ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1505/2011

Ședința publică de la 7 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC F.S.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta R.A.D.E.F.R.F., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la executarea în natură a obligației, respectiv la încheierea contractului de vânzare cumpărare a activului bun imobil, denumit cinematograf GLORIA GĂEȘTI, situat în Găești, județul Dâmbovița, în suprafață de 349 mp, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că deține și exploatează în prezent activul denumit Cinema Gloria, în baza contractului de închiriere nr. 12 din 14 mai 2001 încheiat cu F.E.F. Prahova, termenul de valabilitate al contractului fiind de 5 ani, cu începere de la data de 5 mai 2001, data predării spațiului. Prin adresa nr. 19 din 27 octombrie 2003, reclamanta și-a exprimat opțiunea privind achiziționarea întregului activ, însă pârâta nu a dat nici un răspuns acestei intenții. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 346/2004. Pârâta a invocat în fața tribunalului excepția lipsei calității procesuale pasive, excepție respinsă întrucât s-a apreciat că pârâta este parte în contractul de închiriere.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 12488 din 4 noiembrie 2009 a respins acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată. În considerentele sentinței, tribunalul a reținut următoarele : Reclamanta deține și exploatează în prezent activul denumit Cinema Gloria, în baza contractului de închiriere nr. 12 din 14 mai 2001, prelungit prin acte adiționale, ultimul fiind actul adițional nr. 6 din 15 octombrie 2009, durata contractului de închiriere fiind prelungită până în 31 decembrie 2014. Reclamanta a adresat o notificare pârâtei prin care și-a exprimat opțiunea privind cumpărare imobilului, notificare la care pârâta a răspuns prin adresa nr. 4392 din 14 noiembrie 2003. Tribunalul a constatat că prin O.U.G.

nr. 7/2008 de modificare a Legii nr. 303/2008, cinematograful a trecut în proprietatea publică a orașului Găești, fiind înscris în Anexa 1 a O.G. nr. 39/2005, devenind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, conform art. 11 din Legea nr. 213/1998. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantei este neîntemeiată, bunul fiind indisponibil, lista activelor disponibile fiind anulată prin Decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Dintr-un alt punct de vedere, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1295 C. civ., pentru promovarea unei acțiuni în vederea obligării unei părți la vinderea unui spațiu, având în vedere că cinematograful nu aparține pârâtei, aceasta având doar un drept de administrare, pe de altă parte nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC F.S.C. SRL, prin care a arătat că, în mod greșit a interpretat instanța de fond dispozițiile Legii nr. 213/1998 și a aplicat greșit Legea nr. 303/2008 de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 38/2005 privind cinematografia, deoarece din înscrisurile depuse în probatoriu rezultă fără echivoc faptul că activul denumit Cinematograful Gloria” din Găești se află în patrimoniul pârâtei, fapt subliniat prin adresa nr. 7281 din 29 septembrie 2009. De asemenea, pentru acest activ nu s-a încheiat protocol de predare-primire cu primarul orașului Găești iar, potrivit art. 6 Anexa nr. III din H.G.

nr. 538/1991, RA R.F. este proprietara bunurilor din patrimoniul său. Pe lângă faptul că prin decizia civilă nr. 227/2007 și 691/2007 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 39/2005, apreciind că se realizează un transfer silit de proprietate care operează din patrimoniul persoanelor fizice, persoanelor juridice sau unităților administrativ teritoriale către stat, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție, prin decizia nr. 269 din 16 martie 2010, Curtea Constituțională a admis în parte excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 1, 2, 5, 9, 11 și 12 din Legea nr. 303/2008 prin aprobarea O.U.G.

nr. 7/23008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 38/2005 și pentru modificarea Legii nr. 228/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 38/2005. A mai susținut reclamanta că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit Legea nr. 303/2008, potrivit căreia (art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008) punerea în aplicare a dispozițiilor art. II pct. 1-4 „se face pe baza unui protocol încheiat între primarul unității administrativ teritoriale beneficiare și reprezentantul mandatat de către conducerea R.A.D.E.F., în acest scop, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi. Protocolul încheiat va fi asumat de către consiliile populare respectiv prin hotărâre”. În speță însă, cu privire la activul în litigiu nu s-a încheiat un astfel de protocol și nici nu există o hotărâre a consiliului local de asumare a protocolului.

