ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 277/2015

Decizia nr. 277/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, după declinarea de competență de la Tribunalul Dolj, reclamantul A. Olt - B. a chemat în judecată pârâtul C., solicitând instanței anularea hotărârii nr. 293 din 05 septembrie 2012 adoptată de acest organism.

În motivare s-a arătat că hotărârea susmenționată este nelegală și netemeinică, fiind în primul rând emisă cu încălcarea dispozițiilor exprese și imperative ale art. 77 alin. (1) din Ordinul C. nr. 144/2008, potrivit cărora: "Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării." Astfel, pârâta a fost sesizată la data de 22 decembrie 2011 (așa cum se menționează în preambulul acesteia), iar hotărârea a fost adoptată la data de 05 septembrie 2012.

S-a mai susținut că, în mod greșit, au fost respinse excepțiile invocate de reclamant ca fiind tardiv formulate, întrucât, în primul rând, nu se invocă niciun temei legal, iar în al doilea rând, deoarece potrivit art. 29 din Ordinul C. nr. 144/2008, "Excepția de necompetență poate fi ridicată de reclamat sau de membrii Colegiului director și în cursul soluționării petiției."

Astfel, reclamantul susține că a primit citația emisă de C. pentru termenul din data de 21 februarie 2012, fără să aibă atașată la acesta și sesizarea cu care fusese investită. La data și ora stabilită conform citației, reclamantul s-a prezentat la sediul pârâtei, ocazie cu care i s-a comunicat un exemplar al sesizării și a solicitat acordarea unui termen în vederea pregătirii apărării și formulării unui punct de vedere. Termenul stabilit a fost 14 martie 2012, moment la care reclamantul a trimis și un punct de vedere prin care a invocat apărări atât pe cele de excepție cât și pe fond. Faptul că excepțiile au fost invocate în cursul soluționării petiției rezultă în mod indubitabil și din faptul că ulterior punctului de vedere al reclamantului, prin adresa din 26 martie 2012, i s-a transmis copia punctului de vedere depus de petent (a se vedea pct. 3.5 din hotărâre), însă, argumentul suprem că excepțiile au fost invocate în termen legal (în cursul soluționării petiției - art. 29 Ordinul nr. 144/2008 al C.) este dat tocmai de faptul că hotărârea a fost adoptată la data de 05 septembrie 2012.

Referitor la excepția necompetenței C., reclamantul susține că este întemeiată pe dispozițiile din Legea dialogului social nr. 62 din 10 mai 2011, noțiunea de "sindicat" semnificând acea formă de organizare voluntară a angajaților, în scopul apărării drepturilor și promovării intereselor lor profesionale, economice și sociale în relația cu angajatorul.

Prin urmare, apreciază reclamantul că intervenția oricărei instituții a statului și, implicit a C., cu privire la modul cum sindicatul își organizează gestiunea și programele de acțiune este inadmisibilă, astfel că, din acest punct de vedere, necompetența de soluționare a petiției de către C. este vădită.

A mai arătat reclamantul că, D. nu a formulat niciodată nicio sesizare către organele de conducere și/sau de control ale organizației, singurele sale manifestări de voință fiind în sensul depunerii a numeroase cereri de înscriere și de retragere.

Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 2, alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, s-a susținut că pârâtul este complet în eroare, acesta încercând o extindere inacceptabilă a prevederilor legale ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Premiul, prin definiție, nu este destinat pentru toți membrii de sindicat, ci este un mijloc de evidențiere pentru cei care îndeplinesc condițiile stabilite de Consiliul Sindicatului pentru obținerea acelei recompense. Premierea periodică creează numai o vocație pentru membrii de sindicat și nu un drept, iar atât timp cât posibilitatea de a obține acel premiu nu este limitată sau restrânsă pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, nu se poate susține că există o discriminare.

În ceea ce privește art. 6, lit. f) din cap. II, Secțiunea I din O.G. I nr. 137/2000, reținut de către pârâtă ca fiind încălcat, s-a arătat că pârâtul C. face o gravă confuzie, deoarece include sub incidența acestuia și relațiile dintre sindicat și membrii săi. Ori, acest articol de lege se referă exclusiv la discriminări ce pot apărea într-un raport de muncă și protecție socială, respectiv în relația angajator-angajat.

Curtea de apel a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a numitului D., în calitate de beneficiar al hotărârii contestate și a solicitat prin adresă C. actele care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința nr. 352 din 10 octombrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul A. Olt - B., în contradictoriu cu pârâții C. și D.

