atrage nelegalitatea sa;

- soluția adoptată

prin Hotărârea nr. 989/2011 suprimă dreptul la alegere liberă a funcției în

sistemul judiciar;

- întrucât Hotărârea

nr. 1020/2011 a secției pentru judecători a C.S.M., menținută prin Hotărârea

Plenului nr. 146/2012, este motivată exclusiv în considerarea Hotărârii

Plenului nr. 989/2011 se încalcă prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr.

24/2000 în sensul că se acordă acestei interpretări echivalentul unei

interpretări legale.

În concluzie,

recurentul a solicitat anularea celor două hotărâri ca fiind nelegale și să fie

obligat C.S.M. să emită o hotărâre prin care să propună numirea sa în funcția

de judecător la Judecătoria Botoșani.

C.S.M. a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență materială a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în

ceea ce privește Hotărârea nr. 989/2011 a Plenului C.S.M., cu motivarea că

această hotărâre este exceptată sferei de aplicare a dispozițiilor art. 29

alin. (7) din Legea nr. 317/2004, excepție la care a renunțat în ședința

publică de la 4 octombrie 2012.

Pe fondul cauzei a

solicitat respingerea recursurilor ca neîntemeiate, subliniind că prin

adoptarea Hotărârii nr. 989/2011, Plenul C.S.M. a avut în vedere că scopul

legiuitorului la instituirea interdicției prevăzute de alin. (14) al art. 33

din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare (privind

statutul judecătorilor și procurorilor), în cazul judecătorilor și procurorilor

care promovează concursul de admitere organizat în condițiile art. 33 alin. (1)

din aceeași lege, este acela de menținere a ocupării posturilor din cadrul unor

instanțe sau parchete care se confruntă cu dificultăți constante în asigurarea

necesarului de judecători sau procurori prin modalitatea principală de admitere

în magistratură.

Relativ la încălcarea

art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, modificată și

completată, s-a precizat că această critică este neîntemeiată câtă vreme

evaluarea în concret a aspectelor care să determine acțiunea C.S.M. de aprobare

a numirii în funcție și de propunere către Președintele României constituie

competența exclusivă a acestei autorități; în plus reglementarea din art. 61

instituie doar o vocație și nu un drept pentru numirea în funcția de procuror

sau judecător.

Nu în ultimul rând,

intimatul a arătat că motivele personale, familiale, invocate de recurent erau

aceleași și în momentul în care acesta a optat, în mod liber, pentru postul de

procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei, că prima cerere

de numire în funcția de judecător a fost formulată la aproximativ o lună și

jumătate de la numirea în funcția de procuror.

În același timp, în sprijinul

nevoii de stabilizare a personalului din cadrul Parchetului de pe lângă

Judecătoria Șimleu Silvaniei și buna funcționare a acestei unități de parchet

au fost depuse la dosar avizele negative ale Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Cluj, Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj și Parchetului de pe lângă

Judecătoria Șimleu Silvaniei, cât și de către Curtea de Apel Suceava.

În privința situației

magistraților cărora nu li se poate opune interdicția instituită prin art. 33

alin. (14) din Legea nr. 303/2004, republicată, s-a apreciat că nu se poate

pune problema unui tratament discriminatoriu deoarece situațiile sunt diferite.

În dosarul având ca

obiect anularea Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 989/2011, la data de 20 iunie

2012, D.M.E. a formulat cerere de intervenție în interesul recurentului,

susținând nelegalitatea acestei hotărâri din perspectiva acelorași motive

expuse de recurent, această cerere de intervenție accesorie fiind admisă în

principiu prin Încheierea de ședință din 20 septembrie 2012.

Prin încheiere

distinctă, la data de 4 octombrie 2012, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea

nr. 47/1992, modificată, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curții

Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, republicată și

modificată, excepție invocată de recurent în recursul conex (ce a făcut

obiectul Dosarului nr. 2292/1/2012).

Examinând cauza prin

prisma susținerilor și apărărilor părților, a normelor legale incidente, a

probatoriului administrat, Înalta Curte reține că ambele recursuri sunt

nefondate, astfel că le va respinge ca atare, pentru cele ce vor fi punctate în

continuare:

Prin Hotărârea nr.

