ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3339/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3339/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Circumstanțele cauzei. Obiectul acțiunii

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 30 octombrie 2012,

reclamanta A.M.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior

al Magistraturii, anularea hotărârii din 23 octombrie 2012 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, precum și suspendarea acestei hotărâri.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin hotărârea a cărei anulare se solicită, Plenul Consiliului

Superior al Magistraturii și-a însușit punctul de vedere al Direcției legislație,

documentare și contencios privind interpretarea dispozițiilor art. 12 alin. (6)

din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii

și a stabilit că prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție poate participa la ședințele secției pentru

procurori și ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în perioada vacanței

funcției de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție.

În esență, principalul

motiv de nelegalitate invocat de reclamantă îl constituie faptul că nici Constituția

și nici Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată,

nu prevăd posibilitatea substituirii/delegării de competențe, invocarea în motivarea

hotărârii atacate a dispozițiilor art. 7din Regulamentul de ordine interioară a

parchetelor fiind apreciată ca o adăugare la lege.

Cu privire la cererea

de suspendare a executării actului administrativ, întemeiată pe art. 14 și art.

15 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a arătat că sunt întrunite cumulativ toate

cerințele de admisibilitate ale cererii.

Pârâtul Consiliul Superior

al Magistraturii, prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii, în principal,

ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

La data de 12 martie 2013,

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat

cerere de intervenție în interesul pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii,

apreciind că sunt întrunite condițiile art. 49 alin. (3) și art. 52 alin. (1) C.

proc. civ.

La data de 11 martie 2013,

S.I.S. a formulat cerere de intervenție voluntară, în temeiul art. 62 alin. (2)

noul C. proc. civ., prin care a solicitat obligarea Consiliului Superior al Magistraturii,

prin Inspecția judiciară, să analizeze petițiile pe care i le-a adresat.

Prin încheierea din data

de 26 martie 2013, instanța a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție formulată

de intervenienta S.I.S. și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în

interesul pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, reținând că intervenientul

a justificat interesul în promovarea acesteia, câtă vreme actul a cărui anulare

se solicită se referă practic la posibilitatea reprezentării Ministerul Public în

Consiliul Superior al Magistraturii și de către o altă persoană decât aceea a procurorului

general.

apel

Prin sentința nr. 1187

din 2 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția lipsei de interes ca nefondată, a respins acțiunea

formulată de reclamanta A.M.R., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior

al Magistraturii, ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție accesorie formulată

de intervenientul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, în interesul pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii.

Pentru a respinge excepția

lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de anulare a hotărârii Plenului

Consiliul Superior al Magistraturii din 23 octombrie 2012, instanța a reținut că

vătămarea susceptibilă a genera dreptul la acțiunea în contencios administrativ,

în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, nu se confundă cu îndeplinirea condiției

interesului în promovarea acțiunii, ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune,

în sens larg.

În speță, reclamanta se

legitimează în calitate de persoană juridică fără scop patrimonial, fiindu-i recunoscută

utilitatea publică, prin H.G. nr. 530/2008, iar față de scopul înființării acesteia,

așa cum rezultă din art. 5 din Statutul A.M.R.: apărarea intereselor magistraților

în raport cu celelalte subiecte de drept și raportat la dispozițiile art. 1 din

Legea nr. 554/2004, justifică interesul promovării acțiunii.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut, în esență următoarele considerente:

Dispozițiile art. 12

alin. (6) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al

Magistraturii au fost emise în aplicarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior

al Magistraturii, iar cele statuate prin hotărârea a cărei anulare se solicită în

prezenta cauză au valoarea unei norme interpretative.

Legea nr. 317/2004 privind

Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, nu conține vreo prevedere expresă

referitoare la posibilitatea participării prim-adjunctul procurorului general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la ședințele secției

pentru procurori și ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, pentru ipoteza

vacanței funcției de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Tot astfel, art. 133

alin. (2) lit. c) din Constituția României prevede ca procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are calitatea de membru de drept

al Consiliului Superior al Magistraturii, dispoziții preluate și de art. 3 din Legea

nr. 317/2004.

În acest context, instanța

a constatat că dispozițiile interpretative materializate în cuprinsul hotărârii

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 23 octombrie 2012 nu adaugă la

lege, ci au fost emise tocmai în executarea acesteia, cu luarea în considerare a

cadrului legislativ existent în vigoare la momentul emiterii acestora.