A dispus anularea Hotărârii nr. 293 din 05 septembrie 2012, emisă de C.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin hotărârea nr. 293 din 05 septembrie 2012 adoptată de C., s-a stabilit că aspectele sesizate de numitul D. cu privire la activitatea A. Olt - B. intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. f) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, petiția petentului privește faptul că premierea hotărâtă de reclamantul A. Olt - B. s-ar aplica aleatoriu pentru membri aflați în aceeași situație. Reclamantul a susținut în punctul de vedere înaintat C. că premierea este bazată pe criterii clare și obiective, respectiv sprijinul deosebit al membrilor de sindicat în vederea dezvoltării organizației prin redirecționarea constantă a cotei de 2% din impozitul anual, vechimea neîntreruptă în cadrul organizației, participarea la acțiunile organizate pentru apărarea drepturilor membrilor de sindicat.

Reținând incidența prevederilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, C. a motivat că suma reprezentând 2% din impozitul anual se redirecționează liber, fără constrângeri, dreptul la anumite convingeri în raporturile de muncă nu trebuie să lase loc la discriminări sau condiționări privind acordarea unor facilități.

Analizând incidența acestor dispoziții legale în raport de susținerile părților și starea de fapt reținută în actul administrativ contestat, Curtea de apel a apreciat că pârâtul

C. a făcut o încadrare greșită a faptei. Vocația membrilor de sindicat la acordarea de premii se concretizează într-un drept prin participarea activă la dezvoltarea și funcționarea organizației sindicale din care fac parte. Potrivit susținerilor reclamantului, redirecționarea procentului de 2% nu a fost singurul criteriu avut în vedere pentru acordarea premiilor, sindicatul având în vedere și vechimea neîntreruptă a membrilor în cadrul organizației și participarea pentru acțiunile organizate pentru apărarea drepturilor membrilor de sindicat.

Este greșită aprecierea făcută de C. în sensul că numitul D. aparține unei categorii defavorizate din cauza propriilor convingeri. Este adevărat că redirecționarea procentului de 2% este o alegere liberă, însă manifestarea de voință în sensul acordării acestui procent sindicatului, contribuie la dezvoltarea și buna funcționare a acestei organizații. Astfel, numitul D., nu se află într-o situație similară cu membrii de sindicat care au înțeles să redirecționeze procentul de 2% către organizația sindicală, sprijinind astfel funcționare acestuia. Acordarea premiilor în raport de contribuția membrilor de sindicat la activitatea organizației nu constituie o discriminare în sensul art. 6 lit. f) din O.G. nr. 137/2000.

Totodată, prima instanță a reținut că prin adoptarea hotărârii contestate C. a încălcat dispozițiile art. 78 din Ordinul C. nr. 144/2008, potrivit cu care: "Opiniile concurente sau separate vor trebui redactate în același timp cu hotărârea și incluse în aceasta". Ori, așa cum rezultă din mențiunile făcute în finalul motivării, hotărârea a fost adoptată cu 6 voturi pentru și 1 împotriva, însă în cuprinsul hotărârii nu se regăsește motivarea opiniei separate.

În ceea ce privește susținerile reclamantului privind nerespectarea termenului prevăzut de art. 77 alin. (1) din Ordinul C. nr. 144/2008, Curtea de apel a apreciat că acesta este un termen de recomandare și nu unul imperativ, așa cum susține reclamantul.

Cererea de recurs;

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-pârât arată că sentința instanței de fond are la bază doar susținerile intimatului în sensul că redirecționarea procentului de 2% nu a fost singurul criteriu avut în vedere pentru acordarea premiilor nu și probe concludente în sensul acestor susțineri. Dimpotrivă, afirmă recurentul, din probele aflate la dosar rezultă că intimatul tratează diferit membrii sindicatului care cotizează cu 1% din salariu, față de membrii care pe lângă cotizația obligatorie de 1% au redirecționat și procentul de 2%.

Mai afirmă recurentul C. că acordarea tichetelor valorice doar pentru membrii care au redirecționat procentul de 2% din impozitul anual (această operațiune fiind o alegere liberă), reprezintă o discriminare conform art. 6 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

În acest sens, arată că sindicatul intimat putea și trebuia să găsească alte criterii clare, obiective, pentru acordarea unor facilități membrilor sindicatului, „cu merite deosebite” în dezvoltarea organizației și nu un criteriu de natură facultativă, ce ține de convingerile membrului de sindicat, respectiv redirecționarea procentului de 2% din impozitul anual.