989/2011, Plenul C.S.M. a statuat că interdicția prevăzută de art. 33 alin.

(14) din Legea nr. 303/2004, republicată, este aplicabilă în cazul cererilor

judecătorilor de numire în funcția de procuror, respectiv ale procurorilor de

numire în funcția de judecător.

Potrivit art. 33

alin. (14) din actul normativ în discuție "Persoanele numite în condițiile

prezentului articol (n.n. - pe bază de concurs) nu pot fi delegate, detașate,

transferate și nu pot promova la alte instanțe sau parchete timp de cel puțin 3

ani de la numirea în funcție".

În argumentarea

acestei hotărâri s-a pus accent pe scopul legiuitorului care a fost identificat

ca fiind în mod evident acela de a asigura stabilitatea la instanțele și

parchetele la care s-a dispus numirea magistraților în condițiile art. 33 alin.

(1) din lege.

În același timp s-a

reținut că de cele mai multe ori aceste cereri de numire în funcția de

judecător sau procuror, formulate de unii procurori sau judecători, constituie

în fapt transferuri deghizate, scopul urmărit de magistrat fiind acela de a-și

desfășura activitatea în altă localitate. Or, admiterea acestor cereri, fără

respectarea interdicției menționate determină vacantarea posturilor ocupate

prin concurs la scurt timp de la ocuparea lor, cu consecințe negative asupra

funcționării parchetelor/instanțelor în ciuda faptului că aceste concursuri au

fost organizate tocmai în vederea îmbunătățirii activității acestora.

Prin Hotărârea nr.

1020 din 20 decembrie 2011, secția pentru judecători a C.S.M. a constatat că nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru numirea în funcția de

judecător, a unui număr de 22 de procurori, printre care și recurentul și

intervenienta, motivarea acestei hotărâri fiind axată pe Hotărârea de principiu

nr. 989/2011 a Plenului C.S.M.

Această hotărâre a

secției pentru judecători a fost contestată de recurentul T.I.C., Plenul C.S.M.

respingând contestația prin Hotărârea nr. 146 din 1 martie 2012.

Uzând de dispozițiile

art. 29 alin. (7) raportat la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 (r1)

privind C.S.M., T.I.C. a atacat cu recurs ambele hotărâri ale Plenului C.S.M.

amintite mai înainte.

Una din criticile

centrale ale recurentului a fost aceea legată de încălcarea de către

autoritatea intimată a dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004

(r1) conform cărora: "La cererea motivată, judecătorii pot fi numiți în

funcția de procuror, iar procurorii în funcția de judecător, prin decret al

Președintelui României, la propunerea C.S.M., cu respectarea condițiilor

prevăzute în prezenta lege".

Din perspectiva

recurentului, chiar dacă acest articol se regăsește în Cap.VI al Legii

("Delegare, detașare, transferuri"), în mod eronat C.S.M. a

interpretat ca fiind aplicabilă interdicția la care face referire art. 33 alin.

(14) din lege, atât prin Hotărârea de principiu nr. 989/2011 cât și prin Hotărârea

de speță nr. 1020/2011 a secției pentru judecători și menținută de Plen prin

Hotărârea nr. 146/2012.

Toți cei 23 de

procurori ale căror cereri de numire în funcția de judecător, cuprinși în

hotărârea secției pentru judecători, au fost numiți în funcție în temeiul art.

33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată și cu modificările ulterioare.

Teza recurentului în

sensul că în lipsa oricăror atribuții legale C.S.M. a dat art. 33 alin. (14)

din Legea nr. 303/2004 o interpretare asimilată unei interpretări legale nu va

fi împărtășită de Înalta Curte câtă vreme pe de o parte, în speță, este vorba

de procurori numiți prin concurs în temeiul art. 33 alin. (1) din aceeași lege,

iar pe de altă parte din economia întregului act normativ care reglementează

activitatea C.S.M. și îndeosebi din art. 37 al Legii nr. 317/2004 rezultă în

mod clar că acest organism are atribuții referitoare la organizarea și

funcționarea instanțelor și a parchetelor. Este atributul exclusiv al C.S.M. în

a lua măsurile care se impun pentru ocuparea posturilor vacante, raportat la

rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, pentru stabilitatea în sistem.

