ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2250/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține următoarele: Prin Sentința civilă nr. 278 din 22 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 379/30/2010*, s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC T. SA Timișoara în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 280.452,83 RON actualizată cu rata inflației și dobânda legală, de la data de 26 iunie 2009 până la data plății efective și la plata sumei de 33.600,53 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost înființată prin reorganizarea fostei unități economice de stat Trustul de Construcții Montaj Timișoara în societate pe acțiuni, în baza Deciziei nr. 30 din 18 februarie 1991, art. 1.4., emisă către Prefectura Județului Timiș, în aplicarea Legii nr. 15/1990.

Aceasta are în administrare operativă terenul în suprafață totală de 54.915 mp, situat Timișoara, str. D., înscris în C.F. nr. AA Timișoara, nr. cad. BB, nr. cad. CC, nr. cad. DD, și C.F. nr. EE Timișoara, nr. cad FF și nr. cad. GG, astfel cum rezultă din extrasele C.F. depuse la dosar. Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană.

Potrivit art. 5 din H.G. nr. 834/1991, (1) organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, precum și autoritățile administrative publice județene vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2. În baza H.G. nr. 834/1991, societatea reclamantă a demarat demersurile legale în vederea atestării dreptului de proprietate asupra terenului, solicitând în acest sens pârâtei semnarea procesului-verbal de vecinătăți. Întrucât pârâta a refuzat să semneze procesul-verbal de vecinătăți, reclamanta a atacat în contencios administrativ acest refuz.

Prin Sentința civilă nr. 652 din 17 septembrie 2007 pronunțată de către Tribunalul Timiș în Dosar nr. 277/30/2005, irevocabilă prin Decizia nr. 1122/R din 6 decembrie 2007, pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 277/30/2005, s-a dispus obligarea pârâtei la semnarea procesului-verbal de vecinătăți pentru o parte din teren, iar pentru cealaltă parte pârâta a fost obligată la semnarea procesului-verbal de vecinătăți în Dosarul nr. 6919/30/2008 al Curții de Apel Timișoara. Potrivit art. 3 din H.G. nr. 834/1991, prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public, precum și terenurilor cărora le sunt aplicabile prevederile H.G.

nr. 746/1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 și art. 38 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, cu excepția terenurilor din domeniul privat al statului pe care există obiective construite ce conțin suprafețe agricole și a terenurilor agricole prevăzute pentru dezvoltare. Prin H.G. nr. 1016/2005, terenului aflat în administrarea operativă a reclamantei i s-a schimbat domenialitatea, fiind cuprins în inventarul domeniului public al Județului Timiș, pentru a fi scos din sfera de aplicare a H.G. nr. 834/1991 și a se bloca finalizarea procedurii prevăzute de acest act normativ, iar reclamanta a atacat în contencios administrativ și acest act administrativ pe calea excepției de nelegalitate.

Prin Sentința civilă nr. 113 din 3 aprilie 2006 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 400/CA/2006, irevocabilă prin Decizia nr. 1408 din 7 martie 2007, pronunțată de către Înalta Curte de Casație Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. 8075/1/2006, s-a dispus anularea pozițiilor nr. 1538, 1909 și 3283 din anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005, respectiv cuprinderea în inventarul domeniului public al județului Timiș a terenului. Fiind o fostă unitate economică de stat, reorganizată în societate pe acțiuni (societate comercială cu capital integral de stat), în baza Legii 15/1990, dreptul de administrare corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat s-a transformat în drept de proprietate în patrimoniul acestei societăți comerciale.

Prin urmare, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, reclamanta a dobândit un drept de proprietate privată inclusiv asupra terenurilor cu privire la care fosta unitate economică de stat avea numai un drept de administrare. Astfel cum susține și doctrina, certificatul de atestare a dreptului de proprietate este doar un instrument probator, fără a avea efect constitutiv, întrucât dreptul de proprietate asupra terenurilor preexistă în patrimoniul reclamantei din momentul intrării în vigoare a Legii 15/1990 (ex vi legis). În consecință, în opinia instanței de fond, reclamanta nu trebuia să achite chirie pentru aceste terenuri, stabilită de pârât prin H.C.L.M.T. nr. 14/2004 și prelungită prin Hotărârile nr. 259/2005; 291/2006; 468/2007 și 523/2008 (taxa de închiriere), fiind prin efectul legii proprietară a acestora, putând fi obligată, potrivit art. 8 din același act normativ, doar la taxele legale, nicidecum la chirie.

