ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2381/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2381/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, reclamanta SC B.T. SA a chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul Timișoara prin Primar, solicitând instanței anularea refuzului

comunicat prin adresa din 02 octombrie 2007, respectiv adresa din 29 noiembrie 2007,

emise de pârât și obligarea pârâtului la semnarea procesului verbal de

vecinătăți.

La termenul de judecată din data de

09 septembrie 2008, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1016/2005,

mai exact a poziției nr. 3393 din Anexa nr. 2.

Prin încheierea din 21 octombrie 2008,

dată în dosarul nr. 2536/30/2008, Tribunalul Timiș a dispus suspendarea cauzei

și sesizarea Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal

pentru a statua asupra excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1016/2005, respectiv

a poziției nr. 3393 din Anexa nr. 2.

În susținerea excepției, reclamanta

a arătat că este succesoarea în drepturi a societății comerciale înființate în

anul 1991 SC B. SA, denumită ulterior SC B.T. SA – proprietara imobilului

prevăzut la poziția nr. 3393 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005.

La momentul înființării SC B. SA în

baza art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 15/1990, terenurile și

construcțiile fostei unități economice de stat au trecut în patrimoniul

societății pe acțiuni, fiind proprietatea acesteia, astfel că și construcțiile

– H.C. – și terenul situat sub construcțiile H.C., aflate în administrarea

unității economice socialiste, au intrat în patrimoniul noii societăți pe

acțiuni – ca proprietăți extratabulare.

În ceea ce privește construcțiile,

reclamanta a susținut că intabularea dreptului de proprietate a avut loc cu

multă vreme în urmă, drept de proprietate ce nu a fost contestat de nimeni

niciodată.

În plus, reclamanta a mai arătat că

intabularea dreptului de proprietate asupra terenului, în evidențele de carte

funciară, este în curs de realizare, potrivit procedurii speciale prevăzute de

H.G. nr. 834/1991.

Reclamanta a mai arătat că este în

faza de întocmire a documentației prevăzute de H.G. nr. 834/1991, mai exact, în

faza semnării proceselor verbale de vecinătăți cu proprietarii din jurul

imobilului.

În plus, reclamanta mai menționează

că, datorită refuzului Municipiului Timișoara de a semna procesul verbal de

vecinătăți, a formulat acțiunea în contencios administrativ ce formează

obiectul dosarului nr. 2536/30/2008 al Tribunalului Timiș.

În completarea motivelor privind

excepția de nelegalitate, reclamanta a mai precizat că, până în prezent, nu i-a

fost comunicată nicio hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Timișoara

legată de trecerea terenului în discuție din proprietatea sa extratabulară în

domeniul public al Municipiului Timișoara.

Pârâtul Municipiul Timișoara prin

Primar a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea acțiunii ca

netemeinică.

Prin sentința civilă nr. 113 din 06

aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal,

a respins cererea formulată de reclamanta SC B.T. SA, având ca obiect excepția

de nelegalitate a poziției nr. 3393 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța de fond a reținut că, prin poziția contestată, s-a dispus

trecerea din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara a

imobilului înscris în C.F. 72619 Timișoara.

S-a avut în vedere susținerea

reclamantei, în sensul că, prin trecerea imobilului mai sus menționat din

domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara, acest bun a

devenit inalienabil, fiind interzisă înstrăinarea sa, inclusiv către reclamantă.

Instanța a constatat că reclamanta a

dobândit un drept de administrare operativă asupra imobilului, care este

înscris în C.F. 72619 Timișoara, proprietatea acestuia aparținând Statului

Român.

În opinia primei instanțe, H.G. nr. 1016/2005

reglementează atestarea dreptului de proprietate publică a județului Timiș și a

localităților din acest județ, modificând o altă hotărâre de Guvern și

prevăzând la poziția nr. 3393 din Anexa nr. 2 că face parte din domeniul public

și imobilul înscris în C.F. nr. 72619 Timișoara, care face obiectul litigiului

de față.