Hotărârea atacată a fost

emisă în aplicarea dispozițiilor art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (3) din

Regulamentul de ordine interioară al Parchetelor, aprobat prin ordinul ministrului

justiției din 21 februarie 2007, care stipulează că, în ipoteza imposibilității

exercitării funcției de către procurorul general, intervine, de drept, înlocuirea

acestuia, în exercitarea tuturor atribuțiilor ce îi revin de către prim-adjunctul

procurorului general.

Dispozițiile art. 7

alin. (3) din Regulament nu fac distincție între atribuțiile constituționale sau

legale în exercitarea cărora prim-adjunctul procurorului general îl înlocuiește

de drept pe procurorul general, precizând doar că este vorba despre atribuțiile

ce îi revin în această calitate.

Opinia reclamantei, în

sensul că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție se legitimează în calitate de membru de drept al Consiliului Superior

al Magistraturii, ca organ unipersonal, iar nu ca reprezentant al Ministerului Public,

nu a fost primită de instanță, care a avut în vedere dispozițiile art. 133

alin. (2) din Constituția României și art. 3 din Legea nr. 317/2004, care stabilesc

fără echivoc componența Consiliului Superior al Magistraturii, membrii acestuia

provenind din rândurile judecătorilor/procurorilor, ca reprezentanți ai magistraților,

precum și din societatea civilă.

Alături de acești membri

aleși, fac parte de drept din Consiliul președintelui Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca reprezentant al puterii judecătorești, ministrul justiției și procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În conformitate cu dispozițiile

art. 71 din Legea nr. 304 /2004 procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție reprezintă Ministerul Public în relațiile cu celelalte

autorități publice și cu orice persoane juridice sau fizice, din țară sau din străinătate,

Ministerul Public fiind, potrivit reglementarilor constituționale, parte componentă

a autorității judecătorești.

Prin urmare, procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se legitimează

în calitatea de membru de drept al Consiliului, în considerarea calității de reprezentant

al Ministerului Public.

Referitor la cererea de

suspendare a hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 23

octombrie 2012, instanța a constatat că un astfel de demers apare ca lipsit de interes,

în raport de art. 14 din Legea nr. 554/2004, care prevede în mod neechivoc că suspendarea

nu poate opera decât atunci când cele două condiții sunt îndeplinite cumulativ.

În speță, nu este îndeplinită

cerința cazului bine justificat, deoarece motivele expuse de către reclamantă sunt

identice cu cele invocate în cererea de anulare a hotărârii Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, analiza pe fond relevând tocmai netemeinicia cererii

de anulare.

A.M.R.

Împotriva sentinței primei

instanțe a declarat recurs reclamanta A.M.R., invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta și-a structurat

criticile formulate susținând că:

3.1. - prima instanță

a interpretat greșit dispozițiile art. 132 alin. (1), art. 133 alin. (2) lit. a)

și lit. c) și art. 134 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 3 lit. a) și

lit. c), art. 5, art. 26 alin. (1) fraza I, art. 27 alin. (2) teza a II-a și

art. 28 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind organizarea și funcționarea

Consiliului Superior al Magistraturii; nu s-a ținut seama de faptul că procurorul

general al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție este membru de drept

al Consiliului Superior al Magistraturii în calitate de organ unipersonal, iar nu

ca reprezentat al Ministerului Public ori al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție;

3.2. - au fost confundate

două instituții juridice: ocuparea unei funcții și exercitarea atribuțiilor funcției

respective în caz de vacanță a acesteia, în condițiile în care, în cazul particular

al procurorului general al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu

există norme speciale privind ocuparea acestei funcții prin delegare, câtă vreme,

potrivit art. 57 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, delegarea procurorilor, inclusiv

în funcții de conducere, se dispune chiar de către procurorul general al acestui

parchet;

3.3. - sentința contravine

dispozițiile art. 4 alin. (3) și art. și art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000,

prin aceea că, deși recunoaște că în Legea nr. 317/2009 nu există vreo normă care

să vizeze participarea prim-adjunctului procurorului general al Parchetului Înaltei

Curți de Casație și Justiție la ședințele Consiliului Superior al Magistraturii

pe perioada vacanței funcției de procuror general al acestui parchet, totuși apreciază

că actul administrativ atacat este legal;

3.4. - au fost aplicate

greșit prevederile art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 și cele cuprinse

în art. 7 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat

prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 529/2007.

