ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5225/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 182 din 17 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții B.C. și B.I. împotriva Deciziei nr. 232 A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Înalta Curte a reținut că instanța de apel a analizat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apelatum și a probelor administrate, cât și a Deciziei civile nr. 1178 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București. Din perspectiva acestora, există putere de lucru judecat, situație în care nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 1/2009, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă.

Dispozițiile art. 50 1 nu-și găsesc aplicabilitate în cauză cu atât mai mult cu cât chiar recurenții învederează în motivele de recurs (recursul reclamanților) că deși au obținut obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat achitat de ei în anul 1996, acest lucru nu s-a putut realiza întrucât Ministerul Finanțelor Publice a refuzat punerea în executare a hotărârii judecătorești. Or, în aceste condiții în care chiar recurenții recunosc existența puterii de lucru judecat în ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Critica legată de motivarea necorespunzătoare a hotărârii, în condițiile în care considerentele hotărârii se circumscriu exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a apreciat ca nefondată. Motivarea hotărârii nu este o problemă de volum ci una de conținut și esență. Împotriva acestei decizii, contestatorii B.C. și B.I., au formulat contestație în anulare, invocând în drept dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de contestație în anulare s-a susținut că instanța de recurs a omis să se pronunțe pe motivul de recurs privind nepunerea în discuția părților, a aplicabilității prevederilor art. 50 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2009, precum și incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care stipulează obligația de a se plăti diferența dintre despăgubirile achitate anterior și prețul de piață al imobilului.

De asemenea, instanța nu s-a pronunțat asupra faptului că pârâtul a recunoscut dreptul de a primi prețul de piață al locuinței, contestând numai cuantumul, iar reclamanții au fost cumpărători de bună-credință, contractul de vânzare-cumpărare nefiind desființat. Contestația în anulare este nefondată. Contestația în anulare este cale extraordinară admisibilă, în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Teza a doua a art. 318 C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea de a examina motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de drept și de fapt invocate de parte, care oricât de larg ar fi dezbătute trebuie să se subsumeze motivului de casare pe care se sprijină.

Instanța de recurs nu este obligată să răspundă la argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, ci este îndreptățită să grupeze aceste argumente pentru a răspunde la motivul de casare printr-un considerent comun. Cu referire la omisiunea instanței de recurs de a cerceta toate motivele de casare invocate, se constată că instanța a analizat legalitatea deciziei din perspectiva principiului tantum devolutum quantum apelatum, a Deciziei civile nr. 1178/2007 și a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Odată discutat și rezolvat, acest motiv de casare, a făcut inutilă cercetarea celorlalte motive, întrucât acestea din urmă erau, prin natura lor, subsumate motivului de casare analizat și pe care doar îl sprijineau.

Astfel, instanța a reținut că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a statuat că reclamanții sunt îndreptățiți a primi prețul pe care l-au achitat la cumpărarea imobilului, ce va fi actualizat cu indicele de inflație de la data plății și că, în baza principiului puterii de lucru judecat, cât și a dispozițiilor art. 1 C. civ., raportat la dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, acțiunea pentru plata prețului de piață este nefondată. Se constată că aspectele invocate de către contestatori, ca fiind motive de recurs neanalizate, sunt argumente de fapt și de drept subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și care au fost avute în vedere de instanța de recurs în analiza legalității deciziei recurate, astfel că nu se poate reține incidența motivului de contestație în anulare invocat.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., a se respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii B.C. și B.I. împotriva Deciziei nr. 182 din 17 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2012. Procesat de GGC - CL