În concepția instanței de fond,

trecerea imobilului în litigiu din domeniul privat în domeniul public al

Municipiului Timișoara a operat la data publicării în M. Of. a anexelor H.G. nr.

1016/2005, respectiv, la data de 29 septembrie 2005.

În plus, judecătorul fondului a

considerat că actele depuse de societatea reclamantă pentru atestarea dreptului

de proprietate al acesteia nu echivalează cu titlul de proprietate, pentru că

reclamanta are doar un drept de administrare operativă asupra terenului

respectiv, teren care face obiectul procedurii de atestare a dreptului de

proprietate prevăzut de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, fără însă a se

fi clarificat regimul juridic al acestuia, acela de proprietate privată al

reclamantei la data prezentului litigiu.

Instanța a mai reținut că dreptul

reclamantei de a obține proprietatea terenului nu s-a născut la data la care a

fost adoptată hotărârea a cărei nelegalitate se invocă, întrucât, la data de 12

martie 2008, când a introdus acțiunea în fața Tribunalului Timiș, reclamanta

era în faza de pregătire a documentației necesară pentru atestarea dreptului de

proprietate asupra terenului în speță, conform H.G. nr. 834/1991.

Or, imobilul în litigiu a devenit

proprietate publică, anterior dobândirii, de către reclamantă, a dreptului de

proprietate asupra terenului.

În aceste condiții, instanța de fond

a considerat că reclamanta nu a fost vătămată prin schimbarea regimului juridic

al spațiului respectiv și trecerea acestuia în domeniul public al Municipiului

Timișoara, putând să-și exercite în continuare dreptul de administrare

operativă, de care beneficiază nestingherit.

În concepția primei instanțe, cum

rezultă din probele administrate că Statul Român deține cu titlu valabil

imobilul în litigiu, prin atestarea acestuia la domeniul public al statului, nu

se încalcă dispozițiile Legii nr. 213/1998.

În plus, judecătorul fondului a

considerat că simplul drept de administrare operativă - prevăzut în extrasul

C.F. în favoarea reclamantei – nu îi conferă acesteia dreptul de a solicita

revocarea parțială a hotărârii, care este un act administrativ de delimitare a

domeniului public al statului, județelor, comunelor și orașelor.

În opinia instanței de fond, prin

natura sa, actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public nu

creează drepturi noi, nu stabilește și nu modifică regimul juridic al bunurilor

respective și nu este de natură a vătăma vreun drept.

Prima instanță este de părere că

hotărârea menționată nu are efect constitutiv de drepturi, prin aceasta

stabilindu-se doar regimul diferențiat cu privire la bunuri, neavând niciun

efect asupra proprietății private a altor persoane.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești s-a promovat recurs, în termen legal, de către reclamantă.

Prin Decizia nr. 5598 din 8

decembrie 20009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat

de SC B.T. SA și a casat sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte

a reținut următoarele.

Instanța de control judiciar a

considerat că se impune admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea

cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță nu a analizat fondul

litigiului, urmare a faptului că la dosar nu s-a depus întreaga documentație

avută în vedere la emiterea actului administrativ contestat.

Mai precis, este vorba de hotărârea

Consiliului Local Timișoara privind însușirea inventarului bunurilor din

domeniul public, care s-a referit la bunul litigios și care a stat la baza

emiterii actului administrativ contestat.

De altfel, Guvernul României era

obligat să verifice documentația prezentată în procedura de atestare a

bunurilor din domeniul public al unităților administrativ – teritoriale,

înainte de adoptarea H.G. nr. 1016/2005.

În speța de față, s-a constatat de

către Înalta Curte că s-a depus la dosar numai nota de fundamentare aferentă

H.G. nr. 1016/2005.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Curții de Apel Timișoara sub nr. 2536.1/30/2008.