Reclamanta a achitat suma solicitată prin prezenta acțiune, potrivit ordinului de plată aflat la dosar. Având în vedere considerentele pentru care s-a reținut că reclamanta nu datora, potrivit legii, chirie pentru terenuri, excepția prescripției dreptului de a solicita chiria a apărut ca fiind neîntemeiată. În ce privește temeiul legal al acțiunii, s-a constatat pe de o parte că în primul ciclu procesual reclamanta a invocat îmbogățirea fără justă cauză prin completarea cererii de chemare în judecată depusă la dosar, iar în apel plată nedatorată. Deoarece a conchis asupra faptului că reclamanta nu datorează chirie pentru folosința terenurilor, întrucât ex vi legis este proprietara acestora, instanța de fond a considerat că speța trebuie plasată în perimetrul îmbogățirii fără justă cauză, iar nu al plății nedatorate, nefiind ținută de temeiul legal invocat de parte, cât timp calificarea naturii juridice a cererii poate fi dedusă din expunerea situației de fapt.

Îmbogățirea fără justă cauză presupune absența unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu și dă naștere unei acțiuni în restituire (actio de in rem verso). Plata nedatorată constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul. În speță este vorba de o plată făcută de reclamantă fără a exista temei legitim care să genereze în sarcina acesteia obligația de plată (reclamanta efectuând plata doar pentru că altfel nu ar fi putut primi certificatul fiscal necesar participării la licitații).

În consecință, având în vedere că reclamanta a achitat suma de 280.452,83 RON, aferentă facturilor din 5 iunie 2009 și din 26 iunie 2009, cu OP din 26 iunie 2009 și chitanța din 26 iunie 2009, reprezentând chirie teren și majorări de întârziere, fără a exista în sarcina sa obligația de plată, instanța de fond a considerat că acțiunea, astfel cum a fost precizată și susținută și în rejudecare, este întemeiată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamanta SC T. SA Timișoara.

Prin Decizia civilă nr. 172/A din 11 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 278 din 22 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, și au fost obligați pârâții la 12.480 RON cheltuieli de judecată către intimata SC T. SA Timișoara. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că pârâții consideră că instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale și a probatoriului administrat, întrucât nu era admisibilă o acțiune de anulare a unei fișe de calcul și a unei facturi, apelanta omițând faptul că partea și-a precizat acțiunea inițială și dispozitivul sentinței atacate nu face referire la cele menționate în apel, ci se limitează la obligarea pârâtei la plata sumei arătate, accesoriile acesteia și cheltuieli de judecată.

Prin urmare, cele menționate de pârâți în apel ca prim motiv al acestuia nu sunt în concordanță cu cele dispuse de prima instanță. Mai mult decât atât, potrivit art. 287 alin. (1) C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază acesta, în esență criticile pe care părțile înțeleg să le aducă hotărârii primei instanțe ori, în speță, s-a observat că întreaga motivație a pârâților copiază în integralitate concluziile pe care aceștia le-au depus la dosarul tribunalului.

Referitor la starea de fapt, sunt necontestate unele aspecte ale speței, respectiv modul de organizare a societății reclamante, demersurile acestuia pentru dobândirea proprietății asupra terenurilor, soluțiile irevocabile pronunțate de instanțele judecătorești în litigiile demarate de părți anterior, precum și faptul că reclamanta a plătit pe parcursul unei perioade de timp suma de 280.452,83 RON către pârâți cu titlu de chirie teren și majorări de întârziere, fără a exista un titlu sau obligație pentru această plată. De altfel, nici cuantumul acestei sume nu a fost în concret contestată de către pârâții-apelanți.

