ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2250/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2250/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 278 din 22 mai 2012

pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 379/30/2010*, s-a admis acțiunea

precizată formulată de reclamanta SC T. SA Timișoara în contradictoriu cu

pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 280.452,83

RON actualizată cu rata inflației și dobânda legală, de la data de 26 iunie

2009 până la data plății efective și la plata sumei de 33.600,53 RON cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost înființată prin

reorganizarea fostei unități economice de stat Trustul de Construcții Montaj

Timișoara în societate pe acțiuni, în baza Deciziei nr. 30 din 18 februarie

1991, art. 1.4., emisă către Prefectura Județului Timiș, în aplicarea Legii nr.

15/1990.

Aceasta are în

administrare operativă terenul în suprafață totală de 54.915 mp, situat

Timișoara, str. D., înscris în C.F. nr. AA Timișoara, nr. cad. BB, nr. cad. CC,

nr. cad. DD, și C.F. nr. EE Timișoara, nr. cad FF și nr. cad. GG, astfel cum

rezultă din extrasele C.F. depuse la dosar.

Potrivit art. 1 din

H.G. nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu

capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității

conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile

comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care,

potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru

societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale

de stat, de către autoritatea publică județeană.

Potrivit art. 5 din

H.G. nr. 834/1991, (1) organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile

ministerului de resort, precum și autoritățile administrative publice județene

vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele

prevăzute la art. 2.

În baza H.G. nr.

834/1991, societatea reclamantă a demarat demersurile legale în vederea

atestării dreptului de proprietate asupra terenului, solicitând în acest sens

pârâtei semnarea procesului-verbal de vecinătăți.

Întrucât pârâta a

refuzat să semneze procesul-verbal de vecinătăți, reclamanta a atacat în

contencios administrativ acest refuz.

Prin Sentința civilă

nr. 652 din 17 septembrie 2007 pronunțată de către Tribunalul Timiș în Dosar

nr. 277/30/2005, irevocabilă prin Decizia nr. 1122/R din 6 decembrie 2007,

pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 277/30/2005, s-a

dispus obligarea pârâtei la semnarea procesului-verbal de vecinătăți pentru o

parte din teren, iar pentru cealaltă parte pârâta a fost obligată la semnarea

procesului-verbal de vecinătăți în Dosarul nr. 6919/30/2008 al Curții de Apel

Timișoara.

Potrivit art. 3 din

H.G. nr. 834/1991, prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în

condițiile legii, fac parte din domeniul public, precum și terenurilor cărora

le sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 746/1991 privind stabilirea valorii de

patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 și art. 38 din

Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, cu excepția

terenurilor din domeniul privat al statului pe care există obiective construite

ce conțin suprafețe agricole și a terenurilor agricole prevăzute pentru

dezvoltare.

Prin H.G. nr.

1016/2005, terenului aflat în administrarea operativă a reclamantei i s-a

schimbat domenialitatea, fiind cuprins în inventarul domeniului public al

Județului Timiș, pentru a fi scos din sfera de aplicare a H.G. nr. 834/1991 și

a se bloca finalizarea procedurii prevăzute de acest act normativ, iar

reclamanta a atacat în contencios administrativ și acest act administrativ pe

calea excepției de nelegalitate.

Prin Sentința civilă

nr. 113 din 3 aprilie 2006 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în

Dosar nr. 400/CA/2006, irevocabilă prin Decizia nr. 1408 din 7 martie 2007,

pronunțată de către Înalta Curte de Casație Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, în Dosar nr. 8075/1/2006, s-a dispus anularea

pozițiilor nr. 1538, 1909 și 3283 din anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005,

respectiv cuprinderea în inventarul domeniului public al județului Timiș a

terenului.

Fiind o fostă unitate

economică de stat, reorganizată în societate pe acțiuni (societate comercială

cu capital integral de stat), în baza Legii 15/1990, dreptul de administrare

corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat s-a transformat în

drept de proprietate în patrimoniul acestei societăți comerciale.