Prin sentința nr. 381 din 15

septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis

cererea formulată de către reclamanta SC B.T. SA, a constatat nelegalitatea

poziției nr. 3393 din Anexa nr. 2 din H.G. nr. 1016/2005, a respins cererea de

intervenție accesorie în favoarea pârâtului Municipiul Timișoara formulată de

intervenienta SC C. SRL, a obligat pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și

Guvernul României, precum și intervenienta în interes accesoriu în favoarea

pârâtului Municipiul Timișoara prin Primar, SC C. SRL, la plata în solidar

către reclamantă a sumei de 5950 lei cu titlul de cheltuieli de judecată

reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunța această soluție

s-au reținut următoarele.

Instanța a constatat că din

cuprinsul Hotărârii de Guvern nr. 1016/2005 și a notei de fundamentare a

acestui act

normativ, sau din cuprinsul H.C.L. nr.

145 din 18 mai 2004, prin care s-a completat anexa la H.C.L. nr. 245/1999

privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului

Timișoara cu lista Anexa I care face parte integranta din hotărârea menționata

nu rezultă care sunt împrejurările care au determinat calificarea terenului in

litigiu ca fiind de uz sau de interes public.

De asemenea, nici din cuprinsul

Hotărârii de Guvern nr. 1016/2005, a notei de fundamentare a acestui act

normativ, si nici din conținutul H.C.L. nr. 145 din 18 mai 2004 nu rezultă care

este cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune

trecerea terenului respectiv din domeniul privat în domeniul public al

municipiului Timișoara, menționându-se doar că un număr important de bunuri

si-au schimbat regimul proprietății, fiind realizate transferuri din domeniul

public sau privat al statului in domeniile publice ale județului, municipiilor,

orașelor, comunelor din județul Timiș, că s-au constatat o seria de

inadvertențe între inventarele bunurilor atestate și cele de fapt, precum și

suprapuneri între unele bunuri, inclusiv cu cele cu care au fost aprobate ca

făcând parte din domeniul public al statului.

Curtea a mai constatat că H.C.L. nr.

145/2004 nu este însoțită de înscrisuri sau anexe din care să rezulte

necesitățile mai sus menționate care au impus actualizarea inventarului

bunurilor cuprinse în domeniu public al Județului Timiș.

Totodată nici în H.G. nr. 1016/2005

și nici în nota de fundamentare nu sunt probate în nici un fel situațiile

precizate mai sus care au impus actualizarea inventarului bunurilor din

domeniul public al județului Timiș.

Totodată Curtea a reținut că nu a

fost dovedită nici necesitatea delimitării patrimoniului public al noilor

unități administrativ – teritoriale și reinventarierii bunurilor aparținând

domeniului public al comunelor reorganizate.

Instanța a observat că interesul

public care a determinat trecerea terenului in litigiu în domeniul public nu a

fost probat, câtă vreme nu s-a făcut o referire la împrejurările care justifică

această măsură.

În consecință, instanța a considerat

că trecerea imobilului înscris în C.F. nr. 72619 Timișoara, constând în teren

cu complex hotelier C. din domeniul privat în domeniul public al municipiului

Timișoara nu a fost justificată de existența unei cauze de utilitate publică

sau de un interes public.

În absența cauzei de utilitate

publică sau a interesului public, această trecere a bunului în litigiu domeniul

privat în domeniul public al municipiului Timișoara s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1) și (4), și ale art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998.

Instanța a constatat că din

cuprinsul Hotărârii de Guvern nr. 1016/2005 și a notei de fundamentare a

acestui act

normativ, atașată la filele 52 si

53 dosar Curte de Apel nr. 2536/30/2008, sau din cuprinsul H.C.L. nr. 145 din 18

mai 2004 prin care s-a completat anexa la H.C.L. nr. 245/1999 privind

inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Timișoara

cu lista Anexa I care face parte integranta din hotărârea menționata nu rezultă

care sunt împrejurările care au determinat calificarea terenului in litigiu ca

fiind de uz sau de interes public.

