ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 225/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 8141 din 17 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Primarul municipiului Timișoara și Primăria municipiului Timișoara și intervenienții I.B.L.F. și I.F.B. împotriva deciziei civile nr. 460/ A din 25 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare I.B.L.F. și I.F.M., invocând dispozițiile art. 318 teza I și a II-a C. proc. civ. și solicitând anularea hotărârii, iar în urma rejudecării recursului, admiterea acestuia, în sensul casării deciziei curții de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea contestației în anulare, se arată că instanța de recurs nu a cercetat motivul de recurs privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (2) și 10 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu l-a analizat și nici nu a motivat care sunt considerentele pentru care nu ar fi fost aplicabil în speță. Mai mult decât atât, susțin contestatorii, instanța nu a luat deloc în discuție incidența acestui text de lege, nefăcând nicio referire la dispozițiile legale imperative ale acestuia. Totodată, instanța a omis să cerceteze motivul bazat pe incidența adreselor emise de SC Compania locală de termoficare SC C. SA Timișoara care atestau faptul că terenul este afectat de lucrări de utilitate publică, în raport de care sunt incidente reglementări speciale.

Instanța supremă nu a analizat nici critica conform căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra obiectului minutei întâlnirii dintre conducerea CSM și membrii comisiei de unificare a practicii judiciare și la nelegalitatea raportului de expertiză efectuat în cauză. Raportul de expertiză al expertului S.I. nu respectă prevederile H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea regulamentului general de urbanism. S-a omis, de asemenea, motivul de recurs referitor la casarea hotărârii instanței de apel, raportat la faptul că au solicitat administrarea unor probe noi. Totodată, arată contestatorii, dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greșeli materiale, fiind vorba de o evidentă greșeală faptică a instanței de recurs, în sensul neobservării existenței unor anumite elemente în conținutul dosarului.

Astfel, greșeala materială a fost indusă instanței de expertiza efectuată în cauză, ce nu este conformă cu realitatea, precum și de faptul neobservării la dosar a unor elemente și date de natură a fi condus la o altă soluție, cum ar fi adresa emisă de SC C.C. SA Timișoara. Analizând contestația în anulare, prin raportare la criticile arătate de contestatori și la motivele de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac prin care se solicită instanței care a pronunțat hotărârea atacată să își desființeze propria hotărâre în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. , hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în partea omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Motivul contestației în anulare specială, reglementat de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., privind neanalizarea unui motiv de recurs, nu subzistă în cauză. Contestatorii susțin că instanța de recurs nu a cercetat motivul de recurs privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. (2) și (10) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu l-a analizat și nici nu a motivat care sunt considerentele pentru care nu ar fi fost aplicabil în speță.

Se constată că, în analiza unui motiv de recurs, instanța de control judiciar extraordinar nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părții, într-o examinare exhaustivă (cum ar fi susținerea referitoare la analizarea minutei C.S.M.), ci poate cerceta motivul de recurs printr-o interpretare de principiu, unitară, așa cum s-a procedat în speță, din analiza amănunțită a celorlalte motive, strâns legate de deslușirea corectă a raportului juridic dedus judecății, reținându-se criteriile obiective pe baza cărora instanța de recurs a pronunțat soluția. Instanța supremă a reținut că, prin sentința de fond s-a respins cererea de intervenție în interes propriu și cea în interesul Primăriei municipiului Timișoara, formulate de contestatorii din prezenta cauză, iar apelul acestor intervenienți a fost respins, de asemenea.

Prin urmare, Înalta Curte a reținut că în prezentul litigiu aceștia nu pot solicita să se constate că sunt proprietarii terenului aferent construcțiilor cumpărate și nici nu-i legitimează să ceară restituirea suprafeței de 365 mp, atribuită reclamantului S.V., în raportul juridic general de Legea nr. 10/2001. Se observă, totodată, că intervenienții au invocat în calea de atac a recursului doar formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., întrucât susținerile lor nu se subsumau acestor motive. Neîntemeiat este și motivul reglementat de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., referitor la faptul că, în opinia contestatorilor, dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul neobservării existenței unor anumite elemente în conținutul dosarului.

În realitate, contestatorii sunt nemulțumiți de modul cum a fost soluționat recursul, dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestație în anulare legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății.

Greșeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanța ar fi înțeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs. Or, tocmai acest aspect este invocat de contestatori, în sensul că greșeala materială a fost indusă instanței de expertiza efectuată în cauză, ce nu este conformă cu realitatea, precum și de faptul neobservării la dosar a unor elemente și date de natură a fi condus la o altă soluție, cum ar fi adresa emisă de SC C.C. SA Timișoara. Având în vedere considerentele expuse, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată. Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., vor fi obligați contestatorii la 3.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul S.V. Referitor la onorariile avocaților, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să le mărească sau să le micșoreze, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. În cauză, cuantumul cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat (4.000 lei), solicitat de intimatul S.V., raportat la complexitatea pricinii, numărul termenelor acordate și activitatea avocatului care l-a asistat pe parcursul procesului, este unul exagerat și nejustificat, motiv pentru care se impune aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare împotriva deciziei civile nr. 8141 din 17 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de contestatorii I.B.L.F. și I.F.M. Obligă contestatorii la plata a 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, în baza art. 247 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul S.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013.