ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4237/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 07 septembrie 2010, reclamantul

S.O. a chemat

în judecată pe pârâtul Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție și a invocat

vătămarea drepturilor sale legitime de proprietate funciară pe vechiul amplasament.

În motivarea cererii,

reclamantul a susținut că, în urma prezentării dovezilor la sesizarea nr. 50/P/2008

adresată Direcției Naționale Anticorupție Ploiești, procurorul de caz nu l-a acceptat

ca martor al acuzării și parte civilă/vătămată în Dosarul penal nr. 330/105/2008

aflat pe rolul Tribunalului Prahova și a lăsat făptuitorii să-i anuleze abuziv Titlul

de proprietate din 30 iunie 2003 pe vechiul amplasament ocupat de două sonde petrolifere

în localitatea Boldești-Scăieni.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâtul

Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție a solicitat

respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, invocând dispozițiile art. 5 alin. (2) Legea

contenciosului administrativ și susținând că plângerile și sesizările adresate Direcției

Naționale Anticorupție sunt supuse normelor exprese ale procedurii penale, iar în

cazul dedus judecății, procedura judiciară aplicabilă este cea prevăzută de dispozițiile

art. 275-278 C. proc. pen..

instanței de fond

Prin sentința

nr. 207 din 01 octombrie

2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul S.O. în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție, prin reprezentanții

săi legali.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a constatat că, prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul a invocat

vătămarea

drepturilor sale legitime de proprietate funciară pe vechiul amplasament, prin neîndeplinirea

de către instituția pârâtă a obligațiilor legale de cercetare și urmărire penală,

urmare a sesizărilor reclamantului.

Față de dispozițiile

art. 1 și 2 Legea nr. 554/2004, Curtea a reținut că obiectul acțiunii reclamantului

excede competenței instanței de contencios administrativ, întrucât cercetarea penală

se desfășoară de către organele de cercetare penală și parchet, care se sesizează

din oficiu sau la plângerea penală, iar instanțele de judecată sunt sesizate în

condițiile C. proc. pen., procedura judiciară aplicabilă fiind cea prevăzută de

dispozițiile art. 275-278 C. proc. pen..

În raport cu dispozițiile

art. 5 alin. (2) Legea nr. 554/2004, care prevăd că nu pot fi atacate pe calea contenciosului

administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se

prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, prima instanță a apreciat

că cererea formulată de reclamant este inadmisibilă.

atac exercitată

Împotriva

acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat recurs

reclamantul S.O., fără

,

însă, a structura criticile invocate și fără a preciza motivele de casare sau modificare

a hotărârii atacate.

În cuprinsul cererii de

recurs, recurentul-reclamant a arătat că obiectul acțiunii sale nu vizează modificarea

sau desființarea unor acte administrative, ci îl reprezintă nesoluționarea, timp

de doi ani, a sesizărilor penale adresate autorității publice pârâte, fiind incidente

dispozițiile art. 1 Legea nr. 554/2004.

Recurentul a susținut

că neîndeplinirea de către Ministerul Public a obligațiilor sale legale l-a încurajat

pe primarul localității Boldești-Scăieni să-i anuleze titlul de proprietate din

2003 pe vechiul amplasament.

Totodată, în susținerea

recursului formulat, reclamantul a invocat prevederile art. 126 alin. (6) și

art. 131 Constituția României, precum și dispoziții ale C. proc. pen..

În notele scrise depuse

la dosarul cauzei la data de 06 septembrie 2011, recurentul a solicitat casarea

sentinței atacate, obligarea Ministerului Public să trimită în judecată penală persoanele

implicate în afacerile ilicite privind terenurile foștilor proprietari, ocupate

de obiective petrolifere, stabilirea unui termen de 90 de zile în care autoritatea

pârâtă să-și îndeplinească obligațiile legale, precum și acordarea de despăgubiri

pentru întârziere sau nesusținerea acuzării în procesul penal.

Intimatul-pârât Ministerul

Public-Direcția Națională Anticorupție nu a formulat

întâmpinare

la recursul declarat de S.O..