Tot greșit a interpretat instanța de fond prevederile Legii nr. 346/2004, a susținut reclamanta, deoarece activele disponibile, în înțelesul art. 13 alin. (2) din lege, sunt activele care nu sunt utilizate de regiile autonome, societatea/companiile de stat sau de societăți comerciale cu capital majoritar de stat care le dețin pentru o perioadă de cel puțin 3 luni, în speță activul în litigiu fiind deținut și exploatat de către reclamantă din anul 2001 în baza contractului de închiriere 12 din 14 mai 2001 prelungit până la 31 decembrie 2014, ceea ce face ca activul să fie încadrat în categoria activelor disponibile.

Acest punct de vedere, a precizat reclamanta, este în concordanță și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție unitară în sensul posibilității achiziționării activelor deținute în baza contractelor de închiriere de către locatari ca urmare a faptului că sunt disponibile în sensul legii (decizia nr. 3473 din 20 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială; decizia nr. 3076 din 28 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială). De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, pârâtei îi revenea obligația de a întocmi, actualiza lunar și comunica Lista cu activele disponibile, iar neîndeplinirea acestei obligații legale nu poate să profite părții în culpă.

A mai apreciat reclamanta ca lipsită de temei legal soluția instanței de fond în ce privește neîndeplinirea de către reclamantă a dispozițiilor art. 1295 C. civ., atâta timp cât la dosarul cauzei există solicitarea reclamantei, ceea ce este suficient pentru a declanșa procedura de vânzare, potrivit art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, fiind culpa pârâtei că nu și-a îndeplinit obligația legală de a desfășura procedura de vânzare. Tot greșit a procedat instanța de fond și când a analizat îndeplinirea condițiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare (condițiile prevăzută de art. 948 C. civ.), încălcând astfel prevederile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., întrucât reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la executarea în natură a obligației, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului, și nu pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Și aprecierea instanței de fond în sensul că anularea H.G. nr. 1874/2006 prin decizia nr. 2578/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a condus la lipsa cadrului legal de înstrăinare a sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic este nelegală, H.G. nr. 1874 din 21 decembrie 2006 neavând putere retroactivă și nici relevantă în speță, întrucât această hotărâre a fost emisă în temeiul art. 67 din O.G.

nr. 38/2005 care se referă la strategiile specifice de vânzare a sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic aflate în proprietatea privată a statului, în timp ce activul în litigiu se află în patrimoniul pârâtei, iar pretențiile reclamantei se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 346/2004, ale cărei proceduri nu au fost restrânse prin O.G. nr. 39/2005 (decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, nr. 2909/2005). Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

a constatat fondat apelul pentru următoarele considerente: Este de necontestat, fapt recunoscut ca atare și de către instanța de fond, că apelanta reclamantă îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 364/2004, de a cumpăra activul imobil denumit cinematograful „Gloria” din Găești, jud. Dâmbovița, în sensul că utilizează din anul 2001 și până în prezent activul menționat, în baza contractului de închiriere nr. 12 din 14 mai 2001, a cărei durată de valabilitate a fost prelungită prin actul adițional nr. 6 din 15 octombrie 2009 până la data de 31 decembrie 2014. Aprecierea instanței de fond în sensul că activul în litigiu nu este activ disponibil în înțelesul Legii nr. 364/2004 și nu este în patrimoniul pârâtei, ca efect al O.U.G.

nr. 7/2008 adoptată prin Legea nr. 303/2008, este însă netemeinică, fiind contrazisă chiar de către pârâta care, prin adresa nr. 7281 din 29 septembrie 2009 (fila 218 dosar T.B.), răspunzând adresei nr. 7230 din 29 septembrie 2009 a reclamantei, subliniază faptul că „după intrarea în vigoare a O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia și a Legii nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 activul denumit Cinematograful „Gloria” din Găești nu a fost scos din patrimoniul regiei. De asemenea, pentru acest activ nu s-a încheiat protocol de predare-primire cu primarul unității administrativ teritoriale beneficiară a Legii nr. 303/2008”.

