ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1505/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1505/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 7 aprilie 2011

Asupra recursului

de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, reclamanta SC F.S.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta

R.A.D.E.F.R.F., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să

dispună obligarea pârâtei la executarea în natură a obligației, respectiv la

încheierea contractului de vânzare cumpărare a activului bun imobil, denumit

cinematograf GLORIA GĂEȘTI, situat în Găești, județul Dâmbovița, în suprafață

de 349 mp, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii în cuantum

de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că deține și exploatează în prezent activul denumit Cinema Gloria, în

baza contractului de închiriere nr. 12 din 14 mai 2001 încheiat cu F.E.F.

Prahova, termenul de valabilitate al contractului fiind de 5 ani, cu începere

de la data de 5 mai 2001, data predării spațiului.

Prin adresa nr. 19 din 27 octombrie

2003, reclamanta și-a exprimat opțiunea privind achiziționarea întregului

activ, însă pârâta nu a dat nici un răspuns acestei intenții.

Acțiunea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 346/2004.

Pârâta a invocat în fața

tribunalului excepția lipsei calității procesuale pasive, excepție respinsă

întrucât s-a apreciat că pârâta este parte în contractul de închiriere.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

prin sentința comercială nr. 12488 din 4 noiembrie 2009 a respins acțiunea

formulată de reclamantă ca nefondată.

În considerentele sentinței,

tribunalul a reținut următoarele :

Reclamanta deține și exploatează în

prezent activul denumit Cinema Gloria, în baza contractului de închiriere nr.

12 din 14 mai 2001, prelungit prin acte adiționale, ultimul fiind actul

adițional nr. 6 din 15 octombrie 2009, durata contractului de închiriere fiind

prelungită până în 31 decembrie 2014.

Reclamanta a adresat o notificare

pârâtei prin care și-a exprimat opțiunea privind cumpărare imobilului,

notificare la care pârâta a răspuns prin adresa nr. 4392 din 14 noiembrie 2003.

Tribunalul a constatat că prin

O.U.G. nr. 7/2008 de modificare a Legii nr. 303/2008, cinematograful a trecut

în proprietatea publică a orașului Găești, fiind înscris în Anexa 1 a O.G. nr.

39/2005, devenind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, conform art. 11

din Legea nr. 213/1998.

În aceste condiții, tribunalul a

apreciat că solicitarea reclamantei este neîntemeiată, bunul fiind

indisponibil, lista activelor disponibile fiind anulată prin Decizia nr. 2579

din 20 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Dintr-un alt punct de vedere,

tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1295 C. civ.,

pentru promovarea unei acțiuni în vederea obligării unei părți la vinderea unui

spațiu, având în vedere că cinematograful nu aparține pârâtei, aceasta având

doar un drept de administrare, pe de altă parte nu sunt îndeplinite nici

condițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamanta SC F.S.C. SRL, prin care a arătat că, în mod greșit a

interpretat instanța de fond dispozițiile Legii nr. 213/1998 și a aplicat

greșit Legea nr. 303/2008 de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și

completarea O.G. nr. 39/2005 și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru

aprobarea O.G. nr. 38/2005 privind cinematografia, deoarece din înscrisurile

depuse în probatoriu rezultă fără echivoc faptul că activul denumit

Cinematograful Gloria” din Găești se află în patrimoniul pârâtei, fapt

subliniat prin adresa nr. 7281 din 29 septembrie 2009.

De asemenea, pentru acest activ nu

s-a încheiat protocol de predare-primire cu primarul orașului Găești iar,

potrivit art. 6 Anexa nr. III din H.G. nr. 538/1991, RA R.F. este proprietara

bunurilor din patrimoniul său.

Pe lângă faptul că prin decizia

civilă nr. 227/2007 și 691/2007 Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 39/2005,

apreciind că se realizează un transfer silit de proprietate care operează din

patrimoniul persoanelor fizice, persoanelor juridice sau unităților

administrativ teritoriale către stat, ceea ce reprezintă o încălcare a

dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție, prin decizia nr. 269 din 16

martie 2010, Curtea Constituțională a admis în parte excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 1, 2, 5, 9, 11 și 12 din

Legea nr. 303/2008 prin aprobarea O.U.G. nr. 7/23008 pentru modificarea și

completarea O.G. nr. 38/2005 și pentru modificarea Legii nr. 228/2006 pentru

aprobarea O.G. nr. 38/2005.