Prin urmare, din

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, reclamanta a dobândit un

drept de proprietate privată inclusiv asupra terenurilor cu privire la care

fosta unitate economică de stat avea numai un drept de administrare. Astfel cum

susține și doctrina, certificatul de atestare a dreptului de proprietate este

doar un instrument probator, fără a avea efect constitutiv, întrucât dreptul de

proprietate asupra terenurilor preexistă în patrimoniul reclamantei din

momentul intrării în vigoare a Legii 15/1990 (ex vi legis).

În consecință, în

opinia instanței de fond, reclamanta nu trebuia să achite chirie pentru aceste

terenuri, stabilită de pârât prin H.C.L.M.T. nr. 14/2004 și prelungită prin

Hotărârile nr. 259/2005; 291/2006; 468/2007 și 523/2008 (taxa de închiriere),

fiind prin efectul legii proprietară a acestora, putând fi obligată, potrivit

art. 8 din același act normativ, doar la taxele legale, nicidecum la chirie.

Reclamanta a achitat

suma solicitată prin prezenta acțiune, potrivit ordinului de plată aflat la

dosar.

Având în vedere

considerentele pentru care s-a reținut că reclamanta nu datora, potrivit legii,

chirie pentru terenuri, excepția prescripției dreptului de a solicita chiria a

apărut ca fiind neîntemeiată.

În ce privește

temeiul legal al acțiunii, s-a constatat pe de o parte că în primul ciclu

procesual reclamanta a invocat îmbogățirea fără justă cauză prin completarea

cererii de chemare în judecată depusă la dosar, iar în apel plată nedatorată.

Deoarece a conchis

asupra faptului că reclamanta nu datorează chirie pentru folosința terenurilor,

întrucât ex vi legis este proprietara acestora, instanța de fond a considerat

că speța trebuie plasată în perimetrul îmbogățirii fără justă cauză, iar nu al plății

nedatorate, nefiind ținută de temeiul legal invocat de parte, cât timp

calificarea naturii juridice a cererii poate fi dedusă din expunerea situației

de fapt.

Îmbogățirea fără

justă cauză presupune absența unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu

și dă naștere unei acțiuni în restituire (actio de in rem verso). Plata

nedatorată constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei

prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul. În

speță este vorba de o plată făcută de reclamantă fără a exista temei legitim

care să genereze în sarcina acesteia obligația de plată (reclamanta efectuând

plata doar pentru că altfel nu ar fi putut primi certificatul fiscal necesar

participării la licitații).

În consecință, având în

vedere că reclamanta a achitat suma de 280.452,83 RON, aferentă facturilor din

5 iunie 2009 și din 26 iunie 2009, cu OP din 26 iunie 2009 și chitanța din 26

iunie 2009, reprezentând chirie teren și majorări de întârziere, fără a exista

în sarcina sa obligația de plată, instanța de fond a considerat că acțiunea,

astfel cum a fost precizată și susținută și în rejudecare, este întemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând admiterea acestuia,

schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii

formulate de reclamanta SC T. SA Timișoara.

Prin Decizia civilă

nr. 172/A din 11 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara,

prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Sentinței

civile nr. 278 din 22 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, și au fost

obligați pârâții la 12.480 RON cheltuieli de judecată către intimata SC T. SA

Timișoara.

În motivarea acestei

decizii, instanța de apel a reținut că pârâții consideră că instanța a făcut o

greșită aplicare a prevederilor legale și a probatoriului administrat, întrucât

nu era admisibilă o acțiune de anulare a unei fișe de calcul și a unei facturi,

apelanta omițând faptul că partea și-a precizat acțiunea inițială și

dispozitivul sentinței atacate nu face referire la cele menționate în apel, ci

se limitează la obligarea pârâtei la plata sumei arătate, accesoriile acesteia

și cheltuieli de judecată. Prin urmare, cele menționate de pârâți în apel ca

prim motiv al acestuia nu sunt în concordanță cu cele dispuse de prima

instanță.

