ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5344/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5344/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

a. Obiectul cererii

deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

contestatoarea G.A.N. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Consiliul

Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii nr. 163 din 26 februarie 2013 a

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a dispus revocarea

contestatoarei din funcția de membru, ales de la curțile de apel, al

Consiliului Superior al Magistraturii.

În motivarea cererii,

contestatoarea a arătat că prin Hotărârea nr. 1/2013, Adunarea Generală a

judecătorilor din cadrul Curții de Apel Cluj a declanșat, în condițiile art. 55

alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,

procedura de revocare a contestatoarei din funcția de membru ales de la curțile

de apel, iar în adresa Curții de Apel se arată că, centralizând rezultatele

votului, s-a stabilit că un număr de 13 curți de apel au votat pentru revocare.

În ședința publică de

la data de 26 februarie 2013, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a

dezbătut sesizarea înaintată de Curtea de Apel Cluj și actele anexate, fără

însă a analiza legalitatea și temeinicia sesizării Consiliului și fără a acorda

contestatoarei dreptul la apărare, stabilind doar un drept la exprimarea unui

punct de vedere, drept acordat în egală măsură și celorlalți membri care nu au

fost supuși procedurii de revocare.

Contestatoarea a

expus procedura și condițiile de revocare a unui membru al Consiliului Superior

al Magistraturii, așa cum ar fi aceasta conturată de dispozițiile Legii nr.

317/2004, argumentând că aceasta nu a fost respectată, și a susținut că

Hotărârea nr. 1/2013 a Adunării Generale a judecătorilor din cadrul Curții de

Apel Cluj nu cuprinde nicio referire la motivele concrete care stau la baza

voturilor exprimate, și deci a emiterii actului, putându-se aprecia că

procedura de revocare, în ansamblul ei, nu întrunește condițiile de validitate

cerute de lege.

A mai susținut că

adunările generale ale judecătorilor de la curțile de apel au fost nelegal

convocate, că acestea trebuiau prezidate de către judecătorul cu cea mai mare

vechime în magistratură, și nu de președinții curților de apel și că nu au fost

verificate condițiile de cvorum ale adunărilor generale pe baza

proceselor-verbale ale acestora.

Invocând dispozițiile

art. 23 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, contestatoarea a mai arătat că

membrii aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii nu își pierd calitatea de

judecător sau procuror, hotărârea plenului de revocare fiind, incontestabil,

referitoare la drepturile și cariera judecătorilor.

Contestatoarea a

invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 55 din Legea

nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

La data de 6 martie

2013, contestatoarea a depus note scrise prin care a argumentat competența

Înaltei Curți de soluționare, în primă instanță, a contestației sale.

Evocând dispozițiile

art. 4, art. 9, art. 51 și art. 90 din Legea nr. 303/2004 și dispozițiile art.

1, art. 23 alin. (3) și (6), art. 30, art. 54 alin. (1) și (4), art. 55 alin.

(1) și (4) din Legea nr. 317/2004, contestatoarea a argumentat că nu se poate

face o disociere legală între statutul de judecător și statutul de membru al

Consiliului Superior al Magistraturii.

A mai susținut că

hotărârea atacată are caracter sancționator, cu impact asupra carierei sale

profesionale, și a mai criticat încălcarea, în procedura revocării, a dreptului

său la apărare și a principiului legalității prin nemotivarea hotărârii

contestate.

b. Întâmpinarea

depusă în cauză

Prin întâmpinare,

intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea cererii

ca neîntemeiată, invocând și excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Referitor la această

excepție, intimatul a susținut, în esență, că dispozițiile art. 29 din Legea

nr. 317/2004 nu sunt incidente în speță, întrucât hotărârea atacată nu face

parte din categoria celor privind drepturile și cariera judecătorilor și

procurorilor.

Cu privire la fondul

cauzei, intimatul a învederat că hotărârea atacată a fost emisă în deplină

concordanță cu dispozițiile legale și regulamentare incidente, evocând, în

acest sens, art. 55 alin. (4) - (9) din Legea nr. 317/2004, art. 20 din

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin

Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, art. 40

din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii,

aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.

326/2005 și ale cap. V - secțiunile II și III din Regulamentul privind

procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat

prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 327/2005.