A mai susținut reclamanta că

instanța de fond a încălcat și aplicat greșit Legea nr. 303/2008, potrivit

căreia (art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008) punerea în aplicare a

dispozițiilor art. II pct. 1-4 „se face pe baza unui protocol încheiat între

primarul unității administrativ teritoriale beneficiare și reprezentantul

mandatat de către conducerea R.A.D.E.F., în acest scop, în termen de 6 luni de

la intrarea în vigoare a prezentei legi.

Protocolul încheiat va fi asumat de

către consiliile populare respectiv prin hotărâre”.

În speță însă, cu privire la activul

în litigiu nu s-a încheiat un astfel de protocol și nici nu există o hotărâre a

consiliului local de asumare a protocolului.

Tot greșit a interpretat instanța de

fond prevederile Legii nr. 346/2004, a susținut reclamanta, deoarece activele

disponibile, în înțelesul art. 13 alin. (2) din lege, sunt activele care nu

sunt utilizate de regiile autonome, societatea/companiile de stat sau de

societăți comerciale cu capital majoritar de stat care le dețin pentru o

perioadă de cel puțin 3 luni, în speță activul în litigiu fiind deținut și

exploatat de către reclamantă din anul 2001 în baza contractului de închiriere

12 din 14 mai 2001 prelungit până la 31 decembrie 2014, ceea ce face ca activul

să fie încadrat în categoria activelor disponibile.

Acest punct de vedere, a precizat

reclamanta, este în concordanță și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție unitară în sensul posibilității achiziționării activelor deținute în

baza contractelor de închiriere de către locatari ca urmare a faptului că sunt

disponibile în sensul legii (decizia nr. 3473 din 20 noiembrie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială; decizia nr. 3076 din 28

octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială).

De asemenea, în conformitate cu

prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, pârâtei îi revenea

obligația de a întocmi, actualiza lunar și comunica Lista cu activele

disponibile, iar neîndeplinirea acestei obligații legale nu poate să profite

părții în culpă.

A mai apreciat reclamanta ca lipsită

de temei legal soluția instanței de fond în ce privește neîndeplinirea de către

reclamantă a dispozițiilor art. 1295 C. civ., atâta timp cât la dosarul cauzei

există solicitarea reclamantei, ceea ce este suficient pentru a declanșa

procedura de vânzare, potrivit art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004,

fiind culpa pârâtei că nu și-a îndeplinit obligația legală de a desfășura

procedura de vânzare.

Tot greșit a procedat instanța de

fond și când a analizat îndeplinirea condițiilor ce se cer a fi îndeplinite

pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare (condițiile prevăzută de art. 948 C. civ.), încălcând astfel

prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei la executarea în natură a obligației, respectiv la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare a activului, și nu pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Și aprecierea instanței de fond în

sensul că anularea H.G. nr. 1874/2006 prin decizia nr. 2578/2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a

condus la lipsa cadrului legal de înstrăinare a sălilor și grădinilor de

spectacol cinematografic este nelegală, H.G. nr. 1874 din 21 decembrie 2006

neavând putere retroactivă și nici relevantă în speță, întrucât această

hotărâre a fost emisă în temeiul art. 67 din O.G. nr. 38/2005 care se referă la

strategiile specifice de vânzare a sălilor și grădinilor de spectacol

cinematografic aflate în proprietatea privată a statului, în timp ce activul în

litigiu se află în patrimoniul pârâtei, iar pretențiile reclamantei se

întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 346/2004, ale cărei proceduri nu au fost

restrânse prin O.G. nr. 39/2005 (decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția comercială, nr. 2909/2005).

Curtea, analizând actele și

lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

a constatat fondat apelul pentru următoarele considerente:

Este de necontestat, fapt recunoscut

ca atare și de către instanța de fond, că apelanta reclamantă îndeplinește

condițiile prevăzute de Legea nr. 364/2004, de a cumpăra activul imobil denumit

cinematograful „Gloria” din Găești, jud. Dâmbovița, în sensul că utilizează din

anul 2001 și până în prezent activul menționat, în baza contractului de

închiriere nr. 12 din 14 mai 2001, a cărei durată de valabilitate a fost

prelungită prin actul adițional nr. 6 din 15 octombrie 2009 până la data de 31

decembrie 2014.

Aprecierea instanței de fond în

sensul că activul în litigiu nu este activ disponibil în înțelesul Legii nr.

