ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 601/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 601/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a

civilă, reclamanta SC F.S.R. SRL a solicitat, pe calea ordonanței președințiale,

obligarea pârâtelor SC A.T.G. SA și SC I.P. SRL la eliberarea acceptului de

retransmise al programelor A.1, A.2, A.3, G.Tv. și E. Tv.

Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 7212 din 24 mai 2012,

în temeiul dispozițiilor art. 2 lit. b) C. proc. civ., raportat la pct. 1 C.

proc. civ., a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București

și în raport de obiectul acțiunii, obligarea pârâtelor pe cale de ordonanță

președințială la eliberarea acceptului de retransmisie al programelor A.1, A.2,

A.3, G.Tv. și E. TV, a apreciat ca fiind neevaluabil în bani (obligația de a

face), a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Sectorului 1 București.

Prin

sentința civilă nr. 11976 din 22 iunie 2012, Judecătoria Sectorului 1

București, considerând că obiectul litigiului era evaluabil în bani, în temeiul

dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) și art. 581 alin. 2 C. proc. civ. a admis

excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București,

invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București. A constatat ivirea conflictului negativ de competență

și a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea emiterii

regulatorului de competență.

Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 99 din 17

septembrie 2012, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (2) raportat la art. 22

alin. (5) C. proc. civ., soluționând conflictul negativ de competență ivit

între Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și Judecătoria Sectorului 1

București, în raport de dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ., raportat la art.

1 pct. 1 C. proc. civ. a stabilit competența materială de soluționare a cauzei

privind pe reclamanta SC F.S.R. SRL și pe pârâtele SC A.T.G. SA, SC I.P. SRL,

în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

În

argumentarea acestei sentințe, Curtea de Apel București a reținut, în esență,

că, întrucât reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile și nici nu a precizat

câtimea valorică a dreptului care constituia obiectul litigiului potrivit

dispozițiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., Tribunalul București, secția a VI-a

civilă, a considerat în mod justificat că acesta se circumscrie obligației de „a

face”, referindu-se la îndatorirea debitorilor unui raport juridic de a săvârși

anumite fapte juridice.

S-a

reținut că, în această situație, respectând principiul disponibilității,

potrivit căruia titularii de drepturi civile au libertatea de a le exercita,

potrivit propriei lor aprecieri și de a le decide soarta juridică, Tribunalul

București, în mod corect constatând că obiectul litigiului era unul neevaluabil

în bani, făcând aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. b) C. proc. civ. raportat

la art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și art. 159 pct. 2 C. proc. civ., a declinat

competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Sectorului 1 București.

Faptul

că ulterior introducerii cererii de ordonanță președințială pe rolul

Tribunalului București a fost înregistrată la data de 16 mai 2012 cererea de

drept comun cu prim termen de judecată la data de 07 decembrie 2012, nu este în

măsură să atragă în mod automat incidența dispozițiilor art. 581 alin. (2) C.

proc. civ. atâta vreme cât instanța învestită cu soluționarea fondului

dreptului nu și-a verificat competența iar aparența sub acest aspect ar fi în favoarea

unei alte instanțe de alt grad decât aceea învestită cu soluționarea cererii de

drept comun.

Într-o

atare situație, verificarea competenței materiale a instanței învestită cu

soluționarea cererii de ordonanță președințială fiind solicitată de către

pârâte, instanța (Tribunalul București) avea obligația (potrivit art. 158 alin.

(1) C. proc. civ.) punerii în discuție a propriei competențe și a stabilirii

instanței competențe în cazul în care s-ar fi declarat necompetent și atâta

vreme cât în cazul cererii de drept comun verificarea competenței nu avusese

loc.

S-a

apreciat că, într-o astfel de împrejurare, Tribunalul București investit

inițial cu cererea de ordonanță președințială considerând că, în raport de

obiectul litigiului neevaluabil în bani, competentă să soluționeze fondul

dreptului dedus judecății, ar fi potrivit dispozițiilor art. 2 lit. b) C. proc.

civ. raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 1

București, în mod corect a stabilit competența materială de soluționare a cauzei

întemeiată pe dispozițiile art. 581 alin. (1) C. proc. civ. în favoarea

Judecătoriei Sectorului 1 București.