A susținut că,

potrivit hotărârilor adunărilor generale, până la data de 28 ianuarie 2013 s-au

întrunit 13 adunări generale care au îndeplinit condițiile cerute de lege

pentru revocarea membrului ales al Consiliului, că nu există dispoziții legale

care să instituie, ca în procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al

Magistraturii, obligativitatea întrunirii tuturor adunărilor generale și la

aceeași dată, principiul simetriei neputând fi aplicat; că adunările generale

ale judecătorilor au fost legal convocate, potrivit datelor ce reies din

tabelul trimis de către Curtea de Apel Cluj; că cvorumul cerut de lege a fost

realizat; că regula prezidării adunărilor generale este aceea a conducerii lor

de către președintele instanței.

A mai argumentat că

cerința motivării se referă la sesizarea de revocare adresată Consiliului

Superior al Magistraturii, și nu la hotărârea curții de apel prin care s-a

decis revocarea membrului Consiliului Superior al Magistraturii, condiția

fiind, în speță, îndeplinită.

Intimatul a depus și

punct de vedere față de excepția de neconstituționalitate invocată de către

contestatoare, solicitând respingerea acesteia.

La data de 16 mai

2013, intimatul a arătat că înțelege să renunțe la a mai susține excepția de

necompetență materială a Înaltei Curți, invocată prin întâmpinare.

c. Cererea de

intervenție accesorie

Asociația

Magistraților din România a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 61 alin.

(1) și (3) și art. 63 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cerere de intervenție

accesorie în interesul intimatului Consiliului Superior al Magistraturii,

invocând excepția necompetenței materiale al Înaltei Curți și excepția

inadmisibilității cererii contestatoarei.

În argumentarea

admiterii în principiu a cererii de intervenție, Asociația a susținut că

justifică un interes legitim, în condițiile în care, potrivit art. 5 al

Statului Asociației Magistraților din România, aceasta, asociație profesională

de interes public, reprezintă interesele magistraților în raporturile cu

celelalte subiecte de drept, interes ce constă în respectarea voinței

magistraților, manifestată în condiții de vot similare procedurii de alegere,

manifestare de voință transpusă de Consiliul Superior al Magistraturii în

Hotărârea nr. 163 din 26 februarie 2013, ca o condiție primordială pentru

garantarea independenței justiției și respectarea statutului magistratului.

În motivarea

excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, Asociația a

susținut, evocând dispozițiile art. 133 alin. (7) și art. 134 alin. (2) și (3)

din Constituția României, că Hotărârea nr. 163 din 26 februarie 2013 nu este

supusă niciunei căi de atac.

A arătat, în esență,

că atâta timp cât, potrivit dispozițiilor art. 133 alin. (7) din Constituție,

hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive și

irevocabile, cu excepția celor în materie disciplinară, iar revocarea unui

judecător din funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii

reprezintă o instituție distinctă de cea a răspunderii disciplinare, o cerere

care privește procedura de revocare este inadmisibilă.

De asemenea, întrucât

în speță nu se analizează o contestație privind o procedură disciplinară,

Înalta Curte de Casație și Justiție nu este competentă material să soluționeze

cauza.

d. Apărările față de

cererea de intervenție

Intimatul Consiliul

Superior al Magistraturii a depus întâmpinare la cererea de intervenție

accesorie formulată de Asociația Magistraților din România, solicitând

respingerea acesteia ca inadmisibilă în principiu, cu motivarea, în esență, că

cererea intervenientului nu sprijină apărarea intimatului în condițiile în care

se tinde la respingerea ca inadmisibilă a contestației formulate, în timp ce

apărarea intimatului urmărește respingerea contestației ca nefondată.

A mai învederat

intimatul că din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 196 din 04

aprilie 2013 ar rezulta faptul că hotărârea atacată în contestația pendinte

intră în categoria hotărârilor care privesc cariera și drepturile judecătorilor

și procurorilor, competența materială de soluționare a unor astfel de

contestații aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, conform art. 29 alin. (7) din Legea nr.

317/2004.

La rândul său, contestatoarea

G.A.N. a solicitat respingerea ca inadmisibilă, în principiu, a cererii de

intervenția accesorie formulată de către Asociația Magistraților din România,

invocând art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

CEDO în cauza Yvon c. Franței, susținând și că activitatea intervenientului

este limitată și condiționată de apărarea părții în favoarea căreia s-a

promovat cererea, fiindu-i interzis să facă acte procesuale potrivnice poziției

procesuale a părții pentru care intervine.

II. Considerentele

Înaltei Curți

Înalta Curte a fost

învestită la data de 27 februarie 2013, de către G.A.N., cu soluționarea

contestației de față, vizând Hotărârea nr. 163 din 26 februarie 2013 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul prevederilor art. 29 alin.