Mai mult decât atât,

potrivit art. 287 alin. (1) C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază acesta, în esență criticile

pe care părțile înțeleg să le aducă hotărârii primei instanțe ori, în speță,

s-a observat că întreaga motivație a pârâților copiază în integralitate

concluziile pe care aceștia le-au depus la dosarul tribunalului.

Referitor la starea

de fapt, sunt necontestate unele aspecte ale speței, respectiv modul de

organizare a societății reclamante, demersurile acestuia pentru dobândirea

proprietății asupra terenurilor, soluțiile irevocabile pronunțate de instanțele

judecătorești în litigiile demarate de părți anterior, precum și faptul că

reclamanta a plătit pe parcursul unei perioade de timp suma de 280.452,83 RON

către pârâți cu titlu de chirie teren și majorări de întârziere, fără a exista

un titlu sau obligație pentru această plată. De altfel, nici cuantumul acestei

sume nu a fost în concret contestată de către pârâții-apelanți.

Instanța de apel a

constatat că acești pârâți se mai referă în apelul lor la neîndeplinirea

condițiilor pentru a se reține ca temei de drept o plată nedatorată, însă și în

acest caz părțile au omis faptul că instanța a calificat în considerentele

hotărârii speța, ca fiind în sfera instituției îmbogățirii fără justă cauză, și

nu al plății nedatorate, context în care apelanții nu au reiterat nicio critică

vizavi de această motivație.

S-a reținut că în

niciun caz nu pot fi reținute aserțiunile pârâților în sensul că dacă

reclamanta a știut când a făcut plata că nu datorează, aceasta este valabilă și

se presupune că a făcut o liberalitate, având în vedere că societatea a făcut

demersuri legale pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului,

în baza actelor normative în vigoare și a înțeles să poarte mai multe litigii

cu pârâții pentru anularea unor acte administrative referitoare la acest

imobil.

În cele din urmă,

apelanții au făcut referire și la constatarea nulității absolute parțiale a

unor hotărâri a Consiliului Local Timișoara, însă prin raportare doar la acțiunea

inițială a reclamantei și fără a ține seama de faptul că tribunalul s-a

pronunțat prin hotărârea atacată doar asupra restituirii sumei și a

accesoriilor acesteia.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 4, 5, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivelor de nelegalitate încadrate în pct. 4 și 5 ale art. 304 C. proc. civ.,

recurenții arată că deși instanța învestită cu rejudecarea cauzei trebuia să se

limiteze la dispozițiile Deciziei de casare nr. 251/A din 7 noiembrie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, aceasta a soluționat cauza nu pe

temeiul plății nedatorate indicate în fața instanței de apel, ci a admis

acțiunea reclamantei având ca temei juridic îmbogățirea fără justă cauză,

aceasta reținând în considerentele Sentinței civile nr. 278 din 22 mai 2012

faptul că "instanța consideră că speța trebuie plasată în perimetrul

îmbogățirii fără justă cauză, iar nu al plății nedatorate, nefiind ținută de

temeiul legal invocat de parte, cât timp calificarea naturii juridice a cererii

poate fi dedusă din expunerea situației de fapt.".

Consideră recurenții

că astfel au fost încălcate dispozițiile art. 297 alin. (1) teza finală,

conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de

apel, ca și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului", motiv pentru care solicită casarea celor două

hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare în fața primei instanțe unde să

fie analizate în mod corect temeiurile invocate de reclamantă, respectiv

restituirea sumelor cu titlu de plată nedatorată, așa cum rezultă și din

dispozițiile deciziei de casare. Mai mult, nici decizia recurată nu face nicio

referire la decizia de casare cu efecte obligatorii, considerând că sentința

tribunalului este corectă, în speță fiind incidentă instituția îmbogățirii fără

justă cauză, și nu cea a plății nedatorate.