Instanța de apel a constatat că acești pârâți se mai referă în apelul lor la neîndeplinirea condițiilor pentru a se reține ca temei de drept o plată nedatorată, însă și în acest caz părțile au omis faptul că instanța a calificat în considerentele hotărârii speța, ca fiind în sfera instituției îmbogățirii fără justă cauză, și nu al plății nedatorate, context în care apelanții nu au reiterat nicio critică vizavi de această motivație. S-a reținut că în niciun caz nu pot fi reținute aserțiunile pârâților în sensul că dacă reclamanta a știut când a făcut plata că nu datorează, aceasta este valabilă și se presupune că a făcut o liberalitate, având în vedere că societatea a făcut demersuri legale pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, în baza actelor normative în vigoare și a înțeles să poarte mai multe litigii cu pârâții pentru anularea unor acte administrative referitoare la acest imobil.

În cele din urmă, apelanții au făcut referire și la constatarea nulității absolute parțiale a unor hotărâri a Consiliului Local Timișoara, însă prin raportare doar la acțiunea inițială a reclamantei și fără a ține seama de faptul că tribunalul s-a pronunțat prin hotărârea atacată doar asupra restituirii sumei și a accesoriilor acesteia. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivelor de nelegalitate încadrate în pct. 4 și 5 ale art. 304 C. proc.

civ., recurenții arată că deși instanța învestită cu rejudecarea cauzei trebuia să se limiteze la dispozițiile Deciziei de casare nr. 251/A din 7 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, aceasta a soluționat cauza nu pe temeiul plății nedatorate indicate în fața instanței de apel, ci a admis acțiunea reclamantei având ca temei juridic îmbogățirea fără justă cauză, aceasta reținând în considerentele Sentinței civile nr. 278 din 22 mai 2012 faptul că "instanța consideră că speța trebuie plasată în perimetrul îmbogățirii fără justă cauză, iar nu al plății nedatorate, nefiind ținută de temeiul legal invocat de parte, cât timp calificarea naturii juridice a cererii poate fi dedusă din expunerea situației de fapt.". Consideră recurenții că astfel au fost încălcate dispozițiile art. 297 alin. (1) teza finală, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", motiv pentru care solicită casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare în fața primei instanțe unde să fie analizate în mod corect temeiurile invocate de reclamantă, respectiv restituirea sumelor cu titlu de plată nedatorată, așa cum rezultă și din dispozițiile deciziei de casare.

Mai mult, nici decizia recurată nu face nicio referire la decizia de casare cu efecte obligatorii, considerând că sentința tribunalului este corectă, în speță fiind incidentă instituția îmbogățirii fără justă cauză, și nu cea a plății nedatorate.

După o prezentare a aspectelor teoretice și enumerarea condițiilor cerute pentru existența instituției îmbogățirii fără justă cauză, recurenții consideră că în speța de față, existând documente contabile în temeiul cărora au fost încasate sumele solicitate (fișa de calcul din 5 iunie 2009, factura din 5 iunie 2009 în sumă de 277.207.43 RON și factura din 26 iunie 2009 în sumă de 3.245.20 RON, toate semnate de reprezentanți ai SC "T." SA.), condiția lipsei temeiului legal pentru mărirea unui patrimoniu și micșorarea celuilalt, cerută în mod obligatoriu pentru a fi incidentă îmbogățirea fără justă cauză, nu există cât timp există documente contabile, neanulate de către instanțele judecătorești, acceptate prin semnare de către ambele părți, prin intermediul cărora au fost încasate sumele solicitate în prezenta acțiune.