De asemenea, nici din cuprinsul Hotărârii

de Guvern nr. 1016/2005, a notei de fundamentare a acestui act normativ, si

nici din conținutul H.C.L. nr. 145 din 18 mai 2004 nu rezultă care este cauza

de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune trecerea

terenului respectiv din domeniul privat în domeniul public al municipiului

Timișoara, menționându-se doar că un număr important de bunuri si-au schimbat

regimul proprietății, fiind realizate transferuri din domeniul public sau

privat al statului in domeniile publice ale județului, municipiilor, orașelor,

comunelor din județul Timiș, că s-au constatat o seria de inadvertențe între

inventarele bunurilor atestate și cele de fapt, precum și suprapuneri între

unele bunuri, inclusiv cu cele cu care au fost aprobate ca făcând parte din

domeniul public al statului. Curtea constată că H.C.L. nr. 145/2004 nu este

însoțită de înscrisuri sau anexe din care să rezulte necesitățile mai sus

menționate care au impus actualizarea inventarului bunurilor cuprinse în

domeniu public al Județului Timiș.

Totodată nici în H.G. nr. 1016/2005

și nici în nota de fundamentare nu sunt probate în nici un fel situațiile

precizate mai sus care au impus actualizarea inventarului bunurilor din

domeniul public al județului Timiș.

Totodată Curtea constată că nu a

fost dovedită nici necesitatea delimitării patrimoniului public al noilor

unități administrativ – teritoriale și reinventarierii bunurilor aparținând

domeniului public al comunelor reorganizate.

Instanța a observat că interesul

public care a determinat trecerea terenului in litigiu în domeniul public nu a

fost probat, câtă vreme nu s-a făcut o referire la împrejurările care justifică

această măsură.

În consecință, instanța a considerat

că trecerea imobilului înscris în C.F. nr. 72619 Timișoara, constând în teren

cu complex hotelier C. din domeniul privat în domeniul public al municipiului

Timișoara nu a fost justificată de existența unei cauze de utilitate publică

sau de un interes public.

În absența cauzei de utilitate

publică sau a interesului public, această trecere a bunului în litigiu domeniul

privat în domeniul public al municipiului Timișoara s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1) și (4), și ale art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998.

Împotriva sentinței nr. 381 din data

de 15 septembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția de

contencios administrativ și fiscal au formulat recurs Municipiul Timișoara,

prin Primar, și Guvernul României, prin care s-a solicitat, de către primul

recurent, admiterea căii extraordinare de atac și modificarea sentinței atacate

în sensul respingerii excepției de nelegalitate invocată de către reclamantă ca

fiind netemeinică și nelegală, și, de către cel de-al doilea recurent,

admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate în sensul dispunerii, în

principal, a respingerii acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, a

respingerii tot ca inadmisibilă a cererii de obligare a Guvernului României la

plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul Municipiul Timișoara,

prin Primar, a învederat, prin motivele cererii de recurs, că instanța de fond

a pronunțat o hotărâre judecătorească netemeinică și nelegală, neținând cont de

dispozițiile legale incidente în cauză și de starea de fapt dovedită cu actele

existente la dosarul litigiului. În materia contenciosului administrativ, s-a

arătat, calitatea de reclamant nu o poate avea decât titularul unui drept

recunoscut de lege, care a fost vătămat de către autoritatea publică pârâtă

prin emiterea actului administrativ contestat. Or, reclamanta nu face dovada

preexistenței dreptului de proprietate asupra imobilului – teren în suprafață

de 9250 m.p., care să fie recunoscut de lege și să fi fost vătămat de actul

contestat, după cum nu face nici dovada legăturii de cauzalitate între act și

vătămarea invocată.