După o prezentare a

aspectelor teoretice și enumerarea condițiilor cerute pentru existența

instituției îmbogățirii fără justă cauză, recurenții consideră că în speța de

față, existând documente contabile în temeiul cărora au fost încasate sumele

solicitate (fișa de calcul din 5 iunie 2009, factura din 5 iunie 2009 în sumă

de 277.207.43 RON și factura din 26 iunie 2009 în sumă de 3.245.20 RON, toate

semnate de reprezentanți ai SC "T." SA.), condiția lipsei temeiului

legal pentru mărirea unui patrimoniu și micșorarea celuilalt, cerută în mod

obligatoriu pentru a fi incidentă îmbogățirea fără justă cauză, nu există cât

timp există documente contabile, neanulate de către instanțele judecătorești,

acceptate prin semnare de către ambele părți, prin intermediul cărora au fost

încasate sumele solicitate în prezenta acțiune.

Mai mult, instanța de

apel, prin Decizia de casare nr. 251/A din 17 noiembrie 2011, a constatat că

acțiunea întemeiată pe anularea unei fișe de calcul a unei facturi fiscale și a

unei hotărâri de consiliu local, prin care se solicită nulitatea unor

manifestări unilaterale de voință ce nu au aptitudinea prin ele însele de a

produce vreun efect juridic, este inadmisibilă.

Deși prima instanță a

fost mandatată de către instanța de apel prin decizia de casare să se pronunțe

cu privire la acțiunea întemeiată pe plată nedatorată, aceasta a schimbat

temeiul juridic indicat în fața instanței de apel și a admis acțiunea dispunând

restituirea sumei solicitate cu titlu de îmbogățire fără justă cauză.

Recurenții invocă și

dispozițiile art. 304 pct 8 și 9 C. proc. civ.

Referitor la temeiul

de drept invocat de reclamată în fața instanței de apel, respectiv plata

nedatorată, susțin că pentru a putea fi invocată efectuarea unei plăți

nedatorate, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

A) Prima condiție

constă în aceea că prestația pe care "solvensul" a executat-o trebuie

să fi avut semnificația operației juridice a unei plăți, să fi fost făcută,

așadar, cu titlu de plată (solutio) indiferent de obiectul ei: o sumă de bani,

un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere generice;

B) A doua condiție

este aceea că datoria în vederea căreia s-a făcut plata trebuie să nu existe,

din punct de vedere juridic, în raporturile dintre "solvens și

accipiens" (indebitum);

C) Cea de a treia

condiție constă în faptul că plata trebuie să fie făcută din eroare.

După cum se poate

constata că prima condiție a plății nedatorate este îndeplinită, respectiv s-a

efectuat o plată. Nu același lucru se poate afirma în legătură cu celelalte două

condiții.

Referitor la cea de-a

doua condiție, aceea că datoria în vederea căreia s-a făcut plata nu există, se

observă faptul că datoria există și este stabilită conform H.C.L nr. 14 din 20

iulie 2004, prin care s-a aprobat ca nivelul chiriei să fie la tariful stabilit

prin H.G. nr. 797 din 14 iulie 2005 actualizată.

De asemenea, când

solvensul plătește executarea unei obligații civile imperfecte (naturale), el

nu va putea pretinde restituirea. Art. 1092 C. civ. dispune: "Repetițiunea

nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost executate de

bunăvoie.".

Referitor la cea de a

treia condiție a plății nedatorate se constată faptul că plata trebuie să fie

făcută din eroare. Aceasta înseamnă că "solvensul" a avut credința că

este debitor al "accipiensului". Art. 993 C. civ. prevede că are

dreptul de a cere restituirea "acela care, din eroare, crezându-se

debitor, a plătit o datorie.".