Mai mult, instanța de apel, prin Decizia de casare nr. 251/A din 17 noiembrie 2011, a constatat că acțiunea întemeiată pe anularea unei fișe de calcul a unei facturi fiscale și a unei hotărâri de consiliu local, prin care se solicită nulitatea unor manifestări unilaterale de voință ce nu au aptitudinea prin ele însele de a produce vreun efect juridic, este inadmisibilă. Deși prima instanță a fost mandatată de către instanța de apel prin decizia de casare să se pronunțe cu privire la acțiunea întemeiată pe plată nedatorată, aceasta a schimbat temeiul juridic indicat în fața instanței de apel și a admis acțiunea dispunând restituirea sumei solicitate cu titlu de îmbogățire fără justă cauză. Recurenții invocă și dispozițiile art. 304 pct 8 și 9 C. proc.

civ. Referitor la temeiul de drept invocat de reclamată în fața instanței de apel, respectiv plata nedatorată, susțin că pentru a putea fi invocată efectuarea unei plăți nedatorate, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: A) Prima condiție constă în aceea că prestația pe care "solvensul" a executat-o trebuie să fi avut semnificația operației juridice a unei plăți, să fi fost făcută, așadar, cu titlu de plată (solutio) indiferent de obiectul ei: o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere generice; B) A doua condiție este aceea că datoria în vederea căreia s-a făcut plata trebuie să nu existe, din punct de vedere juridic, în raporturile dintre "solvens și accipiens" (indebitum); C) Cea de a treia condiție constă în faptul că plata trebuie să fie făcută din eroare.

După cum se poate constata că prima condiție a plății nedatorate este îndeplinită, respectiv s-a efectuat o plată. Nu același lucru se poate afirma în legătură cu celelalte două condiții. Referitor la cea de-a doua condiție, aceea că datoria în vederea căreia s-a făcut plata nu există, se observă faptul că datoria există și este stabilită conform H.C.L nr. 14 din 20 iulie 2004, prin care s-a aprobat ca nivelul chiriei să fie la tariful stabilit prin H.G. nr. 797 din 14 iulie 2005 actualizată. De asemenea, când solvensul plătește executarea unei obligații civile imperfecte (naturale), el nu va putea pretinde restituirea. Art. 1092 C. civ. dispune: "Repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost executate de bunăvoie.". Referitor la cea de a treia condiție a plății nedatorate se constată faptul că plata trebuie să fie făcută din eroare.

Aceasta înseamnă că "solvensul" a avut credința că este debitor al "accipiensului". Art. 993 C. civ. prevede că are dreptul de a cere restituirea "acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie.". Dacă "solvensul" plătește știind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi interpretată sau ca o liberalitate pe care o face adevăratului debitor, sau ca o gestiune a intereselor altei persoane, el acționând ca gerant în contul adevăratului debitor care apare ca gerat. Existența acestei condiții este absolut necesară pentru admisibilitatea acțiunii în repetițiune, deoarece eroarea lui "solvens" are ca efect absența cauzei care a stat la baza prestației executate. Eroarea este necesar să îndeplinească următoarele condiții: 1. numai solvens să fi fost în eroare; existența sau absența erorii lui accipiens nu reprezintă nicio relevanță.

Atunci când plata nedatorată se face printr-un reprezentant, este suficient ca numai reprezentantul să se fi aflat în eroare; 2. să fi avut caracter determinant în sensul că în lipsa ei solvens nu ar fi făcut plata; 3. să fie scuzabilă, ceea ce presupune lipsa oricărei culpe din partea lui solvens și, deci, totala lui bună-credință. Dacă solvens a știut atunci când a făcut plata că nu datorează nimic lui accipiens, plata este valabilă putându-se presupune că a făcut o liberalitate, a confirmat o obligație anulabilă, a plătit datoria altuia, într-o astfel de ipoteză el nu are dreptul de a cere restituirea plății.

Prin urmare, recurenții arată că reclamantul nu poate afirma că se află în eroare la momentul efectuării plății, deoarece între instituția recurentă și reclamant există raporturi juridice de închiriere pentru spațiul situat în Timișoara, Str. D. Se mai arată de către recurenți și faptul că prima instanță în mod greșit a considerat că, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, reclamanta a dobândit un drept de proprietate privată, inclusiv asupra terenurilor cu privire la care fosta unitate economică de stat avea numai un drept de administrare (...)" întrucât doar prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, bunul trece în patrimoniul societății reclamante, certificatul de atestare nefiind doar un instrument probator, ci având efecte constitutive ale dreptului de proprietate.