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport

de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și

de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

expuse în continuare.

După cum rezultă din expunerea

rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul S.O. s-a adresat instanței de contencios

administrativ, invocând vătămarea drepturilor sale legitime de proprietate funciară,

prin neîndeplinirea de către pârâtul Ministerul Public-Direcția Națională Anticorupție

a obligațiilor legale de cercetare și urmărire penală, urmare a sesizărilor reclamantului.

În conformitate cu dispozițiile

art. 126 alin. (2) coroborate cu art. 129 Constituție, competența instanțelor judecătorești

și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar împotriva hotărârilor

judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac,

în condițiile legii.

Potrivit art. 1 alin.

(1) Legea nr. 554/2004, modificată, „orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un

act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce

i-a fost cauzată”.

Relevante în cauza dedusă

judecății sunt și dispozițiile art. 8 alin. (1) Legea contenciosului administrativ,

conform cărora „

Persoana vătămată într-un drept recunoscut

de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită

de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns

în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului,

repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea,

se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin

refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare

a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea

dreptului sau interesului legitim

”.

Contenciosul administrativ

este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) Legea nr. 554/2004 ca fiind ”activitatea

de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit

legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate

publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a

unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul

legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept

sau interes legitim”.

Instanța de fond a ajuns,

în mod corect, la concluzia - împărtășită și de instanța de control judiciar - că

obiectul acțiunii reclamantului excede competenței instanței de contencios administrativ,

întrucât cercetarea penală se desfășoară de către organele de cercetare penală și

parchet, care se sesizează din oficiu sau la plângerea penală, iar instanțele de

judecată sunt sesizate în condițiile C. proc. pen., procedura judiciară aplicabilă

fiind cea prevăzută de dispozițiile art. 275-278 C. proc. pen..

Înalta Curte reține incidența

în cauză a prevederilor art. 5 alin. (2) Legea nr. 554/2004, care reglementează

finele de neprimire și potrivit cărora ”nu pot fi atacate pe calea contenciosului

administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se

prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.

De altfel, Curtea Constituțională

a reținut, în considerentele Deciziilor nr. 946/2007 și nr. 182/2006, faptul că

”textul de lege (art. 5 alin. (2) Legea nr. 554/2004) nu sustrage în mod absolut

controlului judecătoresc actele la care se referă, întrucât în mod evident actele

respective sunt supuse unei alte proceduri judiciare, deci controlul lor judecătoresc

se realizează potrivit unei alte proceduri stabilite prin lege organică”.

În jurisprudența constantă

a Curții Constituționale (Decizia nr. 542/2006, Decizia nr. 464/2003, Decizia

nr. 171/2005 și Decizia nr. 243/2006), s-a reținut faptul că accesul la justiție

nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția,

iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești,

deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului.

Pentru efectuarea cercetării

și urmăririi penale, legiuitorul a adoptat o procedură specială, prevăzută de C.

proc. pen., fără a periclita însă exercitarea deplină a drepturilor procesuale ale

părților și fără ca prin această procedură să se aducă atingere dreptului de acces

liber la justiție, reglementat de art. 21 Constituție.

Recurentul-reclamant este

îndreptățit să urmeze căile legale pentru soluționarea sesizărilor și plângerilor

penale formulate, însă instanțele de judecată au obligația de a soluționa litigiile

potrivit competenței și legilor în vigoare, chiar dacă soluțiile pronunțate nu corespund

așteptărilor sau intereselor unei persoane, care a urmat o cale de judecată nepotrivită,

justiția înfăptuindu-se în numele legii și fiind unică, imparțială și egală pentru

toți, conform art. 124 alin. (1) și (2) Constituție.

Pe de altă parte, Înalta

Curte reține faptul că soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, menținută

de către instanța de control judiciar, face de prisos examinarea celorlalte cereri

și susțineri ale recurentului, care privesc fondul litigiului dedus judecății.

instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul

S.O..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.O. împotriva sentinței

nr. 207 din 01 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie

2011.