Dacă

"solvensul" plătește știind că nu este debitor, plata astfel

efectuată poate fi interpretată sau ca o liberalitate pe care o face

adevăratului debitor, sau ca o gestiune a intereselor altei persoane, el

acționând ca gerant în contul adevăratului debitor care apare ca gerat.

Existența acestei

condiții este absolut necesară pentru admisibilitatea acțiunii în repetițiune,

deoarece eroarea lui "solvens" are ca efect absența cauzei care a

stat la baza prestației executate.

Eroarea este necesar

să îndeplinească următoarele condiții:

fi fost în eroare; existența sau absența erorii lui accipiens nu reprezintă

nicio relevanță. Atunci când plata nedatorată se face printr-un reprezentant,

este suficient ca numai reprezentantul să se fi aflat în eroare;

caracter determinant în sensul că în lipsa ei solvens nu ar fi făcut plata;

ceea ce presupune lipsa oricărei culpe din partea lui solvens și, deci, totala

lui bună-credință.

Dacă solvens a știut

atunci când a făcut plata că nu datorează nimic lui accipiens, plata este

valabilă putându-se presupune că a făcut o liberalitate, a confirmat o

obligație anulabilă, a plătit datoria altuia, într-o astfel de ipoteză el nu

are dreptul de a cere restituirea plății.

Prin urmare,

recurenții arată că reclamantul nu poate afirma că se află în eroare la

momentul efectuării plății, deoarece între instituția recurentă și reclamant

există raporturi juridice de închiriere pentru spațiul situat în Timișoara,

Str. D.

Se mai arată de către

recurenți și faptul că prima instanță în mod greșit a considerat că, din

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, reclamanta a dobândit un

drept de proprietate privată, inclusiv asupra terenurilor cu privire la care

fosta unitate economică de stat avea numai un drept de administrare (...)"

întrucât doar prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, bunul trece în patrimoniul societății reclamante, certificatul de

atestare nefiind doar un instrument probator, ci având efecte constitutive ale

dreptului de proprietate.

Se susține că

persoanele juridice care au în folosință terenuri proprietatea Statului Român

au achitat până la finele anului 2003, pe baza declarațiilor pe proprie

răspundere, o taxă de folosință a terenului, conform Legii nr. 69/1993 și O.G.

nr. 36/2002.

Potrivit prevederilor

Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, începând cu data de 1 ianuarie 2004,

nu s-a mai datorat taxă de folosință pentru terenurile proprietate a Statului

Român deținute de persoanele juridice cu titlu de folosință.

În consecință,

Consiliul Local al Municipiului Timișoara a emis H.C.L nr. 14 din 20 iulie 2004

prelungită prin Hotărârile nr. 259 din 28 iunie 2005, 291 din 27 iunie 2006,

468 din 18 decembrie 2007 și 523 din 16 decembrie 2008, care au reglementat

închirierea terenurilor proprietate de stat agenților economici cuprinși în

anexa la această hotărâre, prin întocmirea unei fișe de calcul.

Prin H.C.L nr. 14 din

20 iulie 2004 s-a aprobat ca nivelul chiriei să fie la tariful stabilit prin

H.G. nr. 797 din 14 iulie 2005, actualizată, privind categoria de impozit pe

terenurile cu construcții, amplasate în intravilan, indexat anual cu rata

inflației comunicată de către Direcția Regională de Statistică Timiș.

Astfel, agenții

economici cuprinși în anexa la H.C.L nr. 14 din 20 iulie 2004 au fost obligați

la plata chiriei pentru terenurile proprietate a Statului Român începând cu

anul 2004.

Având în vedere cele

arătate, recurenții consideră că reclamanta SC T. SA datorează chirie pentru

folosința terenului, iar prin Fișa de calcul din 5 iunie 2009 s-a stabilit

chiria datorată de aceasta în cuantum de 162.264,59 RON, chirie care a fost

acceptată prin semnarea și parafarea fișei de calcul, la care se adaugă

majorări și penalități de întârziere în valoare de 112.962,90 RON, respectiv

1.979,94 RON, cuprinse în factura din 5 iunie 2009, factură achitată de către

reclamanta SC T. SA, prin O.P. din 26 iunie 2009.