În

consecință, s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile legale

menționate, iar potrivit naturii obiectului litigiului, respectiv îndeplinirea

unei obligații de „a face”, competentă să soluționeze cauza este Judecătoria

Sectorului 1 București.

Împotriva

acestei sentințe reclamanta SC F.S.R. SRL și pârâta SC A.T.G. SA au declarat

recurs

Recursul

reclamantei SC F.S.R. SRL

În

motivarea recursului reclamanta a susținut, în esență, că în soluționarea

conflictului de competență Curtea de Apel București nu a analizat competența

instanței conform prevederilor legale aplicabile cererii de ordonanță

președințială și a confundat categoria obligațiilor de a face cu cea a

obligațiilor neevaluabile în bani.

Recurenta

susține că raportarea instanței la data introducerii cererii privind fondul

este nelegală întrucât prevederile art. 581 alin. (2) și (3) subliniază că

ordonanța președințială se va judeca la instanța competentă să judece fondul,

indiferent dacă s-a înregistrat sau nu cererea privind fondul și se poate da

chiar și când există judecata asupra fondului, ceea ce per a contrario înseamnă

că se poate da și când nu există judecată asupra fondului.

Invocând

decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta consideră

că cererea formulată are un puternic caracter patrimonial, tinzându-se la

protejarea unui drept patrimonial, a unui drept de creanță născut din

Contractul de retransmisie, contract în baza căruia are dreptul de a

retransmite canalele pârâtei în schimbul plății unor tarife.

Recurenta

apreciază că, competența nu se determină prin raportare la modul în care

părțile înțeleg să evalueze cererea, ci la valoarea efectivă a acesteia, pe

care instanța are obligația să o aprecieze.

Pentru

aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței

recurate în sensul considerării obiectului cererii de chemare în judecată ca

fiind evaluabil în bani, cererea fiind de competența Tribunalului București.

Recursul

pârâtei SC A.T.G. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C.

proc. civ. în motivarea căruia recurenta a susținut, în esență, că este

criticabilă argumentația Curții de Apel București referitoare la criteriul în

funcție de care a stabilit caracterul neevaluabil în bani a obiectului

litigiului conform căruia reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile și nici

nu a precizat câtimea valorică a dreptului care constituia obiectul litigiului.

Astfel,

recurenta susține că nu partea este cea care stabilește în mod unilateral,

axiomatic și necenzurabil caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al

acțiunii, ci acesta este atributul exclusiv al instanței.

Chiar

și în măsura în care obiectul dedus judecății reprezintă o obligație de a face,

susține recurenta, acest aspect nu exclude posibilitatea evaluării în bani a obiectului

cererii, în condițiile în care acelei obligații de a face îi revine dreptul

corelativ la remunerare, expres reglementat contractual.

În

opinia recurentei, simpla declinare de către Tribunalul București a competenței

de soluționare către Judecătoria Sectorului 1 nu atrage în mod obligatoriu

competența acesteia din urmă instanțe în a judeca cererea de ordonanță

președințială.

Pentru

aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea

sentinței recurate în sensul stabilirii competenței materiale a Tribunalului

București de rejudecare a cauzei.

Analizând

decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de recurente, Înalta Curte

constată că recursurile sunt nefondate.

Având

în vedere că ambele recursuri privesc aceleași critici referitoare la

stabilirea competenței în soluționarea cauzei, înalta Curte va proceda la o

analiză unitară a acestora.

Chestiunea

de drept supusă controlului judiciar prin prezentele recursuri vizează

stabilirea instanței competente material să soluționeze ordonanța președințială

;

formulată de reclamanta SC F.S.R. SRL.

Cazurile

și condițiile în care o instanță judecătorească are îndreptățirea legală de a

soluționa o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de

competență.