(5) și 7 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Potrivit acestor

texte de lege, Hotărârile Plenului CSM privind cariera și drepturile

judecătorilor și procurorilor pot fi atacate cu recurs, de orice persoană

interesată, în termen de 15 zile de comunicare sau de la publicare, la secția

de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Verificându-și cu

prioritate competența materială, astfel cum imperativ o impun dispozițiile art.

131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu și a pus în

discuția părților natura juridică a hotărârii atacate, pentru a stabili dacă

aceasta poate fi calificată ca hotărâre vizând cariera și drepturile

judecătorilor sau procurorilor.

Pentru argumentele în

continuare arătate, Înalta Curte, examinând înscrisurile aflate la dosar și

raportat la prevederile legale incidente, apreciază că Hotărârea nr. 163 din 26

februarie 2013 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii este un act de

natură administrativă supus controlului instanței competente de contencios

administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004, nefiind o hotărâre ce face

parte din categoria celor ce privesc cariera și drepturile judecătorilor și

procurorilor, pentru a atrage competența specială a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, conform art. 29 alin.

(7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificări.

Astfel, prin

Hotărârea nr. 163 din 26 februarie 2013 a Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii s-a dispus revocarea doamnei judecător G.A.N. din funcția de

membru al Consiliului Superior al Magistraturii, ales de la curțile de apel.

Hotărârea a fost

adoptată, în esență, în temeiul art. 55 din Legea nr. 317/2004 privind

Consiliul Superior al Magistraturii, care arată că:

(1) Revocarea din

funcția de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii se propune de

președintele sau vicepreședintele Consiliului ori de o treime din membri, în

situația în care persoana în cauză nu mai îndeplinește condițiile legale pentru

a fi membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul

neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor în cadrul

Consiliului Superior al Magistraturii sau în cazul aplicării oricărei sancțiuni

disciplinare.

(2) Plenul

Consiliului Superior al Magistraturii, la sesizarea formulată potrivit alin.

(1), poate dispune revocarea din funcția de membru ales al Consiliului Superior

al Magistraturii.

(3) Revocarea din

funcția de președinte sau vicepreședinte se propune de o treime din numărul

membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Dispozițiile alin. (2) se

aplică în mod corespunzător.

(4) Membrii aleși ai

Consiliului Superior al Magistraturii sunt revocați și la cererea majorității

adunărilor generale de la nivelul instanțelor sau parchetelor pe care le

reprezintă, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a

atribuțiilor încredințate prin alegerea ca membru al Consiliului. În cadrul

adunărilor generale, decizia se ia cu votul a două treimi din numărul

judecătorilor sau procurorilor.

(5) În cazul adunării

generale comune a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și a Direcției Naționale Anticorupție, decizia de revocare a reprezentantului

acestora se ia cu votul majorității procurorilor. În cadrul adunării generale

votează și procurorii din structurile teritoriale ale acestora.

(6) Decizia de

revocare a reprezentantului Înaltei Curți de Casație și Justiție se ia cu votul

majorității judecătorilor din adunarea generală.

(7) Procedura de

revocare poate fi declanșată de orice adunare generală de la nivelul

instanțelor sau parchetelor pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior

al Magistraturii a cărui revocare se cere, precum și de organizațiile

profesionale ale judecătorilor și procurorilor.

(8) Centralizarea

rezultatelor votului se realizează de adunarea generală care a inițiat

procedura sau de prima adunare generală sesizată de organizațiile profesionale

ale judecătorilor și procurorilor.

(9) În termen de 15

zile de la înregistrarea sesizării semnate și motivate de reprezentanții

adunărilor generale prevăzute la alin. (4), Plenul Consiliului Superior al

Magistraturii dispune revocarea din funcție a membrului ales. Dispozițiile art.

57 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Înalta Curte reține

că Hotărârea nr. 163 din 26 februarie 2013, prin conținutul său și raportat la

temeiul legal în baza căruia a fost emisă, și chiar reținând caracterul de

noutate învederat de părți, nu se încadrează în categoria celor privind cariera

și drepturile judecătorilor, în sensul art. 29 alin. (5) din Legea nr.

317/2004, raportat la reglementarea cuprinsă în Legea nr. 303/2004 privind

Statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și completată.