Solicitând

recunoașterea obligației pârâtului de plată a sumei de 277.207.43 RON,

reclamanta a apreciat că o astfel de obligație incumbă pârâtului în consecința

anulării unei fișe de calcul, a unei facturi fiscale emise de către pârât și,

în apel, a unor hotărâri de consiliu local, iar o astfel de acțiune este

inadmisibilă.

În ceea ce privește

termenul de prescripție aferent chiriei datorate pentru fiecare an

calendaristic, a început să curgă cu data de 1 decembrie a anului pentru care

se datorează chiria datorită faptului că termenul scadent al obligației este

ultima zi a lunii noiembrie a anului pentru care se datorează chiria. Termenul

de prescripție al dreptului la acțiune a fost întrerupt prin plata efectuată de

SC "T." SA în data de 16 decembrie 2008 cu chitanța din 16 decembrie

2008.

Prin această chitanță

SC "T." SA a achitat contravaloarea chiriei aferente perioadei 2004 -

2008 pentru terenul situat în Timișoara, str. D., în suprafață de 55 mp, întrucât

suprafața terenului a fost declarată greșit, anual fiind emise fișe de calcul

și facturi fiscale pentru suprafața de 55 mp.

Prin Adresa cu nr.

SC2009-010036 din 21 mai 2009, în vederea clarificării situației, SC T. SA,

Biroul Urmărire Venituri, a solicitat Direcției Fiscale a Municipiului

Timișoara informații cu privire la suprafețele de teren deținute de această

societate cu titlu de folosință.

Urmare a Răspunsului

Direcției Fiscale cu nr. SC2009-010036, s-a constatat faptul că suprafața de

teren aflată în folosința SC T. SA este de 54.915 mp, și nu de 55 mp, motiv

pentru care a fost întocmită pentru diferența de suprafață Fișa de calcul cu

nr. SC2009-520705.06.2009 și factura fiscală din 5 iunie 2009.

Conform art. 20 din

Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, "debitorul care a

executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris nu

are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă știa că termenul

prescripției era împlinit".

În ceea ce privește

majorările și penalitățile de întârziere percepute pentru neplata la termenul

de scadență a chiriei datorate, se menționează că procentele au fost stabilite

prin fișele de calcul anual întocmite, la nivelul prevăzut de legislația în

vigoare.

Referitor la petitul

având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a H.C.L. nr. 14/2004,

H.C.L. nr. 259/2005, H.C.L. nr. 291/2006, H.C.L. nr. 468/2007, H.C.L. nr.

523/2008 și H.C.L. nr. 443/2009, recurentele consideră că acesta nu este de

competența secției civile a Tribunalului Timiș, ci a secției de contencios

administrativ, fiind vorba de anularea unor acte administrative, aplicabilă

fiind Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în cazul

în care reclamantul își susține acest petit, solicită declinarea lui la secția

de contencios administrativ a Tribunalului Timiș.

Ultima critică

privește cheltuielile de judecată la care au fost obligați recurenții-pârâți

considerând că instanța de fond (acordând cheltuieli de judecată în cuantum de

33.600.53 RON) și instanța de apel (acordând cheltuieli de judecată în cuantum

de 12.480 RON) trebuiau să aibă în vedere la acordarea acestora obiectul

cauzei, soluționarea cauzei la al treilea termen în primul ciclu procesual și

la primul termen de judecată în apel, precum și art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., care prevede că "judecătorii au însă dreptul să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul

onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit

de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de

avocat.".