3.5. - printr-un act administrativ

ulterior: hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 23

aprilie 2013, soluția primei instanțe, cât și poziția Consiliului Superior al

Magistraturii sunt invalidate, întrucât s-a decis că adjunctul procurorului general

nu este membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, în ipoteza vacanței

concomitente a funcției de procuror general, respectiv de prim adjunct al procurorului

general al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție

Ambii intimați au formulat

întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei de interes a recurentei, soluționată

în ședință publică de instanța de recurs, potrivit consemnărilor din practicaua

acestei decizii, precum și apărări de fond, răspunzând punctual la motivele de recurs.

În esență, intimații au

arătat că hotărârea primei instanțe este legală și reflectă interpretarea corespunzătoare

a cadrului normativ incident cauzei care vizează constituirea și funcționarea legală

și eficientă a secțiilor și Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Intimatul Consiliul Superior

al Magistraturii a mai susținut că legalitatea unui act administrativ de organizare

internă nu poate fi analizată prin prisma unui act de aceeași natură adoptat ulterior.

La rândul său, intimatul

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a prezentat

pe larg motivele pentru care consideră că procurorul general al Parchetului Înaltei

Curți de Casație și Justiție este membru de drept în Consiliul Superior al Magistraturii

în considerarea calității sale de reprezentant al Ministerului Public, neputând

fi acceptată teza avansată de recurentă, a calității de organ unipersonal care se

reprezintă pe sine însuși, considerând corectă invocarea de către instanța de fond

a dispozițiilor art. 71 din Legea nr. 304/2004.

În fine, ambii intimați

au insistat asupra finalității adoptării actului administrativ atacat: asigurarea

funcționării legale a Consiliul Superior al Magistraturii în situația excepțională

creată prin vacantare postului de procuror general.

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor din întâmpinări, cât și sub toate

aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că nu există motive pentru reformarea acesteia.

Instanța de contencios

administrativ a fost învestită de către A.M.R., persoană juridică de drept privat,

fără scop patrimonial, cu statut de utilitate publică recunoscut prin H.G. nr. 530/2008,

cu o acțiune având ca petit principal anularea hotărârii din 23 octombrie 2012,

adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a constatat

că prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție poate participa le ședințele secției pentru procurori și ale

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în perioada vacanței funcției de

procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea de apel a analizat

cadrul normativ aplicabil și, pe baza argumentației expuse rezumativ la pct. 2 al

deciziei, a ajuns la concluzia că soluția administrativă criticată este legală.

Sentința curții de apel

reflectă interpretarea adecvată a legii și aplicarea judicioasă a acesteia la situația

de fapt, instanța de control judiciar având aceeași optică asupra problemei de drept

deduse spre soluționare.

Răspunzând punctual la

criticile recurentei, Înalta Curte reține mai întâi că dispozițiile legale enumerate

de recurentă la pct. 3.1 al deciziei conduc univoc la concluzia că procurorul general

al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție are calitatea de membru de drept

al Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, art. 3 din Legea nr. 317/2004

care reia art. 133 alin. (2) lit. c) din Constituția României, revizuită, stabilind

structura Consiliului Superior al Magistraturii arată că:

„Consiliul Superior al

Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:

a) 9 judecători și 5 procurori,

aleși în adunările generale ale judecătorilor și procurorilor, care compun cele

două secții ale Consiliului, una pentru judecători și una pentru procurori;

b) 2 reprezentanți ai

societății civile, specialiști în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputație

profesională și morală, aleși de Senat;

c) președintele Înaltei

Curți de Casație și Justiție, reprezentant al puterii judecătorești, ministrul justiției

și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

care sunt membri de drept ai Consiliului.”

Prin structura stabilită

de Constituție și de legea sa organică, Consiliul Superior al Magistraturii este

compus din reprezentanți ai magistraților, aleși dintre aceștia, din reprezentanți

ai societății civile, precum și din reprezentanții Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Ministerului Justiției și Ministerului Public, respectiv președintele Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ministrul justiției și procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, prin atribuțiile

funcționale stabilite în cuprinsul art. 70 și urm. din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție conduce și coordonează activitatea Ministerului Public pe

care îl reprezintă în relațiile cu celelalte autorități publice și cu orice alte

persoane fizice sau juridice, din țară sau din străinătate.

Transpare cu evidență

în opinia instanței de recurs, voința legiuitorului de a asigura la nivelul Consiliului

Superior al Magistraturii o reprezentare a tuturor factorilor implicați în înfăptuirea

justiției, respectiv magistrații, Ministerul Justiției prin ministrul justiției,

Înalta Curte de Casație și Justiție prin președintele acesteia și Ministerul Public

prin procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

precum și societatea civilă.