O atare raportare se

impune ca fiind unica de natură obiectivă, firească și nu în ultimul rând

deplin legală, corespunzătoare voinței legiuitorului, în absența unei definiții

clare și precise a noțiunii de carieră a judecătorilor și procurorilor în

legislația relevantă în această materie.

Astfel, acest din

urmă act normativ reglementează în întreg Titlul II, intitulat "Cariera

judecătorilor și procurorilor" aspectele ce conturează conținutul acestei

noțiuni.

Sunt astfel

stabilite, detaliat și distinct pe capitole, admiterea în magistratură și

formarea profesională inițială a judecătorilor și procurorilor, perioada

stagiului, numirea judecătorilor și procurorilor, formarea lor profesională

continuă și evaluarea periodică, promovarea și numirea în funcțiile de conducere,

delegarea, detașarea și transferul, și în fine suspendarea și încetarea

funcției de judecător și procuror.

Rezultă așadar că,

potrivit legii, cariera judecătorilor sau procurorilor vizează strict parcursul

profesional, de la promovarea în profesie și până la încetarea acesteia, în

legătură directă cu exercitarea concretă și efectivă a atribuțiilor de

judecător și respectiv de procuror.

În același spirit

sunt, de altfel, reglementate și implicit definite de aceeași lege și

drepturile judecătorilor și procurorilor. În Titlul III al actului normativ sus

arătat, se stipulează că stabilirea drepturilor judecătorilor și procurorilor

se face ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de

răspunderea și complexitatea funcției de judecător și procuror, de

interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de lege pentru aceste funcții.

Din această

perspectivă, în spiritul reglementării arătate și din interpretarea acesteia

rezultă că dobândirea, respectiv pierderea calității de membru al Consiliului

Superior al Magistraturii - organism independent, de reprezentare, garantul

independenței justiției - nu reprezintă o etapă inerentă și necesară în

parcursul profesional al unui judecător sau procuror iar în sensul prevederilor

legale arătate nu se circumscrie în mod expres conținutului noțiunii de

"carieră".

Atât contestatoarea,

cât și intimatul au invocat, în susținerea competenței Înaltei Curți de

soluționare a contestației de față, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) și

(7) din Legea nr. 317/2004, Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013 a Curții

Constituționale, susținând că aceasta a reținut, în considerentele deciziei

menționate, că hotărârile de tipul celei atacate în contestația pendinte intră

în categoria celor care privesc cariera și drepturile judecătorilor și

procurorilor.

Înalta Curte reține

că prin Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, Curtea Constituțională a admis

excepția de neconstituționalitate, exclusiv cu privire la dispozițiile art. 55

alin. (4) și (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al

Magistraturii, și anume cele care arată că membrii aleși ai Consiliului

Superior al Magistraturii sunt revocați și la cererea majorității adunărilor

generale de la nivelul instanțelor sau parchetelor pe care le reprezintă, în

cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor

încredințate prin alegerea ca membru al Consiliului, respectiv în termen de 15

zile de la înregistrarea sesizării semnate și motivate de reprezentanții

adunărilor generale prevăzute la alin. (4), Plenul Consiliului Superior al

Magistraturii dispune revocarea din funcție a membrului ales. Dispozițiile art.

57 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea Constituțională a reținut, cu precădere, că textul de lege criticat

este neclar și imprecis, prin urmare lipsit de previzibilitate, ceea ce

contravine dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.

În considerente,

Curtea Constituțională a analizat detaliat natura mandatului membrului

Consiliului Superior al Magistraturii, arătând, printre altele, că

"statutul membrilor Consiliului implică calitatea de demnitar, potrivit

art. 54 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, recunoscută și deputaților și

senatorilor. Ca și aceștia, membrii Consiliului sunt aleși pe durata mandatului,

prin vot direct, secret și liber exprimat. În realizarea mandatului lor,

membrii aleși ai Consiliului au o serie de drepturi și îndatoriri stabilite

atât prin Constituție, cât și prin legea organică, stabilindu-se condițiile

pentru desfășurarea activității specifice. În cazul încălcării acestor norme ei

pot fi sancționați."

Astfel, chiar

instanța constituțională a examinat problema mandatului și a revocării unui

membru al Consiliului Superior al Magistraturii, însă nu prin prisma carierei

și atribuțiilor de judecător, respectiv procuror, ci reportat la demnitatea

publică dobândită în urma alegerilor, a unui statut special, atât al

deținătorului funcției, cât și al autorității publice.