364/2004 și nu este în patrimoniul pârâtei, ca efect al O.U.G. nr. 7/2008

adoptată prin Legea nr. 303/2008, este însă netemeinică, fiind contrazisă chiar

de către pârâta care, prin adresa nr. 7281 din 29 septembrie 2009 (fila 218

dosar T.B.), răspunzând adresei nr. 7230 din 29 septembrie 2009 a reclamantei,

subliniază faptul că „după intrarea în vigoare a O.G. nr. 39/2005 privind

cinematografia și a Legii nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008

pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia,

precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005

activul denumit Cinematograful „Gloria” din Găești nu a fost scos din

patrimoniul regiei.

De asemenea, pentru acest activ nu

s-a încheiat protocol de predare-primire cu primarul unității administrativ

teritoriale beneficiară a Legii nr. 303/2008”.

Prin adresa nr. 19 din 27 octombrie 2003

apelanta reclamantă și-a exprimat opțiunea privind achiziționarea întregului

activ (fila 46 dosar T.B.) cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin adresa nr. 3633 din 13

noiembrie 2003 (fila 46 dosar T.B.), R.A.D.E.F., FILIALA BUCUREȘTI, răspunde că

a înaintat cererea reclamantei către centrala R.A.D.E.F. și așteaptă răspuns,

răspuns care a fost comunicat de către R.A.D.E.F. prin adresa nr. 4392 din 14

noiembrie 2003 (fila 44 dosar T.B) în sensul că cererea reclamantei a fost

luată în evidență, urmând a se decide după aprobarea și publicarea actului

normativ ce va reglementa vânzarea bunurilor aflate în proprietate privată a

statului și în administrarea R.A.D.E.F.

De altfel, întreaga corespondență

purtată între părți cu privire la finalizarea procedurii de încheiere a

contractului de vânzare-cumpărare a activului în litigiu (filele 38-43 dosar

T.B) nu denotă altceva decât că reclamanta întrunește condițiile legale

necesare încheierii contractului, pârâta necontestând vreodată acest aspect.

Cât privește activul, acesta face

parte din categoria activelor disponibile, în înțelesul dispozițiilor art. 13 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 346/2004, nefiind utilizat de către R.A.D.E.F., ci

aflându-se în folosința reclamantei, ca efect al contractului de închiriere cu

valabilitate până în decembrie 2014.

Și anterior Legii nr. 364/2004

condițiile îndeplinite de către reclamant, respectiv aceea de a face parte din

rândul I.M.M.-urilor, de a deține și utiliza activul disponibil în care a

efectuat investiții, precum și condițiile în care regia autonomă trebuia să

vândă, erau reglementări asemănătoare de dispozițiile Legii nr. 133/1979, art. 12

alin 1, dispozițiile fiind reiterate prin Legea nr. 364/2004, conform cărora

pârâtei îi revenea obligația, în temeiul art. 13 alin. (4) de a întocmi,

actualiza lunar și comunica Lista cu activele disponibile, iar neîndeplinirea

acestei obligații legale nu îi poate profita părții în culpă, potrivit

principiului nemo auditur propriam turpitudinem, allegans.

Pe de altă parte, temeiul de drept

apreciat de instanța de fond aplicabil în speță, O.G. nr. 39/2005, aprobată

prin Legea nr. 328/2006, nu este incident în cauză, la momentul notificării

nefiind în vigoare normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 39/2005 iar, pe

de altă parte, art. 65 al ordonanței a fost declarat neconstituțional prin

decizia nr. 227 din 13 martie 2007 a Curții Constituționale.

În consecință, Curtea a apreciat că

activul în cauză nu este în proprietatea privată a statului și în administrarea

R.A.D.E.F., după cum prevedea art. 65 din O.G. nr. 39/2005, fapt recunoscut,

după cum s-a arătat, chiar de pârâtă prin adresa nr. 728 din 29 septembrie 2009,

ci se află în patrimoniul R.A.D.E.F., fiind în proprietatea privată a acesteia,

potrivit art. 6, Anexa nr. III din H.G. nr. 530/1991.

Cât privește H.G. nr. 1874/2006,

acest act normativ a fost anulat prin Decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

deci nici anexa nr. 2 la acest act normativ, unde activul în litigiu figurează

la poziția 154, nu mai poate produce consecințe juridice.

Cum activul în cauză este în

proprietatea, nu în administrarea R.A.D.E.F.R.F., legea aplicabilă este Legea

nr. 346/2004 care reglementează, în Secțiunea II accesul I.M.M. – urilor la

servicii publice și la active aparținând Regiilor autonome, nefiind incidente

dispozițiile art. 498 C. civ. și art. 1295 C. civ., contractul de

vânzare-cumpărare a activului urmând a fost încheiat de către părți în

conformitate cu procedura prevăzută de actul normativ menționat, respectiv în

conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004,

modificată, care reprezintă cadrul juridic aplicabil în cauză.