În contextul expus, teza

recurentei privind calitatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție de membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii

în calitate de organ unipersonal, iar nu de reprezentant al Ministerului Public

este lipsită de consistență juridică, pentru că o instituție a procurorului general

ruptă de instituția Ministerului Public ar fi o noțiune golită de conținut.

În cauză nu se contestă

aspectul invocat de recurentă la pct. 3.2. și pct. 3.3, respectiv inexistența unei

prevederi legale exprese referitoare la persoana care îl poate înlocui pe procurorul

general în exercitarea atribuțiilor sale în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Acesta a fost de altfel

și motivul care a determinat secția pentru procurori a Consiliului Superior al

Magistraturii să sesizeze Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin hotărârea

din 22 octombrie 2012, demers finalizat prin hotărârea al cărei control de legalitate

face obiectul cauzei de față.

Apreciind asupra situației

excepționale create prin vacantarea postului de procuror general al Parchetului

Înaltei Curți de Casație și Justiție (situație existentă în intervalul 1

octombrie 2012-16 mai 2013), în cadrul marjei legale de care beneficiază, Plenul

Consiliului Superior al Magistraturii a considerat că prim adjunctul procurorului

general poate participa la ședințele secției pentru procurori și ale Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii.

Această soluție administrativă

are suport normativ în prevederile art. 140 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004

care dispun că „Prin Regulamentul de ordine interioară al parchetelor se stabilesc:

(…) b) atribuțiile procurorilor generali, prim-procurorilor și ale adjuncților acestora,

ale procurorilor inspectori, ale procurorilor șefi și ale procurorilor, precum și

ale celorlalte categorii de personal” și, consecutiv, în art. 7 alin. (3) din Regulamentul

de ordine interioară al parchetelor aprobat prin Ordinul ministrului justiției din

21 februarie 2007 care stabilește că „În perioada absenței procurorului general

sau a imposibilității exercitării funcției indiferent de cauza acesteia, inclusiv

revocarea, prim-adjunctul procurorului general îl înlocuiește de drept în exercitarea

atribuțiilor ce îi revin în această calitate, iar în cazul absenței acestuia sau

al imposibilității exercitării funcției, indiferent de cauza acesteia, inclusiv

revocarea, atribuțiile sunt exercitate de drept de adjunctul procurorului general.”

Punctul de vedere susținut

de recurentă la pct. 3.4. potrivit căruia prevederile legale citate anterior au

fost greșit aplicate, nu poate fi primit.

Lipsa unei reglementări

care să statueze expres asupra persoanei care îl înlocuiește pe procurorul general

al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție în exercitarea atribuțiilor

din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu putea împiedica Consiliul

Superior al Magistraturii ca, interpretând coroborat dispozițiile legale anterior

indicate și având în vedere, în același timp, imperativul bunei funcționări a Consiliul

Superior al Magistraturii, ca garant al independenței justiției, să ajungă la concluzia

exprimată prin hotărârea atacată.

De altfel, în aceeași

manieră s-a raționat și în privința recursurilor în interesul legii formulate de

prim adjunctul procurorului general în perioada de vacanță a funcției de procuror

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile

în care C. proc. civ. evocă procurorul general al Parchetului Înaltei Curți de Casație

și Justiție ca fiind unul dintre autorii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție,

(art. 329 C. proc. civ., respectiv art. 514 noul C. proc. civ.). Soluționând aceste

recursuri în interesul legii (de exemplu prin decizia din 21 ianuarie 2013 ori decizia

din 18 februarie 2013) instanța supremă a reținut expres în considerente că este

legal sesizată „fiind îndeplinite cumulativ cerințele impuse de dispozițiile

art. 329 C. proc. civ., cu referire la autorul sesizării și existența unei jurisprudențe

neunitare”.

În fine, la pct. 3.5.

recurenta a invocat o hotărâre ulterioară a Consiliului Superior al Magistraturii:

hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 23 aprilie 2013 prin

care s-a statuat că adjunctul procurorului general al Parchetului Înaltei Curți

de Casație și Justiție nu este membru de drept al Consiliului Superior al

Magistraturii în situația vacantării concomitente a funcției de procuror general,

respectiv prim adjunct al procurorului general al Parchetului Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În această privință, Înalta

Curte reține că nu poate constitui un argument pertinent de nelegalitate a unui

act administrativ o practică administrativă ulterioară, câtă vreme examenul de legalitate

(incluzând oportunitatea, ca dimensiune a legalității) se realizează prin raportare

la momentul emiterii acestuia.

Pentru toate aceste considerente,

în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

se va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.M.R. împotriva sentinței nr. 1187 din 2 aprilie 2013 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2014.