Referitor la cele reținute de instanța de fond cu privire la nerespectarea dispozițiilor art. 78 din Ordinul președintelui C. nr. 144/2008, recurentul-pârât susține că neincluderea opiniei separate în cuprinsul hotărârii este o „chestiune” de procedură care nu este de natură a leza temeinicia și legalitatea actului administrativ-jurisdicțional contestat. În acest sens arată că s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1096/2008 care a reținut că „anumite reguli în procedura administrativă a C. nu pot duce la anularea hotărârii Consiliului, întrucât în fața instanței i se dă posibilitatea reclamantului să își susțină poziția, respectându-se astfel principiul contradictorialității și dreptul la apărare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente speței, Înalta Curte constată că această cale de atac este nefondată pentru argumentele dezvoltate în cele ce urmează.

Chestiunea de drept care trebuie dezlegată în prezenta speță constă în aceea de a stabili dacă, A. Olt a săvârșit fapta de discriminare prevăzută de art. 6 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, atunci când a hotărât, în anul 2011, să acorde unor membrii de sindicat tichete valorice, unul dintre criterii fiind și acela privind redistribuirea către sindicat a procentului de 2 % din impozitul anual al membrilor respectivi.

Astfel cum rezultă din conținutul hotărârii C. temeiul juridic al constatării săvârșirii faptei contravenționale de discriminare și de aplicare a sancțiunii îl constituie dispozițiile art. 2 alin. (1) raportate la cele ale art. 6 lit. f) din O.G. nr. 137/2000 completate cu cele ale legii cadru în materia contravențiilor, respectiv O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Înainte de a analiza motivele de recurs, Curtea apreciază că se impune precizarea obiectului de reglementare al art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, astfel cum acesta este stabilit prin actul normativ menționat, raportat la faptul că este cuprins în cap. I al Ordonanței, intitulat „Principii și definiții”, dar și prin prisma conținutului juridic concret al normelor ce-l compun.

În baza criteriilor arătate, reiese, cu certitudine, că prevederile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată conțin definiții ale noțiunilor din materia discriminării, stabilesc principiile care guvernează această materie și arată scopul actului normativ în cauză, respectiv, cel de prevenire a tuturor formelor de discriminare dar și de sancționare a acestora prin atragerea răspunderii civile, contravenționale sau penale, după caz.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Din economia și interpretarea literală și logico-juridică a dispozițiilor art. 2 alin. (1) O.G. nr. 137/2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că noțiunea de „discriminare” nu presupune întotdeauna și existența unei fapte contravenționale, răspunderea contravențională intervenind doar atunci când sunt îndeplinite toate condițiile legale generale și speciale pentru constatarea contravenției și aplicarea sancțiunii. De altfel chiar din titlul Ordonanței, menționat mai sus, rezultă că scopul acesteia este și de prevenire a formelor de discriminare nu numai de sancționare a acestora, nefăcându-se referire expresă la termenul de „contravenție”, prevenirea putând fi făcută și prin alte modalități decât prin aplicarea unei sancțiuni în cadrul răspunderii contravenționale.

Totodată, în ceea ce privește constatarea și sancționarea contravențiilor, art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, face trimitere la dispozițiile legii-cadru privind stabilirea și sancționarea contravențiilor.

Astfel, definiția legală a contravenției este prevăzută în art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor care stabilește că este contravenție „fapta săvârșită cu vinovăție stabilită și sancționată ca atare prin lege (…)”. Acest text instituie, prin analogie cu dreptul penal, principiul legalității răspunderii contravenționale.

Astfel cum chiar autoritatea pârâtă a reținut în considerentele hotărârii atacate, art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 reprezintă cadrul general de reglementare a tuturor formelor de discriminare, instituind cu caracter de principiu și răspunderea contravențională în cazul săvârșirii vreunui act de discriminare prevăzut de actul normativ.

Conținutul material al faptei de discriminare reținută în sarcina Sindicatului intimat este reglementat de art. 6 lit. f) din Ordonanță, potrivit căruia

„

Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparține unei anumite rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă și protecție socială, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii:

.

f) dreptul de aderare la sindicat și accesul la facilitățile acordate de acesta”.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât C. încearcă să convingă instanța de judecată că petentului D. i s-a aplicat un tratament discriminatoriu în comparație cu alți membrii de sindicat, din cauza „convingerii” sale de a redistribui procentul de 2% din impozitul anual către o altă entitate decât B. Olt al cărui membru este, discriminare materializată în neacordarea tichetelor valorice de care au beneficiat unii membrii de sindicat.

