ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4475/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4475/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursurilor de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

procesual

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 09 martie 2010,

reclamanta P.V. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al

Magistraturii a solicitat obligarea pârâtului să răspundă la întrebările „care

sunt textele de lege ce permit completarea obiectului înscrisului - ca început

de dovadă scrisă - cu depoziții ale martorilor, rude doar cu

reclamantul?", „care sunt dispozițiile legale prin care chiriașului, ca

detentor precar, îi este permis să vândă bunul imobil închiriat?"

Reclamanta a

solicitat instanței și constatarea faptului că, în conformitate cu dispozițiile

din Legea nr. 303/2004 și din Legea nr. 304/2004, cercetarea și sancționarea

judecătorilor cu privire la activitatea profesională, nu afectează independența

judecătorilor și nu reprezintă o imixtiune în înfăptuirea justiției,

atâta vreme cât spețele în discuție sunt

soluționate în mod definitiv și irevocabil.

Prin cererea

de completare și modificare a acțiunii introductive de instanță, reclamanta a

solicitat instanței să constate că C.S.M. avea obligația să motiveze decizia de

a nu aplica sancțiuni împotriva magistraților reclamați prin plângerile

formulate, în sensul de a se arăta de ce art. 97 alin. (1) lit. j) din Legea

nr. 303/2004 nu se aplică în cauza de față și să oblige pârâta în acest sens.

Reclamanta a

arătat că, fapta magistraților de a completa conținutul unui înscris sub

semnătură privată cu proba testimonială, cu încălcarea art. 1191 alin. (2) C.

civ., constituie neglijență în sensul art. 97 alin. (1), lit. j) din Legea nr.

303/2004.

Curții de Apel

Prin sentința

nr. 4720 din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel București a fost respinsă

acțiunea completată și modificată, formulată de reclamanta P.V. în

contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta a dedus judecății, în temeiul Legii nr.

554/2004 refuzul nejustificat al autorității publice pârâte, Consiliul Superior

al Magistraturii, de a soluționa petițiile sale și a solicitat obligarea

pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii de a soluționa aceste petiții în

sensul de a transmite răspunsul exact la întrebările enumerate și de a motiva

decizia de nesancționare a magistraților reclamați prin plângeri.

Reclamanta a

mai cerut instanței să constate că solicitarea de cercetare și sancționare a

judecătorilor nu reprezintă o imixtiune în înfăptuirea actului de justiție.

Instanța de

primă jurisdicție a reținut că reclamanta P.V. a înregistrat la autoritatea

pârâtă Inspecția judiciară, cererile cu nr. 8185/S R din 27 august 2007, nr.

1/4336/1154 din 10 februarie 2009 având același conținut și nr. 1/32537 (1114 din

19 octombrie 2009 prin care își manifesta nemulțumirea cu privire la modul de

soluționare a unor cauze civile, în apel, de către judecători ai Tribunalului

București, secția a V-a civilă, și anume cu privire la modul de încuviințare și

administrare a probelor și de interpretare a dispozițiilor legale incidente în

cauze, prin raportare la situația de fapt.

Autoritatea

pârâtă a răspuns reclamantei prin cererile nr. 1949/IJ/1567/SIJ/2007 din 1

februarie 2010, nr. 1914/IJ/1567/SIJ/2007 din 28 ianuarie 2008 și nr.

1914/IJ/1567/SIJ/2007 din 29 mai 2009.

Prin

răspunsurile transmise reclamantei, autoritatea publică a învederat petentei

faptul că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, privind Statutul

judecătorilor și procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii nu poate

cenzura hotărâri irevocabile, fiindu-i interzisă imixtiunea în activitatea

propriu-zisă de judecată.

Întrucât după

prima plângere, reclamanta a formulat alte cereri, care au vizat aceleași

aspecte analizate de Consiliul Superior al Magistraturii cu ocazia primei

sesizări, în răspunsurile la aceste cereri, pârâtul a făcut referire la

răspunsurile anterioare și a dispus clasarea lucrării în temeiul O.G. nr.

27/2002, art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002.