Întrucât legalitatea actului

administrativ urmează a fi analizată prin raportare la situația existentă la

momentul adoptării acestuia, se impune a se observa că la data emiterii actului

administrativ atacat reclamanta nu deținea dreptul de a obține proprietatea

asupra terenului în litigiu. Prin natura sa juridică, actul de atestare a

bunurilor aparținând domeniului public al statului nu creează drepturi noi, nu

stabilește și nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective, deci nu

este de natură a vătăma vreun drept. Prin H.G. nr. 1016/2005 nu se aduce

atingere unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim, ci prin

această hotărâre se are în vedere organizarea executării legilor, adică se

detaliază legea, se stabilește întreg cadrul care privește aplicarea legii.

Recurentul a considerat greșită motivarea instanței de fond în sensul că

interesul public care a determinat trecerea terenului în litigiu în domeniul

public nu a fost probat, în condițiile în care declararea ca atare a bunurilor

s-a realizat prin hotărâre a consiliului local, având în vedere necesitatea

concesionării sau închirierii lor și numeroasele cereri depuse de persoane

fizice sau juridice care solicitau atribuiri de terenuri pentru construcții cu

caracter social, schimburi de terenuri, concesionări, etc. Cu toate că, prin

intermediul concluziilor recurenta a arătat faptul că pe terenul ce constituie

obiectul litigiului este amplasat un monument închinat eroilor revoluției din

1989, la intersecția Bulevardului Revoluției din 1989 cu Bulevardul Ioan C.

Brătianu, instanța nu a analizat acest aspect. Mai mult, s-a menționat că

parcela înscrisă în C.F. și parcela unificată cu parcela transcrisă în C:F. nr.

top 72619 fac obiectul cererii de retrocedare din 11 octombrie 2005 depusă de

către Parohia Ortodoxă Română Timișoara Cetate, la Guvernul României, cerere nesoluționată până în prezent.

În fine, Municipiul Timișoara a

precizat că simplul drept de administrare operativă înscris în C.F. în favoarea

reclamantei nu-i conferă acesteia dreptul de a solicita anularea parțială a

Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005, iar reclamanta nu îndeplinește cerințele

impuse de H.G. nr. 834/1991 (art. 1) în sensul că terenul nu-i este necesar

pentru desfășurarea activității conform obiectului de activitate pe care îl

are. De aceea, în condițiile în care reclamanta nu a suferit nicio vătămare

într-un drept subiectiv sau interes legitim (nu este titulara dreptului de

proprietate asupra terenului menționat la poziția atacată din H.G. nr. 1016/2005),

a apreciat recurentul că nu se poate pune în discuție admiterea excepției de

nelegalitate.

Guvernul României a arătat, prin

motivele de recurs, în primul rând că hotărârea instanței de fond este nelegală

și se impune a fi modificată în tot, ca atare, întrucât cererea

intimatei-reclamante trebuia respinsă ca fiind inadmisibilă. Excepția de

nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 era inadmisibilă pentru lipsa

legăturii cerute de lege între actul administrativ contestat și fondul

pricinii. Spre deosebire de excepția de neconstituționalitate, unde partea o

poate invoca cu privire la legi și ordonanțe, indiferent dacă de ele depinde

sau nu soluționarea litigiului în fond, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

îngăduie ridicarea excepției de nelegalitate numai pentru actul administrativ

de care depinde soluționarea litigiului în fond.

Cu alte cuvinte, s-a spus, actul

atacat pe fond să fie emis pe baza și în executarea actului împotriva căruia

s-a ridicat excepția de nelegalitate. Fără a pune în discuție natura juridică a

refuzului pârâtului Municipiul Timișoara de a semna procesul verbal de

vecinătăți, s-a solicitat a se observa că deși cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554//2004 din susținerile părților și din

probele administrate nu a rezultat că refuzul a fost întemeiat pe dispozițiile

Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 astfel încât nu era îndeplinită această

condiție esențială a legii. Simpla enunțare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr.

554/2004 fără indicarea motivelor de fapt și de drept care să determine

aplicarea acestora în cauza dedusă judecății nu putea fi apreciată de prima

instanță că ar fi îndeplinită cerința procedurală impusă de textul de lege

invocat.