Abordarea autorității recurente, este greșită și încalcă scopul și spiritul O.G. nr. 137/2000, astfel cum acestea se desprind din conținutul normelor juridice citate mai sus, concluzie la care, în mod temeinic, a ajuns și instanța de fond.

Astfel, raționamentul C. în sensul că la baza discriminării petentului D. a stat criteriul „convingerilor” sale nu are suport nici în situația de fapt dedusă judecății și nici în normele legale aplicabile speței.

În primul rând, situația că intimatul-pârât, în calitate de funcționar public al unei instituții a ales să redistribuie procentul de 2% din impozitul anual unei anumite entități nu are nicio legătură cu noțiunea de „convingere” în înțelesul O.G. nr. 37/2000, cu atât mai mult cu cât nici în fața C. și nici a instanței de judecată nu i s-a solicitat să indice către ce instituție a redirecționat banii și cu ce motivație și nici Sindicatul nu i-a cerut vreo lămurire în legătură cu acest aspect.

În al doilea rând art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 stabilește că o faptă este discriminatorie dacă în baza unui criteriu dintre cele enumerate în textul de lege se aduce atingere unui drept prevăzut de normele legale interne și internaționale, fără să existe o justificare obiectivă, în ceea ce privește respectiva diferențiere.

Înalta Curte constată că C. nu a motivat care era dreptul reclamantului prevăzut de lege încălcat prin fapta de discriminare, în condițiile în care conținutul art. 6 lit. f) din O.G. nr. 137/2000 este foarte clar „dreptul de aderare la sindicat și accesul la facilitățile acordate de acesta”. Prin urmare, este vorba de aderare și acces la facilități nu de dreptul de obține efectiv aceste facilități sau toate facilitățile pe care Sindicatul, potrivit Statutului său de organizare și funcționare ar putea să le acorde membrilor săi.

Or, în fața autorității pârâte petentul nu a făcut dovada faptului că i s-a interzis aderarea la sindicat și implicit la facilitățile (în sensul larg) pe care o organizație sindicală le poate acorda membrilor săi, iar acordarea acelor tichete valorice, în valoare de 300 de lei a fost o operațiune singulară, doar pentru anul 2011.

În al treilea rând, relația dintre membrul de Sindicat și Sindicat nu este un raport de muncă/de serviciu, care poate exista numai între angajator și angajat. Petentul a ales să fie membru de sindicat, în baza propriei voințe, având dreptul să renunțe oricând la această calitate, fără nicio consecință asupra raportului său de serviciu, însă, în momentul aderării la organizația profesională are obligația să respecte regulile stabilite prin statutul sindicatului, precum și deciziile luate de organele de conducere ale acestuia.

Or, prin hotărârea de a acorda tichete valorice anumitor membrii de sindicat, care, în opinia intimatului s-au evidențiat printr-o contribuție sporită la bunul mers al organizației, inclusiv prin redirecționarea procentului de 2% din impozitul anual, nu s-a săvârșit nicio faptă de discriminare în sensul art. 2 alin. (1) raportat la art. 6 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, având în vedere și că petentul D. nu a fost singurul membru de sindicat căruia nu i s-a acordat premiul menționat, numărul tichetelor valorice fiind limitat.

În concluzie, astfel cum, în mod judicios, a apreciat și prima instanță, situația de fapt reținută de C. nu poate constitui conținutul material al contravenției reglementată de art. 6 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, neîncadrându-se nici în limitele generale ale actului de discriminare, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 2 alin. (1) din același act normativ.

În ceea ce privește critica vizând greșita aplicare a art. 78 din

Ordinul președintelui C. nr. 144/2008, Înalta Curte constată că raționamentul instanței de fond vizând nelegalitate hotărârii C. nu s-a întemeiat pe situația neincluderii opiniei separate în actul administrativ-jurisdicțional emis de autoritatea pârâtă și față de argumentele prezentate anterior, analizarea acesteia este de prisos, neputând produce nicio consecință juridică asupra soluției preconizate în prezenta cale de atac.

Temeiul juridic al soluției pronunțate;

Pentru considerentele arătate, constatând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarata de pârâtul C. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C. împotriva sentinței nr. 352 din 10 octombrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2015.