Față de

solicitările reclamantei din prezenta acțiune în sensul ca pârâtul să-i ofere

răspuns la întrebările: „care sunt textele de lege ce permit completarea

obiectului înscrisului - ca început de dovadă scrisă - cu depoziții ale

martorilor, rude doar cu reclamantul?", „care sunt dispozițiile legale

prin care chiriașului , ca detentor precar, îi este permis să vândă bunul

imobil închiriat?" instanța de primă jurisdicție a reținut că aceste

solicitări sunt neîntemeiate.

Pe de o parte,

se constată că întrebările nu sunt izolate de contextul pentru care au fost

adresate plângerile la autoritatea pârâtă, acestea fiind în legătură cu

modalitatea de soluționare a plângerilor pe care o aștepta reclamanta.

Or,

autoritatea pârâtă nu a putut răspunde la asemenea întrebări, întrucât

sesizarea, astfel formulată de către reclamantă la Consiliul Superior al

Magistraturii făcea parte din categoria cererilor care pun în discuție

chestiuni de judecată și care conf. art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004

privind Statutul judecătorilor și procurorilor sunt date în competența

instanțelor de judecată, ca instanțe de control judiciar, investite cu căi

legale de atac și nu în competența Consiliului Superior al Magistraturii .

Instanța de

fond a reținut că nemulțumirile reclamantei, cu privire la modul de

încuviințare și administrare a probelor, dar și cu privire la modul de

interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauza în care a avut calitate

de pârâtă, puteau fi formulate ca motive în căile de atac prevăzute de lege

pentru desființarea ori modificarea hotărârii judecătorești pronunțată în acea

cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de

primă jurisdicție a concluzionat că, modul în care o instanță de judecată

încuviințează și administrează probatoriile sau modul în care, prin

interpretare, judecătorul cauzei face aplicarea dispozițiilor legale la

situația de fapt rezultată, excede competenței autorității pârâte.

Cu privire la

solicitarea reclamantei ca instanța să constate că, potrivit dispozițiilor

Legii nr. 303/2004 și nr. 304/2004, cercetarea și sancționarea judecătorilor cu

privire la activitatea profesională nu afectează independența judecătorilor și

nu reprezintă o imixtiune în înfăptuirea justiției, atâta vreme cât spețele în

discuție au fost soluționate în mod definitiv și irevocabil, instanța de fond a

reținut că cererea reclamantei este neîntemeiată.

Cercetarea

disciplinară și sancționarea judecătorilor trebuie să aibă la bază o sesizare

care să fie permisă de Legea nr. 303/2004, iar în cauza dedusă judecății s-a

constatat că sesizarea reclamantei pune în discuție chestiuni de judecată ce nu

pot face obiectul unei sesizări disciplinare conform art. 97 alin. (2) din

Legea nr. 303/2004.

Instanța a

reținut că plângerile reclamantei formulate la Consiliul Superior al

Magistraturii au intrat sub incidența art. 97 alin. (2) și nu al art. 97 alin.

(1) lit. j) din Legea nr. 303/2004, invocat de reclamantă.

Răspunsurile

transmise reclamantei de către Consiliul Superior al Magistraturii au fost

motivate în raport de prevederile legale incidente plângerilor sale și de

competențele acordate de lege acestei autorități publice.

declarat de reclamanta P.V.

Recurenta a

criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică, arătând că

instanța în mod greșit a respins cererea introductivă, apreciind că prin

răspunsul dat la cererea reclamantei, pârâtul nu ar fi cenzurat nicio hotărâre

judecătorească, ci dimpotrivă, ar fi arătat faptul că judecătorii s-au supus

legii, iar legea a fost deasupra lor și le-ar fi ordonat acest lucru.

Recurenta a arătat că instanța de fond nu a

arătat care sunt motivele pentru

care a înlăturat apărările reclamantei,

cu privire la faptul că pârâta este instanță disciplinară a magistraților.

S-a arătat că

motivarea instanței în legătură cu dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 4 C.

proc. civ. sunt în sensul că acestea nu se aplică, deoarece pe magistrați nu-i

verifică nimeni și nu-i sancționează nimeni, iar o evaluare a activității

profesionale a acestora ar fi un lucru foarte grav, care ar duce la o cenzurare

a hotărârilor judecătorești.

Recurenta a

arătat că prin acțiunea judiciară formulată s-a solicitat ca pârâta să fie

obligată să răspundă dacă instanțele ce au soluționat cauza, în fond și în

căile de atac, au aplicat corect o dispoziție legală, că instanțele respective

s-au supus legii, nu au fost mai presus de lege și nici nu au creat legea.

