ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 93/2013

Prin cererea reconvențională formulată la data de 7 octombrie 2011 în Dosarul nr. 33203/215/2009* al Judecătoriei Craiova, pârâtul - reclamant T.A. a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă S.C. R.R. S.A., anularea ordinului de deplasare (delegație) nr. 103050 din 25 octombrie 2006 și obligarea acesteia la comunicarea documentului juridic din care să rezulte data executării de bunăvoie a Sentinței nr. 109 din 1 martie 2005 a Tribunalului Dolj și numărul programelor din pachetul de programe bază la datele de 13 decembrie 2006, 3 iulie 2007, 21 februarie 2008 și 25 noiembrie 2009, iar în caz de neexecutare obligarea reclamantei - pârâte la plata daunelor materiale în cuantum de 2.000 RON pe zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la data executării acesteia, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de la termenul din data de 13 februarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 33203/215/2009* al Judecătoriei Craiova, s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale și formarea unui nou dosar. Ca urmare s-a format la data de 27 februarie 2012 Dosarul nr. 4521/215/2012, în care pârâtul-reclamant T.A. a dobândit calitatea de reclamant, iar reclamanta-pârâtă S.C. R.R. S.A. pe aceea de pârâtă. Prin întâmpinarea depusă la data de 9 mai 2012, pârâta S.C. R.R. S.A. a invocat excepția necompetenței materiale, excepția necompetenței teritoriale, excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 8886 din 11 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 4521/215/2012, Judecătoria Craiova a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, reținând că litigiul este unul neevaluabil în bani, iar sediul pârâtei este în București. Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 11 iulie 2012 sub nr. 27015/3/2012. Prin Sentința civilă nr. 15790 din 30 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei civile având ca obiect nulitate act privind pe reclamantul T.A.

și pe pârâta S.C. R.R. S.A în favoarea Judecătoriei Craiova; a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în temeiul art. 21 C. proc. civ. a suspendat de drept judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia. Instanța a reținut că obiectul dosarului îl constituie cererea în nulitatea unui act și privind obligația de a face, ambele neevaluabile în bani, după cum au susținut ambele părți, dar și Judecătoria Craiova prin Sentința civilă nr. 8886 din 11 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 4521/215/2012. S-a mai reținut că obiectul litigiului îl reprezintă cererea reconvențională înregistrată la data de 7 octombrie 2011 în Dosarul nr. 33203/215/2009* al Judecătoriei Craiova, cerere care a fost ulterior disjunsă prin încheierea de ședință din data de 13 februarie 2012, formându-se Dosarul nr. 4521/215/2012.

Tribunalul a arătat că instanța competentă din punct de vedere material și teritorial este Judecătoria Craiova, atât prin raportare la caracterul neevaluabil al litigiului, cât și la împrejurarea că cererea reconvențională ce formează obiectul judecății cu care a fost învestit a fost disjunsă dintr-un dosar aflat în competența Judecătoriei Craiova și soluționat în fond de către această instanță. Așa fiind, ținând seama de obiectul cererii, respectiv nulitatea unui act neevaluabil în bani și obligația de a face tot neevaluabilă, competența de soluționare aparține judecătoriei, în temeiul art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care data introducerii cererii este situată la 7 octombrie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2011.

Instanța a reținut că, prin art. 219 pct. 1 din Legea nr. 71/2011, a fost abrogat art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că judecătoriile judecă, în materie civilă, cererile neevaluabile în bani, art. 2 pct. 1 lit. b) nefăcând distincție după cum litigiul vizează profesioniști sau neprofesioniști. Cum în cauza de față obiectul litigiului este unul neevaluabil în bani, în ceea ce privește competența materială, tribunalul a statuat că se aplică regula generală înscrisă în art. 1 C. proc. civ., respectiv competența de soluționare a prezentei cauze aparține judecătoriei, aspect care se deduce din reglementarea situației excepționale din art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., fără distincție după cum litigiul vizează sau nu pe profesioniști.

Pentru determinarea judecătoriei competente din punct de vedere teritorial instanța a ținut seama și de dispozițiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora competența de soluționare a cauzei revine, pe lângă judecătoria în a cărei rază de activitate se află sediul pârâtei, și celei de la locul executării obligației izvorâte din actul juridic a cărei nulitate se solicită. Or, în cauză s-a invocat nulitatea unui act care a primit sau a putut primi executare la domiciliul reclamantului, respectiv în municipiul Craiova. Totodată, s-a reținut și faptul că, competența materială și teritorială a Judecătoriei Craiova este justificată prin aplicarea dispozițiilor art. 17 C. proc. civ.