Legislația

noastră folosește criterii diferite pentru determinarea competenței instanțelor

judecătorești.

Primul

articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de

jurisdicție al judecătoriilor.

Prin

urmare, toate celelalte instanțe au o jurisdicție de excepție, în sensul că ele

pot soluționa cauze civile în primă instanță numai în baza unor dispoziții

normative care le atribuie în mod expres o atare competență.

Din

perspectiva celor enunțate se constată că, în emiterea regulatorului de

competență, Curtea de Apel București a apreciat în mod corect că atâta timp cât

reclamanta nu a solicitat despăgubiri civile și nici nu a precizat câtimea

valorică a dreptului care constituia obiectul litigiului s-a considerat în mod

justificat că acesta se circumscrie obligației de „a face”, referindu-se la

îndatorirea debitorilor unui raport juridic de a săvârși anumite fapte

juridice.

Este

adevărat că procedura specială a ordonanței poate fi anterioară judecății în

fond a litigiului sau incidență judecății de fond și că cererea se introduce la

instanța competentă să se pronunțe asupra fondului dreptului, însă, în speță,

raportat la obiectul pretențiilor deduse judecății -”obligație de a face”,

neevaluabilă în bani -, așa cum corect a sesizat și instanța de emitere a regulatorului

de competență - atâta vreme cât instanța investită cu soluționarea fondului

dreptului nu și-a verificat competența, aparența sub acest aspect este în

favoarea unei alte instanțe de alt grad decât aceea investită cu soluționarea

cererii de drept comun, ceea ce atrage competența de soluționare a cererii de

ordonanță președințială conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

În

acest context, făcând analiza motivelor de recurs invocate, prin care se

susține că cele două instanțe (tribunal, curte de apel) au făcut o greșită

apreciere a dreptului pe care se fundamentează „cererea principală”, se va

reține ca nefondată această critică, față de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. care

consacră principiul plenitudinii de jurisdicție al judecătoriilor, cum legal a

fost reținut și de cele două instanțe la calificarea acțiunii în justiție

promovată de titularul cererii de ordonanță președințială.

Pentru

considerentele mai sus înfățișate, înalta Curte constatând că sentința recurată

pronunțată de Curtea de Apel București respectă dispozițiile legale cu privire

la competența materială a Judecătoriei Sectorului 1 București, ca primă

instanță, va respinge recursurile ca nefondate.

Referitor

la cererea privitoare la constatarea și sancționarea abuzului de drept invocat

de către recurenta reclamantă, înalta Curte o va respinge pentru următoarele

considerente:

Art.

723 C. proc. civ. sancționează exercițiul abuziv al drepturilor procedurale,

instituind răspunderea părții pentru pagubele astfel pricinuite în condițiile

în care exercitarea unei acțiuni a depășit limitele bunei credințe și ale

satisfacerii unui interes legitim și serios, intrând pe tărâmul abuzului de

drept.

Ipoteza

reglementată prin art. 723 C. proc. civ. este o aplicare a principiului general

consacrat în art. 998 și 999 C. civ. după care oricine cauzează prin faptul său

altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, cu mențiunea că răspunderea civilă

antrenată de aplicarea dispozițiilor art. 723 C. proc. civ. impune cerința dovedirii

abuzului de drept procesual.

Or,

analizând cauza se constată că susținerea reclamantei privind tergiversarea

judecății prin invocarea de către pârâtă a excepțiilor de necompetență nu poate

fi primită, aceasta neputând fi apreciată ca o deturnare a scopului în vederea

căruia drepturile și îndatoririle procedurale sunt recunoscute, astfel încât nu

rezultă că pârâta a săvârșit un abuz de drept.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge

cererea formulată de recurenta reclamantă SC F.S.R. SRL privind abuzul de

drept.

Respinge

ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC F.S.R. SRL și de pârâta SC

A.T.G. SA împotriva sentinței civile nr. 99 din 17 septembrie 2012 a Curții de

Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 februarie 2013.