Prin adresa nr. 19 din 27 octombrie 2003 apelanta reclamantă și-a exprimat opțiunea privind achiziționarea întregului activ (fila 46 dosar T.B.) cu respectarea dispozițiilor legale. Prin adresa nr. 3633 din 13 noiembrie 2003 (fila 46 dosar T.B.), R.A.D.E.F., FILIALA BUCUREȘTI, răspunde că a înaintat cererea reclamantei către centrala R.A.D.E.F. și așteaptă răspuns, răspuns care a fost comunicat de către R.A.D.E.F. prin adresa nr. 4392 din 14 noiembrie 2003 (fila 44 dosar T.B) în sensul că cererea reclamantei a fost luată în evidență, urmând a se decide după aprobarea și publicarea actului normativ ce va reglementa vânzarea bunurilor aflate în proprietate privată a statului și în administrarea R.A.D.E.F.

De altfel, întreaga corespondență purtată între părți cu privire la finalizarea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare a activului în litigiu (filele 38-43 dosar T.B) nu denotă altceva decât că reclamanta întrunește condițiile legale necesare încheierii contractului, pârâta necontestând vreodată acest aspect.

Cât privește activul, acesta face parte din categoria activelor disponibile, în înțelesul dispozițiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 346/2004, nefiind utilizat de către R.A.D.E.F., ci aflându-se în folosința reclamantei, ca efect al contractului de închiriere cu valabilitate până în decembrie 2014. Și anterior Legii nr. 364/2004 condițiile îndeplinite de către reclamant, respectiv aceea de a face parte din rândul I.M.M.-urilor, de a deține și utiliza activul disponibil în care a efectuat investiții, precum și condițiile în care regia autonomă trebuia să vândă, erau reglementări asemănătoare de dispozițiile Legii nr. 133/1979, art. 12 alin 1, dispozițiile fiind reiterate prin Legea nr. 364/2004, conform cărora pârâtei îi revenea obligația, în temeiul art. 13 alin. (4) de a întocmi, actualiza lunar și comunica Lista cu activele disponibile, iar neîndeplinirea acestei obligații legale nu îi poate profita părții în culpă, potrivit principiului nemo auditur propriam turpitudinem, allegans.

Pe de altă parte, temeiul de drept apreciat de instanța de fond aplicabil în speță, O.G. nr. 39/2005, aprobată prin Legea nr. 328/2006, nu este incident în cauză, la momentul notificării nefiind în vigoare normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 39/2005 iar, pe de altă parte, art. 65 al ordonanței a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 227 din 13 martie 2007 a Curții Constituționale. În consecință, Curtea a apreciat că activul în cauză nu este în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A.D.E.F., după cum prevedea art. 65 din O.G. nr. 39/2005, fapt recunoscut, după cum s-a arătat, chiar de pârâtă prin adresa nr. 728 din 29 septembrie 2009, ci se află în patrimoniul R.A.D.E.F., fiind în proprietatea privată a acesteia, potrivit art. 6, Anexa nr. III din H.G.

nr. 530/1991. Cât privește H.G. nr. 1874/2006, acest act normativ a fost anulat prin Decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, deci nici anexa nr. 2 la acest act normativ, unde activul în litigiu figurează la poziția 154, nu mai poate produce consecințe juridice. Cum activul în cauză este în proprietatea, nu în administrarea R.A.D.E.F.R.F., legea aplicabilă este Legea nr. 346/2004 care reglementează, în Secțiunea II accesul I.M.M. – urilor la servicii publice și la active aparținând Regiilor autonome, nefiind incidente dispozițiile art. 498 C. civ. și art. 1295 C. civ., contractul de vânzare-cumpărare a activului urmând a fost încheiat de către părți în conformitate cu procedura prevăzută de actul normativ menționat, respectiv în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, modificată, care reprezintă cadrul juridic aplicabil în cauză.