Interpretarea dată

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 și decizia de a se aplica în toate

cazurile unor cereri de natura celor analizate de secția pentru judecători

(prin Hotărârea nr. 1020/2011), nu este în afara legii, iar rațiunile avute în

vedere prin adoptarea Hotărârii nr. 989/2011 țin atât de legalitate (scopul

urmărit de legiuitor) cât și de oportunitate, ținându-se seama de nevoia de a

se asigura stabilitatea la instanțele și parchetele la care s-a dispus numirea

magistraților în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

În acest context, ca

autoritate administrativă autonomă a puterii judecătorești care gestionează

cariera magistraților și realizează politicile de resurse umane ale

instanțelor/parchetelor, C.S.M. a explicitat prin Hotărârea nr. 989/2011

dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 pentru o situație

apărută în gestiunea resurselor umane de natură a afecta activitatea

instanțelor/parchetelor.

Se apreciază că

enumerarea cuprinsă în norma legală menționată (delegare, detașare, transfer)

nu este una limitativă ci una exemplificativă a situațiilor în care

stabilitatea pe funcție ar putea fi afectată.

Înalta Curte nu poate

împărtăși nici teza avansată de recurent în ideea că prin adoptarea Hotărârii

nr. 989/2011 se suprimă dreptul la alegere liberă a funcției în sistemul

judiciar.

Acest drept a fost

exercitat de recurent la momentul la care a participat la concursul de admitere

în magistratură din data de 21 noiembrie 2010 și nu se poate vorbi acum de o

suprimare a acestui drept. Recurentul a fost numit în funcția de procuror la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Șimleu Silvaniei la data de 26 septembrie

2011, prin Decretul Președintelui României nr. 706 din 20 septembrie 2011,

publicat în M. Of. nr. 681/26.09.2011.

Cererea de numire în

funcția de judecător a fost adresată C.S.M. la data de 14 noiembrie 2011, deci

la aproximativ o lună și jumătate de la numirea sa în funcție.

Circumstanțele cauzei

sunt, suplimentar, în sprijinul raționamentului expus în Hotărârea de principiu

nr. 989/2011 a Plenului C.S.M. care a stat la baza motivării respingerii

cererii de numire în funcția de judecător prin Hotărârea nr. 1020/2011 a

secției pentru judecători și menținută de Plen prin Hotărârea nr. 146/2012.

Referitor la critica

prin care recurentul susține că reglementarea de principiu este discriminatorie

față de judecători și procurori numiți în baza normei care reprezintă regula în

materie, respectiv cu cei care au urmat Institutul Național al Magistraturii și

promovat examenul de capacitate (art. 31 din Legea nr. 303/2004), se impune

observația că este vorba de căi diferite de acces în profesie, astfel că nu

poate fi vorba de discriminare.

De altfel, în

susținerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 33 alin.

(14) din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată, recurentul face

trimitere și la aspecte de discriminare, însă soluția asupra acestei excepții

aparține exclusiv Curții Constituționale.

Considerentele pentru

respingerea recursului declarat împotriva celor două hotărâri ale Plenului sunt

comune, însă, adițional, în ce privește recursul împotriva Hotărârii nr.

146/2012 este necesar a aminti și aspectele concrete ale cazului dedus

judecății, mai exact avizele negative exprimate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj, Parchetul de pe lângă

Judecătoria Șimleu Silvaniei și Curtea de Apel Suceava. Toate aceste avize

negative au ca fundament efectele negative pe care admiterea cererii

recurentului le-ar aduce activității parchetelor/instanțelor amintite.

Toate cele arătate

converg către soluția reținerii ca neîntemeiate a ambelor recursuri, cât și a

cererii de intervenție accesorie.

Văzând și

dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată și

modificată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de T.I.C. împotriva Hotărârii nr. 989 din 20 decembrie 2011 și a

Hotărârii nr. 146 din 1 martie 2012 ale Plenului C.S.M., ca nefondate.

Respinge în fond,

cererea de intervenție în interesul recurentului formulată de D.M.E.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 25 octombrie 2012.

Procesat de GGC - MI