Recurenta a

precizat că astfel, pârâtul ar fi ajutat-o pe reclamantă să fie lămurită asupra

situației de drept raportate la situația de fapt ce a fost dedusă judecății.

Recurenta a

invocat și faptul că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale,

indicând faptul că legea nu a fost aplicată pentru scopul pentru care a fost

creată, ci dimpotrivă pentru scopul dorit de instanță.

S-a arătat că

instanța nu a motivat în nici un fel pe ce bazează hotărârea pronunțată, în

sensul că nu a indicat textele de lege prin care este împiedicată această

activitate a pârâtului, respectiv că sesizarea pârâtului cu o asemenea cerere

este oprită. De asemenea, s-a arătat că nu a fost explicat care este motivul

pentru care aceste sesizări sunt oprite sau interzise de lege.

Recurenta a

indicat în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Decizia

instanței de control judiciar

Înalta Curte

de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat,

pentru considerentele ce urmează.

Obiectul

acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat de dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit

acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau

într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de

răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns

în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a

actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea,

se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră

vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen

sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de

contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în

art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către

instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie

din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim.

Verificând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal

al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei la soluționarea

cererii reclamantei, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă,

obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii de a soluționa aceste

petiții în sensul de a transmite răspunsul exact la întrebările enumerate și de

a motiva decizia de nesancționare a magistraților reclamați prin plângeri.

Instanța de control

judiciar reține că recurenta-reclamantă a invocat refuzul nejustificat al

pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale,

de a-i fi comunicat un răspuns în sensul dacă instanțele ce au soluționat

cauza, în fond și în căile de atac, au aplicat corect o dispoziție legală, că

instanțele respective s-au supus legii, nu au fost mai presus de lege și nici

nu au creat legea.

În cauza de

față însă recurenta-reclamantă nu a dovedit existența refuzului nejustificat

din partea autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece

răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz

nejustificat, în sensul prevederilor legale.

In

conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004,

prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea

explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare

la un drept sau la un interes legitim.

Definiția

excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004,

constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației

publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

In cauza de

față, nu îi poate fi imputată pârâtului împrejurarea că nu a procedat, urmare a

cererii reclamantei, la comunicarea unui răspuns, întrucât inspecția judiciară

a răspuns la sesizările reclamantei prin adresa nr. 1914/IJ/21567SIJ din 28

ianuarie 2008, menționându-se că Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să

respecte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești și nu poate

cenzura hotărâri irevocabile, fiindu-i interzisă imixtiunea în activitatea

propriu-zisă de judecată, conform dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

De asemenea,

intimatul a precizat că nu poate analiza legalitatea și temeinicia hotărârilor

judecătorești pronunțate de cele două instanțe, întrucât excede competenței

Consiliul Suprem al Magistraturii modul în care instanța de judecată încuviințează

și administrează probatoriile, în funcție de specificul fiecărei cauze în parte

sau modul în care, prin interpretare, judecătorul cauzei face aplicarea

dispozițiilor legale la situația de fapt rezultată, întrucât cenzurarea

activității de judecată de către Consiliul Suprem al Magistraturii ar conduce

la încălcarea principiului independenței judecătorului, consacrat de

dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituția României.

In aceste

condiții, cum refuzul pârâtului de rezolvare favorabilă a cererii reclamantei

se privește ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanță a

respins acțiunea reclamantei, întrucât soluția dată cererii a avut un temei

legal.

In cauză

reclamantei i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de

Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea că aceasta este nemulțumită de răspunsul

primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare și nici nu n conferă

dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea nr.

554/2004.

Faptul că

cererea reclamantei nu a fost soluționată în modalitatea pretinsă de acesta nu

reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul

neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a cererii formulate.

Nu poate fii

reținută critica recurentei cu privire la aspectul de nelegalitate pretins al

răspunsului primit, în sensul că nu cuprinde în clar temeiul juridic al

acestuia.

Nici celelalte

critici formulate de recurenta-reclamantă nu pot fii reținute, întrucât

hotărârea instanței de fond a fost motivată în fapt și în drept și, pentru

aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a

sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul formulat ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

recursul formulat de P.V. împotriva sentinței nr. 4720 din 24 noiembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 30 septembrie 2011.