Cât privește cererea de obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii, aceasta a fost apreciată ca neîntemeiată, față de dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ., potrivit cărora dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi civile de la 200 până la 500 de Ron, stabilită pe fiecare zi de întârziere, până la executarea obligațiilor prevăzute de titlul executoriu. Chiar dacă dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ.

nu înlătură de plano aplicarea daunelor cominatorii, ca mijloc de constrângere a debitorului recalcitrant, care nu-și execută obligația de a face asumată, Curtea a reținut că în speță nu s-a probat reaua credință a pârâtei, refuzul acesteia fiind întemeiat pe dispozițiile normative, unele contradictorii, unele declarate neconstituționale, toate acestea fiind de natură a deruta pe pârâtă care de altfel nu a refuzat reclamantei dreptul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului, considerând că, în temeiul actelor normative invocate, nu mai poate însă înstrăina activul, acesta nemaifiind în proprietatea sa. În măsura în care după obținerea titlului executoriu de către reclamanta, pârâta va refuza neîntemeiat să încheie contractul de vânzare-cumpărare a activului aceasta poate fi constrânsă prin aplicarea amenzilor civile prevăzute de art. 580 3 C. proc.

civ. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 551 din 15 noiembrie 2010 a admis apelul declarat de reclamanta SC F.S.C. SRL, a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să încheie cu aceasta contractul de vânzare cumpărare a activului bun imobil denumit Cinematograf „Gloria” Găești, situat în Găești, jud. Dâmbovița, în suprafață de 349 mp, compus din sală cinematograf, hol și grupuri sanitare, în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii ca neîntemeiat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În susținerea acestui motiv, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, acest act fiind reprezentat de adresa nr. 7230 din 29 septembrie 2009 emisă de pârâtă, prin care se arată că după apariția Legii nr. 303/2008, activul cinematograf Gloria Găești a rămas în proprietatea regiei. Din acest punct de vedere recurenta a susținut că trecerea în domeniul public al statului a operat de drept la data de 30 decembrie 2008, discuțiile privind încheierea protocoalelor de predare primire neavând relevanță juridică privind schimbarea regimului juridic al sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic. Încheierea protocoalelor nu vizează decât modalitatea de aducere la îndeplinire a legii care conduce la descărcarea din gestiune a regiei cuprinse în Anexa 1 la O.G.

nr. 39/2005, fapt care rezultă din cuprinsul dispozițiilor pct. 5 al art. II din Legea nr. 303/2008. Cu privire la demararea procedurilor de cumpărare a activului, în afară de corespondența comercială la care se face trimitere, nu au fost demarate proceduri de vânzare, fiind incidente dispozițiile art. 1295 C. civ. În continuare, recurenta arată că regia nu este proprietara acestui activ, ci numai administratorul său, în acest fel nefiind îndeplinite cerințele cerute de art. 948 C. civ. Pe de altă parte, obligația de a vinde, nu poate fi instituită decât la un preț negociat, ci nu necondiționat. În finalul cererii de recurs, recurenta precizează istoricul regimului juridic al proprietății sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic.