Se susține că persoanele juridice care au în folosință terenuri proprietatea Statului Român au achitat până la finele anului 2003, pe baza declarațiilor pe proprie răspundere, o taxă de folosință a terenului, conform Legii nr. 69/1993 și O.G. nr. 36/2002. Potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, începând cu data de 1 ianuarie 2004, nu s-a mai datorat taxă de folosință pentru terenurile proprietate a Statului Român deținute de persoanele juridice cu titlu de folosință. În consecință, Consiliul Local al Municipiului Timișoara a emis H.C.L nr. 14 din 20 iulie 2004 prelungită prin Hotărârile nr. 259 din 28 iunie 2005, 291 din 27 iunie 2006, 468 din 18 decembrie 2007 și 523 din 16 decembrie 2008, care au reglementat închirierea terenurilor proprietate de stat agenților economici cuprinși în anexa la această hotărâre, prin întocmirea unei fișe de calcul.

Prin H.C.L nr. 14 din 20 iulie 2004 s-a aprobat ca nivelul chiriei să fie la tariful stabilit prin H.G. nr. 797 din 14 iulie 2005, actualizată, privind categoria de impozit pe terenurile cu construcții, amplasate în intravilan, indexat anual cu rata inflației comunicată de către Direcția Regională de Statistică Timiș.

Astfel, agenții economici cuprinși în anexa la H.C.L nr. 14 din 20 iulie 2004 au fost obligați la plata chiriei pentru terenurile proprietate a Statului Român începând cu anul 2004. Având în vedere cele arătate, recurenții consideră că reclamanta SC T. SA datorează chirie pentru folosința terenului, iar prin Fișa de calcul din 5 iunie 2009 s-a stabilit chiria datorată de aceasta în cuantum de 162.264,59 RON, chirie care a fost acceptată prin semnarea și parafarea fișei de calcul, la care se adaugă majorări și penalități de întârziere în valoare de 112.962,90 RON, respectiv 1.979,94 RON, cuprinse în factura din 5 iunie 2009, factură achitată de către reclamanta SC T. SA, prin O.P.

din 26 iunie 2009. Solicitând recunoașterea obligației pârâtului de plată a sumei de 277.207.43 RON, reclamanta a apreciat că o astfel de obligație incumbă pârâtului în consecința anulării unei fișe de calcul, a unei facturi fiscale emise de către pârât și, în apel, a unor hotărâri de consiliu local, iar o astfel de acțiune este inadmisibilă. În ceea ce privește termenul de prescripție aferent chiriei datorate pentru fiecare an calendaristic, a început să curgă cu data de 1 decembrie a anului pentru care se datorează chiria datorită faptului că termenul scadent al obligației este ultima zi a lunii noiembrie a anului pentru care se datorează chiria.

Termenul de prescripție al dreptului la acțiune a fost întrerupt prin plata efectuată de SC "T." SA în data de 16 decembrie 2008 cu chitanța din 16 decembrie 2008. Prin această chitanță SC "T." SA a achitat contravaloarea chiriei aferente perioadei 2004 - 2008 pentru terenul situat în Timișoara, str. D., în suprafață de 55 mp, întrucât suprafața terenului a fost declarată greșit, anual fiind emise fișe de calcul și facturi fiscale pentru suprafața de 55 mp. Prin Adresa cu nr. SC2009-010036 din 21 mai 2009, în vederea clarificării situației, SC T. SA, Biroul Urmărire Venituri, a solicitat Direcției Fiscale a Municipiului Timișoara informații cu privire la suprafețele de teren deținute de această societate cu titlu de folosință.

Urmare a Răspunsului Direcției Fiscale cu nr. SC2009-010036, s-a constatat faptul că suprafața de teren aflată în folosința SC T. SA este de 54.915 mp, și nu de 55 mp, motiv pentru care a fost întocmită pentru diferența de suprafață Fișa de calcul cu nr. SC2009-520705.06.2009 și factura fiscală din 5 iunie 2009. Conform art. 20 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, "debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă știa că termenul prescripției era împlinit". În ceea ce privește majorările și penalitățile de întârziere percepute pentru neplata la termenul de scadență a chiriei datorate, se menționează că procentele au fost stabilite prin fișele de calcul anual întocmite, la nivelul prevăzut de legislația în vigoare.