Cât privește cererea de obligare a

pârâtei la plata de daune cominatorii, aceasta a fost apreciată ca

neîntemeiată, față de dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ., potrivit

cărora dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă

într-un titlu executoriu, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin

aplicarea unei amenzi civile de la 200 până la 500 de Ron, stabilită pe fiecare

zi de întârziere, până la executarea obligațiilor prevăzute de titlul

executoriu.

Chiar dacă dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ. nu înlătură de plano aplicarea daunelor cominatorii, ca mijloc de

constrângere a debitorului recalcitrant, care nu-și execută obligația de a face

asumată, Curtea a reținut că în speță nu s-a probat reaua credință a pârâtei,

refuzul acesteia fiind întemeiat pe dispozițiile normative, unele

contradictorii, unele declarate neconstituționale, toate acestea fiind de

natură a deruta pe pârâtă care de altfel nu a refuzat reclamantei dreptul la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului, considerând că, în

temeiul actelor normative invocate, nu mai poate însă înstrăina activul, acesta

nemaifiind în proprietatea sa.

În măsura în care după obținerea

titlului executoriu de către reclamanta, pârâta va refuza neîntemeiat să încheie

contractul de vânzare-cumpărare a activului aceasta poate fi constrânsă prin

aplicarea amenzilor civile prevăzute de art. 580

3

C. proc. civ.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia comercială nr. 551 din 15 noiembrie 2010 a admis

apelul declarat de reclamanta SC F.S.C. SRL, a schimbat în tot sentința atacată

în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat

pârâta să încheie cu aceasta contractul de vânzare cumpărare a activului bun

imobil denumit Cinematograf „Gloria” Găești, situat în Găești, jud. Dâmbovița,

în suprafață de 349 mp, compus din sală cinematograf, hol și grupuri sanitare,

în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

346/2004; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de

daune cominatorii ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta

în

temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv,

recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății, acest act fiind reprezentat de adresa nr. 7230 din 29

septembrie 2009 emisă de pârâtă, prin care se arată că după apariția Legii nr.

303/2008, activul cinematograf Gloria Găești a rămas în proprietatea regiei.

Din acest punct de vedere recurenta

a susținut că trecerea în domeniul public al statului a operat de drept la data

de 30 decembrie 2008, discuțiile privind încheierea protocoalelor de predare

primire neavând relevanță juridică privind schimbarea regimului juridic al

sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic. Încheierea protocoalelor nu

vizează decât modalitatea de aducere la îndeplinire a legii care conduce la

descărcarea din gestiune a regiei cuprinse în Anexa 1 la O.G. nr. 39/2005, fapt

care rezultă din cuprinsul dispozițiilor pct. 5 al art. II din Legea nr.

303/2008.

Cu privire la demararea procedurilor

de cumpărare a activului, în afară de corespondența comercială la care se face

trimitere, nu au fost demarate proceduri de vânzare, fiind incidente

dispozițiile art. 1295 C. civ.

În continuare, recurenta arată că

regia nu este proprietara acestui activ, ci numai administratorul său, în acest

fel nefiind îndeplinite cerințele cerute de art. 948 C. civ.

Pe de altă parte, obligația de a

vinde, nu poate fi instituită decât la un preț negociat, ci nu necondiționat.

În finalul cererii de recurs,

recurenta precizează istoricul regimului juridic al proprietății sălilor și

grădinilor de spectacol cinematografic.

Astfel, prin Decretul nr. 80/1990,

organizarea activității cinematografice a trecut din subordinea administrației

locale în subordinea D.R.C.D.F., apoi prin H.G. nr. 530/1991, R.A.D.E.F. a

devenit proprietara bunurilor din patrimoniul său, Legea nr. 630/2002 a statuat

că bunurile din patrimoniul cinematografiei naționale se află în proprietatea

publică sau privată a statului, iar O.G. nr. 39/2005 a statuat că sălile și

grădinile de spectacol se află în proprietatea privată a statului.

În consecință, recurenta a solicitat

admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii

apelului și menținerea sentinței de fond.

Premergător analizei criticilor

invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3)

C. proc. civ., apreciază că dezvoltarea acestora se încadrează în motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cel prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., neregăsindu-se în motivele invocate.

În consecință, Curtea va analiza

doar acele critici ce vizează greșita interpretare și aplicare a legii.