Totodată, este

adevărat că puterea de lucru judecat ce însoțește deciziile Curții

Constituționale se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor,

dar, așa cum a arătat și Curtea, numai considerentelor pe care se sprijină

dispozitivul, și anume celor circumscrise strict raționamentului de

neconstituționalitate a textului de lege cu examinarea căruia a fost învestită

instanța constituțională.

Din această

perspectivă, Înalta Curte reține că referirea singulară cuprinsă într-unul

dintre considerentele deciziei arătate, la consecințele asupra activității

Consiliului Superior al Magistraturii și în ceea ce privește cariera

profesională a membrilor săi aleși, judecători sau procurori, invocată și de

către contestatoare în susținerea competenței materiale a Înaltei Curți, secția

de contencios administrativ și fiscal, nu are decât valoarea unui dictum,

respectiv a unei opinii ce nu servește la fundamentarea deciziei, opus lui

ratio decidendi, respectiv argumentelor explicite ce fundamentează concluzia la

care s-a ajuns.

De altfel, Curtea

Constituțională a statuat, și prin alte decizii, asupra naturii Consiliului

Superior al Magistraturii, ca autoritate fundamentală a statului, care însă nu

este exponentul puterii judecătorești, ci un organ de natură administrativă

(Decizia CCR nr. 375/2005), membrii săi aleși exercitându-și atribuțiile

constituționale în baza unui mandat reprezentativ, pe durată determinată,

suspendându-și, pe durata mandatului, activitatea de judecător, respectiv de

procuror.

Un alt argument

pentru care Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată nu se încadrează în

categoria celor privitoare la cariera și drepturile judecătorilor ori

procurorilor rezidă în caracterul derogatoriu al procedurii legale stabilite de

lege pentru contestarea acestor hotărâri care, deși prin natura lor sunt acte

juridice cu caracter administrativ, în condițiile Legii nr. 317/2004,

republicată, sunt supuse controlului judecătoresc de legalitate exercitat de

instanța de contencios administrativ numai pe calea recursului, prin derogare

de la prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ce

reprezintă dreptul comun în materie.

Cum excepțiile sunt

de strictă interpretare, această procedură specială prevăzută de art. 29 alin.

(7) din Legea nr. 317/2004, republicată și completată, nu poate fi extinsă,

prin analogie sau prin simpla apreciere a unui așa-zis caracter conex, și altor

hotărâri adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii, în exercitarea

atribuțiilor sale, care nu fac obiect al unor prevederi exprese ale legii.

În exercitarea

atribuțiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit legii și

propriilor regulamente, adoptă hotărâri ce pot fi grupate în mai multe

categorii, cum ar fi hotărâri cu caracter normativ, hotărâri privind cariera și

drepturile judecătorilor, hotărâri în materie disciplinară sau hotărâri prin

care stabilește măsuri privind propria sa activitate sau activitatea

instanțelor, a parchetelor de pe lângă acestea.

Atunci când

legiuitorul a dorit să instituie căi speciale de atac a hotărârilor adoptate de

Consiliul Superior al Magistraturii, care au caracterele juridice ale unor acte

administrative, a prevăzut-o expres, cum ar fi în cazul celor vizând cariera și

drepturile judecătorilor și procurorilor, ca și în situația acțiunilor

disciplinare, când Consiliul Superior al Magistraturii funcționează ca instanță

de judecată. În toate celelalte cazuri însă hotărârile Consiliului Superior al

Magistraturii pot fi supuse controlului de legalitate exercitat de instanța de

contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004.

În considerarea celor

mai sus arătate, și în concordanță cu jurisprudența sa anterioară în materie,

care, în ciuda caracterului de noutate al obiectului hotărârii atacate, nu se

impune a fi modificată în condițiile art. 26 din Legea nr. 304/2004, apreciind

că hotărârile ce vizează modul de organizare și de funcționare al Consiliului

Superior al Magistraturii, prin alegerea sau revocarea membrilor săi, au natura

și caracterele juridice ale unor acte administrative supuse controlului de

legalitate exercitat în condițiile Legii nr. 554/2004, și cu aplicarea art. 127

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va trimite prezenta cauză spre competentă

soluționare Curții de Apel Brașov, ce urmează să examineze și să se pronunțe

asupra aspectelor de nelegalitate invocate de contestatoare cu privire la

hotărârea a cărei anulare s-a solicitat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Trimite cauza spre

competentă soluționare la Curtea de Apel Brașov, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 mai 2013.

Procesat de GGC - AM