Astfel, prin Decretul nr. 80/1990, organizarea activității cinematografice a trecut din subordinea administrației locale în subordinea D.R.C.D.F., apoi prin H.G. nr. 530/1991, R.A.D.E.F. a devenit proprietara bunurilor din patrimoniul său, Legea nr. 630/2002 a statuat că bunurile din patrimoniul cinematografiei naționale se află în proprietatea publică sau privată a statului, iar O.G. nr. 39/2005 a statuat că sălile și grădinile de spectacol se află în proprietatea privată a statului. În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii apelului și menținerea sentinței de fond. Premergător analizei criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., apreciază că dezvoltarea acestora se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., neregăsindu-se în motivele invocate. În consecință, Curtea va analiza doar acele critici ce vizează greșita interpretare și aplicare a legii. Din petitul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta a chemat în judecată R.A.D.E.F.R.F., pentru a fi obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului denumit Cinematograful Gloria situat în Găești, județul Dâmbovița, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 346/2004, privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că activul în cauză nu este în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A.D.E.F., după cum prevedea art. 65 din O.G. nr. 39/2005, ci se află în patrimoniul R.A.D.E.F., fiind în proprietatea privată a acesteia, potrivit art. 6, Anexa nr. III din H.G. nr. 530/1991. Înalta Curte apreciază ca fondat recursul pârâtei, ce urmează a fi admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia din apel modificată în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond, care urmează a fi menținută pentru următoarele considerente: Chestiunea de drept care trebuie dezlegată de către instanța de recurs este cea referitoare la consecințele apariției Legii nr. 303/2008, asupra trecerii sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic, prevăzute în anexa 1 la O.G.

nr. 39/2005p privind cinematografia, din domeniul privat al statului în domeniul public al statului. La data intrării în vigoare a legii sus menționată, sălile și grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în anexa 1 la O.G. nr. 39/2005, aflate în domeniul privat al statului și în administrarea R.A.D.E.F.R.F., împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente, trec în domeniul public al unităților administrativ teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale și al sectoarelor municipiului București, după caz și în administrarea consiliilor locale respective. Aceste dispoziții ale legii sunt imperative, în sensul schimbării regimului juridic al acestora, în sensul că la data intrării în vigoare a acestei legi, sălile de cinematograf aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A.D.E.F., erau prin efectul legii scoase din proprietatea privată a statului și trecute în proprietatea publică a unităților administrativ teritoriale.

În susținerea acestui raționament, sunt și dispozițiile Legii nr. 303/2008, care a abrogat o parte din prevederile funcționale ale O.G. nr. 39/2005, fiind abrogate expres art. 65 alin. (1), art. 66, art. 67, care certificau dreptul R.A.D.E.F. de a administra sălile de spectacol cinematografic din patrimoniul privat al statului. În consecință, simpla enumerare de la art. unic pct. 8 alin. (1) din Legea nr. 303/2008, reprezintă titlu de proprietate al comunității locale, indiferent de existența sau inexistența unui protocol de predare primire încheiat între R.A.D.E.F. și consiliul local competent, întrucât de esența acestei reglementări este faptul că statul a decis să acționeze în acest fel, în scopul realizării unui interes public.

În consecință, rezultă că bunul este în domeniul public al statului, motiv pentru care nu are obligația de a respecta dispozițiile Legii nr. 346/2004. Din acest punct de vedere, al Legii nr. 346/2004, și având în vedere considerentele mai sus expuse, bunul în litigiu, nu poate fi calificat activ disponibil. În cauză sunt incidente prevederile O.G. 39/2005, prin care cinematograful în litigiu a trecut în domeniul public al orașului Găești, fiind înscris la poziția nr. 154 în anexa 1 a O.G. nr. 39/2005, astfel că a devenit inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Anularea H.G. nr. 1874/2006, care reprezenta normele metodologice de aplicare a ordonanței, prin Decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a condus la lipsa cadrului legal de înstrăinare a sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic.

În consecință, dispozițiile Legii nr. 346/2004 sunt lipsite de aplicabilitate în raport cu prevederile Legii nr. 303/2008, cadrul juridic aplicabil în cauză fiind dispozițiile art. 1295 C. civ. și condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor. Din acest punct de vedere, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor, R.A.D.E.F. neavând decât un drept de administrare asupra activului, ceea ce nu îi conferă capacitatea de a contracta, astfel cum o cer dispozițiile art. 948 C. civ., precum și faptul că părțile nici nu au demarat procedura negocierii prețului. În consecință, Înalta Curte apreciază că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta R.A.D.E.F.R.F. împotriva deciziei comerciale nr. 551 din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că respinge apelul reclamantei declarat împotriva sentinței comerciale nr. 12488 din 4 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.