Referitor la petitul având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a H.C.L. nr. 14/2004, H.C.L. nr. 259/2005, H.C.L. nr. 291/2006, H.C.L. nr. 468/2007, H.C.L. nr. 523/2008 și H.C.L. nr. 443/2009, recurentele consideră că acesta nu este de competența secției civile a Tribunalului Timiș, ci a secției de contencios administrativ, fiind vorba de anularea unor acte administrative, aplicabilă fiind Legea nr. 554/2004. Prin urmare, în cazul în care reclamantul își susține acest petit, solicită declinarea lui la secția de contencios administrativ a Tribunalului Timiș.

Ultima critică privește cheltuielile de judecată la care au fost obligați recurenții-pârâți considerând că instanța de fond (acordând cheltuieli de judecată în cuantum de 33.600.53 RON) și instanța de apel (acordând cheltuieli de judecată în cuantum de 12.480 RON) trebuiau să aibă în vedere la acordarea acestora obiectul cauzei, soluționarea cauzei la al treilea termen în primul ciclu procesual și la primul termen de judecată în apel, precum și art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.". Apreciază recurenții că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. întrucât Municipiul Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara nu pot fi considerați "o parte care cade în pretenții" pentru că litigiul de față s-a născut din exercitarea atribuțiilor specifice lor și misiunii pe care le îndeplinesc, care constă în garantarea legalității cheltuirii banului public, în egală măsură în care Curtea Constituțională garantează supremația Constituției. Acestea sunt și raționamentele pentru care Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru ne scutește de la plata taxei de timbru. Mutatis mutandis aceleași raționamente obligă ca instituțiile publice să fie scutite și de plata cheltuielilor de judecată. Au aplicabilitate și principiile idem ratio idem jus, concret aceeași soluție juridică pentru aceeași situație de fapt.

În consecință, recurenții solicită reducerea cheltuielilor de judecată la care au fost obligați, la un cuantum rezonabil raportat la munca depusă, obiectul cauzei și soluționarea acesteia la primele termene de judecată. Solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, în principal casarea deciziei civile recurate, precum și a Sentinței civile nr. 278/2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, iar în subsidiar modificarea deciziei civile recurate în sensul admiterii apelului formulat de pârâți, schimbării în tot a Sentinței civile nr. 278/2012 și pe fond respingerea în totalitate a acțiunii formulate de reclamanta SC. "T." SA. Intimata-reclamantă SC. "T." SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de drept incidente cauzei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. Primul aspect care a fost dedus judecății este cel vizând limitele învestirii instanței, date de obiectul cererii de chemare în judecată. Recurenții-pârâți au susținut că reclamanta a formulat o acțiune având ca temei juridic plata nedatorată, astfel cum s-a statuat prin Decizia de casare nr. 251/A din 17 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, și că, în rejudecare, prima instanță a greșit atunci când, ignorând calificarea dată acțiunii, în loc să aibă în vedere indicațiile deciziei de casare și să se pronunțe în consecință, pe temeiurile invocate de reclamantă, respectiv restituirea sumelor cu titlu de plată nedatorată, s-a pronunțat asupra unei cereri de îmbogățire fără just temei.

Contrar susținerilor recurenților, prima instanță a pornit în examinarea cauzei aflate în rejudecare după casarea cu trimitere chiar de la dispozițiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 251/A din 17 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin care s-a statuat faptul că prima instanță a omis calificarea acțiunii fără a observa că acțiunea cu care a fost învestită este o acțiune în pretenții.

Prin urmare, susținând că prima instanță s-a pronunțat nejustificat asupra nulității unor acte - acțiune în anulare inadmisibilă, precum și faptul că o analiză a acțiunii întemeiate pe plata nedatorată indicată ca temei juridic de către reclamantă pentru prima dată în calea de atac a apelului este inadmisibilă, instanța de apel nu a analizat cauza pe fond și a obligat instanța de trimitere ca în rejudecarea pricinii să procedeze la o calificare juridică a acțiunii în pretenții, ținând seama că pretinsele neregularități ale hotărârilor de consiliu local nu se constituie decât în argumente ce susțin acțiunea în pretenții. Contrar susținerilor recurenților, cauza nu a fost trimisă spre rejudecare în vederea soluționării acesteia pe temeiul juridic al plății nedatorate, ci dimpotrivă, pentru o calificare juridică exactă.