Apreciază recurenții

că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

întrucât Municipiul Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara nu pot fi

considerați "o parte care cade în pretenții" pentru că litigiul de

față s-a născut din exercitarea atribuțiilor specifice lor și misiunii pe care

le îndeplinesc, care constă în garantarea legalității cheltuirii banului

public, în egală măsură în care Curtea Constituțională garantează supremația

Constituției.

Acestea sunt și

raționamentele pentru care Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de

timbru ne scutește de la plata taxei de timbru. Mutatis mutandis aceleași

raționamente obligă ca instituțiile publice să fie scutite și de plata cheltuielilor

de judecată. Au aplicabilitate și principiile idem ratio idem jus, concret

aceeași soluție juridică pentru aceeași situație de fapt.

În consecință,

recurenții solicită reducerea cheltuielilor de judecată la care au fost

obligați, la un cuantum rezonabil raportat la munca depusă, obiectul cauzei și

soluționarea acesteia la primele termene de judecată.

Solicită admiterea

recursului așa cum a fost formulat, în principal casarea deciziei civile

recurate, precum și a Sentinței civile nr. 278/2012, pronunțată de Tribunalul

Timiș, iar în subsidiar modificarea deciziei civile recurate în sensul

admiterii apelului formulat de pârâți, schimbării în tot a Sentinței civile nr.

278/2012 și pe fond respingerea în totalitate a acțiunii formulate de

reclamanta SC. "T." SA.

Intimata-reclamantă

SC. "T." SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de drept incidente

cauzei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului pentru

argumentele ce succed.

Primul aspect care a

fost dedus judecății este cel vizând limitele învestirii instanței, date de

obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurenții-pârâți au

susținut că reclamanta a formulat o acțiune având ca temei juridic plata

nedatorată, astfel cum s-a statuat prin Decizia de casare nr. 251/A din 17

noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, și că, în rejudecare,

prima instanță a greșit atunci când, ignorând calificarea dată acțiunii, în loc

să aibă în vedere indicațiile deciziei de casare și să se pronunțe în

consecință, pe temeiurile invocate de reclamantă, respectiv restituirea sumelor

cu titlu de plată nedatorată, s-a pronunțat asupra unei cereri de îmbogățire

fără just temei.

Contrar susținerilor

recurenților, prima instanță a pornit în examinarea cauzei aflate în rejudecare

după casarea cu trimitere chiar de la dispozițiile obligatorii ale Deciziei de

casare nr. 251/A din 17 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

prin care s-a statuat faptul că prima instanță a omis calificarea acțiunii fără

a observa că acțiunea cu care a fost învestită este o acțiune în pretenții.

Prin urmare,

susținând că prima instanță s-a pronunțat nejustificat asupra nulității unor

acte - acțiune în anulare inadmisibilă, precum și faptul că o analiză a

acțiunii întemeiate pe plata nedatorată indicată ca temei juridic de către

reclamantă pentru prima dată în calea de atac a apelului este inadmisibilă,

instanța de apel nu a analizat cauza pe fond și a obligat instanța de trimitere

ca în rejudecarea pricinii să procedeze la o calificare juridică a acțiunii în

pretenții, ținând seama că pretinsele neregularități ale hotărârilor de

consiliu local nu se constituie decât în argumente ce susțin acțiunea în pretenții.

Contrar susținerilor

recurenților, cauza nu a fost trimisă spre rejudecare în vederea soluționării

acesteia pe temeiul juridic al plății nedatorate, ci dimpotrivă, pentru o

calificare juridică exactă.

Înalta Curte constată

că prima instanță, pe linia celor dispuse de către instanța de casare, nu a

încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. când a analizat pricina

pe temeiul juridic al îmbogății fără justă cauză.

Astfel, în

exercitarea rolului activ, instanța este îndreptățită și chiar obligată, pentru

a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii

calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamantă. În acest scop,

calificarea acțiunii s-a făcut nu după natura termenilor folosiți de

reclamantă, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin

promovarea acțiunii.