Din petitul cererii de chemare în

judecată, rezultă că reclamanta a chemat în judecată R.A.D.E.F.R.F., pentru a

fi obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului denumit

Cinematograful Gloria situat în Găești, județul Dâmbovița, cerere întemeiată pe

dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 346/2004, privind stimularea

înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.

În mod greșit instanța de apel a

apreciat că activul în cauză nu este în proprietatea privată a statului și în

administrarea R.A.D.E.F., după cum prevedea art. 65 din O.G. nr. 39/2005, ci se

află în patrimoniul R.A.D.E.F., fiind în proprietatea privată a acesteia,

potrivit art. 6, Anexa nr. III din H.G. nr. 530/1991.

Înalta Curte apreciază ca fondat

recursul pârâtei, ce urmează a fi admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(2) C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia din

apel modificată în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva

sentinței de fond, care urmează a fi menținută pentru următoarele considerente:

Chestiunea de drept care trebuie

dezlegată de către instanța de recurs este cea referitoare la consecințele

apariției Legii nr. 303/2008, asupra trecerii sălilor și grădinilor de

spectacol cinematografic, prevăzute în anexa 1 la O.G. nr. 39/2005p privind

cinematografia, din domeniul privat al statului în domeniul public al statului.

La data intrării în vigoare a legii

sus menționată, sălile și grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în

anexa 1 la O.G. nr. 39/2005, aflate în domeniul privat al statului și în

administrarea R.A.D.E.F.R.F., împreună cu terenurile și bunurile mobile

aferente, trec în domeniul public al unităților administrativ teritoriale locale,

comunale, orășenești, municipale și al sectoarelor municipiului București, după

caz și în administrarea consiliilor locale respective.

Aceste dispoziții ale legii sunt

imperative, în sensul schimbării regimului juridic al acestora, în sensul că la

data intrării în vigoare a acestei legi, sălile de cinematograf aflate în

proprietatea privată a statului și în administrarea R.A.D.E.F., erau prin

efectul legii scoase din proprietatea privată a statului și trecute în

proprietatea publică a unităților administrativ teritoriale.

În susținerea acestui raționament,

sunt și dispozițiile Legii nr. 303/2008, care a abrogat o parte din prevederile

funcționale ale O.G. nr. 39/2005, fiind abrogate expres art. 65 alin. (1), art.

66, art. 67, care certificau dreptul R.A.D.E.F. de a administra sălile de

spectacol cinematografic din patrimoniul privat al statului.

În consecință, simpla enumerare de

la art. unic pct. 8 alin. (1) din Legea nr. 303/2008, reprezintă titlu de

proprietate al comunității locale, indiferent de existența sau inexistența unui

protocol de predare primire încheiat între R.A.D.E.F. și consiliul local

competent, întrucât de esența acestei reglementări este faptul că statul a

decis să acționeze în acest fel, în scopul realizării unui interes public.

În consecință, rezultă că bunul este

în domeniul public al statului, motiv pentru care nu are obligația de a

respecta dispozițiile Legii nr. 346/2004.

Din acest punct de vedere, al Legii

nr. 346/2004, și având în vedere considerentele mai sus expuse, bunul în

litigiu, nu poate fi calificat activ disponibil.

În cauză sunt incidente prevederile

O.G. 39/2005, prin care cinematograful în litigiu a trecut în domeniul public

al orașului Găești, fiind înscris la poziția nr. 154 în anexa 1 a O.G. nr.

39/2005, astfel că a devenit inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.

Anularea H.G. nr. 1874/2006, care

reprezenta normele metodologice de aplicare a ordonanței, prin Decizia nr. 2579

din 20 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială de contencios

administrativ și fiscal, a condus la lipsa cadrului legal de înstrăinare a

sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic.

În consecință, dispozițiile Legii

nr. 346/2004 sunt lipsite de aplicabilitate în raport cu prevederile Legii nr.

303/2008, cadrul juridic aplicabil în cauză fiind dispozițiile art. 1295 C.

civ. și condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor.

Din acest punct de vedere, se

constată că nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru validitatea

convențiilor, R.A.D.E.F. neavând decât un drept de administrare asupra

activului, ceea ce nu îi conferă capacitatea de a contracta, astfel cum o cer

dispozițiile art. 948 C. civ., precum și faptul că părțile nici nu au demarat

procedura negocierii prețului.

În consecință, Înalta Curte

apreciază că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

R.A.D.E.F.R.F. împotriva deciziei comerciale nr. 551 din 15 noiembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în sensul

că respinge apelul reclamantei declarat împotriva sentinței comerciale nr.

12488 din 4 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 aprilie 2011.