în conformitate cu care „cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală". Or, atât timp cât cererea principală a fost de competența Judecătoriei Craiova, fiind soluționată în fond de această instanță, a operat o eventuală prorogare de competență în privința cererii reconvenționale, prorogare care își produce efectele inclusiv în căzu! disjungerii. Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată că Judecătoria Craiova este competentă să soluționeze cererea, pentru următoarele considerente: Obiectul speței în litigiu îl reprezintă nulitatea unui act neevaluabil în bani și obligația de a face tot neevaluabilă formulate în cadrul unei cereri reconvenționale.

Art. 1 pct. 1 C. proc. civ. consacră plenitudinea de competență în primă instanță a judecătoriei, stabilind că aceasta judecă toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, în vigoare de la data de 1 octombrie 2011, stabilește competența de primă instanță a tribunalului în privința proceselor și cererilor în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, această normă fiind incidență și în litigiile cu profesioniști, având în vedere abrogarea expresă, începând cu aceeași dată, prin pct. 1 din Legea nr. 71/2011, a art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ., care stabilea că tribunalul judecă procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 RON, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani. Rezultă așadar că, în toate litigiile civile, cu sau fără profesioniști, al căror obiect are o valoare de până la 500.000 RON inclusiv ori al căror obiect este neevaluabil în bani, competența în primă instanță revine judecătoriei, conform regulii generale prevăzute de art. 1 pct. 1 C. proc. civ.^ Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale erau în vigoare la data 7 octombrie 2011 - data învestirii instanței cu cererea reconvențională formulată de reclamantul T.A., ulterior disjunsă, astfel că nu își găsesc aplicabilitate dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 cu referire la cele ale fostului art. 2 pct. 1 lit. a C. proc.

civ. Prin urmare, competentă material să soluționeze cererea reconvențională neevaluabilă în bani formulată de reclamantul T.A. este judecătoria, care de altfel a soluționat în fond cererea principală având ca obiect contestația la executare. Potrivit art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, textul instituind un caz de prorogare legală a competenței, în favoarea instanței învestite cu cererea principală care, deși competentă material și/sau teritorial doar cu privire la aceasta, se va pronunța și asupra altor cereri formulate în cadrul aceluiași proces, chiar dacă acele cereri, formulate separat, ar atrage competența altei instanțe.

Prorogarea legală de competență operează chiar dacă s-ar încălca, în cazul cererii incidentale, competența materială sau teritorială exclusivă, interpretare susținută de un argument de topografie a textelor, întrucât art. 17 este situat în Titlul III „Dispoziții speciale" al Cărții I „Competența instanțelor judecătorești" a Codului de procedură civilă, după regulile generale stabilite în Titlul I „Competența după materie" și Titlul II „Competența teritorială" (art. 1-16 C. proc. civ.). Prin urmare, dispozițiile art. 17 C. proc. civ. au caracter derogatoriu de la normele generale privind competența materială stabilite de art. 1 și 2 din același Cod, iar concursul dintre norma generală și norma specială se rezolvă în favoarea normei speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant". Cererea incidentală este definită ca acea cerere care poate avea o existență de sine stătătoare, ca și cerere principală, dar care este formulată într-un proces deja început.

Cererea reconvențională formulată de T.A. are caracter incidental în raport cu contestația la executare formulată de SC R.R. SA. Odată învestită cu soluționarea unei cereri incidentale, instanța are posibilitatea disjungerii dacă judecarea ei ar întârzia judecarea cererii principale, însă își păstrează competența și după disjungere, neputând declina competența în favoarea instanței care, în mod normal, ar fi fost competentă să soluționeze cererea respectivă, dacă aceasta ar fi fost formulată pe cale principală.

Potrivit art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară, al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005,cu modificările și completările ulterioare, „în caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiași complet pentru respectarea principiului continuității". În cauză, din punct de vedere material, judecătoriei îi revine competența să soluționeze pricina, în temeiul dispozițiilor legale în vigoare la data învestirii sale, prorogarea de competență operând doar sub aspectul competenței teritoriale, derogând astfel de la dispozițiile art. 7 alin. (1) C. proc. civ. În raport de cele arătate, Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei Craiova competența de soluționare a cererii reconvenționale, incidentale, având ca obiect anulare act și obligație de a face, formulată de reclamantul T.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Craiova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013. Procesat de GGC - DG