Cum instanța a

examinat cauza în limitele acestei învestiri și a motivelor de apel invocate,

nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,

ce vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și nici cel prevăzut de

art. 304 pct. 5 din același cod ce vizează stabilirea greșită a limitelor

învestirii instanței.

Înalta Curte constată

nefondate criticile întemeiate pe aceste motive de casare și constată că, în

mod corect situația de fapt reținută a determinat incidența textelor de lege în

baza cărora au fost pronunțate și motivate hotărârile, instanțele acționând în

limitele atribuțiilor puterii judecătorești.

Ignorând motivarea

expresă a instanței de apel care a reținut în mod judicios că acțiunea a fost

calificată corect în sfera instituției îmbogățirii fără justă cauză,

recurenții-pârâți reiau și în recurs argumentele pentru care consideră că nu

sunt îndeplinite condițiile pentru a reține ca temei plata nedatorată, motiv

pentru care asemenea argumente nu pot fi reținute, întrucât nu vizează

considerentele hotărârii atacate.

Soluția primei

instanțe cu privire la îndeplinirea în speță a condițiilor îmbogățirii fără

justă cauză, concluzionând că reclamanta a achitat suma de 280.452,83 RON

reprezentând chirie teren și majorări de întârziere fără a exista în sarcina sa

această obligație, era necesar a fi criticată de către pârâți în mod explicit

prin motivele de apel, date fiind limitele devoluțiunii în apel, astfel cum

acestea decurg din dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - "în

limitele cererii de apel", instanța de apel va verifica stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Cum aceștia nu au

procedat în acest sens, nu pot invoca o atare critică, respectiv neîndeplinirea

condițiilor pentru a reține ca temei juridic îmbogățirea fără justă cauză, prin

motivele de recurs, întrucât formularea unor motive omisso medio este

inadmisibilă.

Susținerile cu

privire la modul de organizare a societății reclamante, demersurile acesteia

pentru dobândirea proprietății asupra terenurilor, soluțiile irevocabile

pronunțate de instanțele judecătorești în litigiile demarate de părți anterior,

nulitatea absolută parțială a unor hotărâri ale Consiliului Local Timișoara

sunt reiterări ale aserțiunilor pârâților din apel, ce vizează situația de fapt

care a fost stabilită în mod corect și care nu poate fi reevaluată în recurs

față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ.

Sunt nefondate și

criticile privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate

în cauză de către reclamantă, întrucât, astfel cum legal au reținut și au

dispus atât instanța de fond, cât și instanța de apel, pârâții fiind părți care

au căzut în pretenții, în sensul legii, devin pe deplin aplicabile dispozițiile

art. 274 C. proc. civ.

Nu poate fi primită

nici cererea recurenților de a dispune reducerea cuantumului sumei acordate cu

acest titlu, întrucât pot face obiectul căii de atac a recursului doar

criticile de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,

cărora nu le poate fi subsumată critica menționată, dat fiind caracterul normei

legale a cărei aplicare s-a solicitat a se face prin recurs - art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. Norma menționată este una cu caracter dispozitiv, ce nu poate

fi încorporată cazului de nelegalitate invocat, aceasta constituindu-se,

eventual, într-o critică de netemeinicie, care, însă, în raport de actuala

configurație a căii de atac a recursului, nu mai poate constitui obiect de

analiză în calea de atac dedusă judecății.

În raport cu aceste

considerente, constatând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu

aplicarea corectă a dispozițiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâților, ca nefondat.

Văzând dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea apărătorului

intimatei-reclamante SC T. SA Timișoara, dovedită cu înscrisurile depuse la

dosar, vor fi obligați recurenții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și

Municipiul Timișoara, prin Primar, la plata sumei de 9.920 RON către

intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva Deciziei civile nr.

172/A din 11 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a

II-a civilă.

Obligă pe recurentele

Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar,

la plata sumei de 9.920 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către

intimata-reclamantă SC T. SA Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 iunie 2013.

Procesat

de GGC - AZ