Înalta Curte constată că prima instanță, pe linia celor dispuse de către instanța de casare, nu a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. când a analizat pricina pe temeiul juridic al îmbogății fără justă cauză. Astfel, în exercitarea rolului activ, instanța este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamantă. În acest scop, calificarea acțiunii s-a făcut nu după natura termenilor folosiți de reclamantă, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii. Cum instanța a examinat cauza în limitele acestei învestiri și a motivelor de apel invocate, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., ce vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și nici cel prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod ce vizează stabilirea greșită a limitelor învestirii instanței. Înalta Curte constată nefondate criticile întemeiate pe aceste motive de casare și constată că, în mod corect situația de fapt reținută a determinat incidența textelor de lege în baza cărora au fost pronunțate și motivate hotărârile, instanțele acționând în limitele atribuțiilor puterii judecătorești. Ignorând motivarea expresă a instanței de apel care a reținut în mod judicios că acțiunea a fost calificată corect în sfera instituției îmbogățirii fără justă cauză, recurenții-pârâți reiau și în recurs argumentele pentru care consideră că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a reține ca temei plata nedatorată, motiv pentru care asemenea argumente nu pot fi reținute, întrucât nu vizează considerentele hotărârii atacate.

Soluția primei instanțe cu privire la îndeplinirea în speță a condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, concluzionând că reclamanta a achitat suma de 280.452,83 RON reprezentând chirie teren și majorări de întârziere fără a exista în sarcina sa această obligație, era necesar a fi criticată de către pârâți în mod explicit prin motivele de apel, date fiind limitele devoluțiunii în apel, astfel cum acestea decurg din dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - "în limitele cererii de apel", instanța de apel va verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Cum aceștia nu au procedat în acest sens, nu pot invoca o atare critică, respectiv neîndeplinirea condițiilor pentru a reține ca temei juridic îmbogățirea fără justă cauză, prin motivele de recurs, întrucât formularea unor motive omisso medio este inadmisibilă.

Susținerile cu privire la modul de organizare a societății reclamante, demersurile acesteia pentru dobândirea proprietății asupra terenurilor, soluțiile irevocabile pronunțate de instanțele judecătorești în litigiile demarate de părți anterior, nulitatea absolută parțială a unor hotărâri ale Consiliului Local Timișoara sunt reiterări ale aserțiunilor pârâților din apel, ce vizează situația de fapt care a fost stabilită în mod corect și care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ. Sunt nefondate și criticile privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de către reclamantă, întrucât, astfel cum legal au reținut și au dispus atât instanța de fond, cât și instanța de apel, pârâții fiind părți care au căzut în pretenții, în sensul legii, devin pe deplin aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Nu poate fi primită nici cererea recurenților de a dispune reducerea cuantumului sumei acordate cu acest titlu, întrucât pot face obiectul căii de atac a recursului doar criticile de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., cărora nu le poate fi subsumată critica menționată, dat fiind caracterul normei legale a cărei aplicare s-a solicitat a se face prin recurs - art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Norma menționată este una cu caracter dispozitiv, ce nu poate fi încorporată cazului de nelegalitate invocat, aceasta constituindu-se, eventual, într-o critică de netemeinicie, care, însă, în raport de actuala configurație a căii de atac a recursului, nu mai poate constitui obiect de analiză în calea de atac dedusă judecății.

În raport cu aceste considerente, constatând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâților, ca nefondat. Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea apărătorului intimatei-reclamante SC T. SA Timișoara, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, vor fi obligați recurenții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar, la plata sumei de 9.920 RON către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva Deciziei civile nr. 172/A din 11 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Obligă pe recurentele Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar, la plata sumei de 9.920 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC T. SA Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 iunie 2013. Procesat de GGC - AZ