Tot în susținerea inadmisibilității

invocate, recurentul Guvernul României a solicitat a se observa că, dincolo de

observațiile pur teoretice ale apărătorului calificat al intimatei-reclamante

pe marginea actului criticat, acesta nu a indicat nici un act normativ cu forță

juridică superioară (lege, ordonanță simplă sau ordonanță de urgență) existente

la data adoptării actului administrativ atacat pe calea excepției de

nelegalitate și pe care acesta să le încalce. Or, în condițiile în care H.G. nr.

1016/2005 nu încalcă nicio lege în vigoare, a apreciat recurentul Guvernul

României că excepția de nelegalitate, așa cum a fost invocată, era

inadmisibilă, iar instanța de fond nu se putea substitui autorităților în

aprecierea oportunității măsurii de trecere a bunului din domeniul privat al

statului în domeniul public al unității sale administrativ-teritoriale, astfel

încât hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală.

Pe de altă parte, recurentul

Guvernul României a relevat că intimata-reclamantă, societate comercială cu

capital privat, nu a dovedit legitimitatea și actualitatea interesului, prin

raportare la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, având în vedere că

acest act normativ se referă la societățile comerciale cu capital de stat, iar

cererea sa privind excepția de nelegalitate a prevederilor Hotărârii Guvernului

nr. 1016/2005 trebuia respinsă de instanța de fond ca inadmisibilă. În plus,

s-a precizat că instanța de fond, la pronunțarea soluției, nu a ținut cont de

prevederile art. II pct. 5 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru

accelerarea reformei economice, astfel că introducerea cererii principale la

instanța de fond de către societatea intimată peste termenul prevăzut de lege

determină și neregularitatea prezentei cereri accesorii privind excepția de

nelegalitate, interesul promovării acesteia nefiind legitim și actual.

Guvernul României a mai arătat că

instanța de fond a reținut eronat că această autoritate publică are o culpă

procesuală în declanșarea litigiului, astfel încât a apreciat greșit incidența

dispozițiilor art. 277 C. proc. civ. obligându-l să plătească

intimatei-reclamante suma de 5950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În

procedura cercetării excepției de nelegalitate a actelor administrative

unilaterale, s-a susținut, cererile privitoare la acordarea cheltuielilor de

judecată sau la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actelor

administrative nu sunt admisibile, justificat de următoarele argumente: normele

de excepție ale art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 prin care

este reglementată procedura accesorie cererii principale privind fondul

litigiului nu prevăd acordarea vreunor cheltuieli sau despăgubiri, instanța

nefiind investită cu anularea actului; în cazul excepției de nelegalitate nu se

plătește o altă taxă de timbru; potrivit art. 4 alin. (1) teza finală din Legea

nr. 554/2004 în cazul în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de

nelegalitate este chiar instanța de contencios administrativ competentă să o

soluționeze nu se dispune suspendarea judecării cauzei, nefiind format un dosar

distinct, pe rolul unei alte instanțe; pentru soluționarea excepției de

nelegalitate, ca și în cazul excepției de neconstituționalitate, părțile

cererii principale privind fondul litigiului vor fi citate și reprezentate

potrivit regulilor aplicabile la instanța de fond, calitatea de reprezentant

fiind prezumată, astfel încât nu se justifică încheierea unui nou contract de

asistență; în cazul în care excepția este invocată din oficiu de instanța care

judecă fondul litigiului, aceasta nu poate dobândi calitatea de parte a

raportului litigios și nu pot fi aplicate dispozițiile art. 274 și 277 C. proc.

civ. Pe de altă parte, s-a solicitat a se observa că nu este dovedită culpa

procesuală a Guvernului României, astfel că această parte nu poate fi obligată

la plata în favoarea societății intimate cheltuieli de judecată în solidar cu

beneficiarul actului administrativ, mai ales în situația în care H.G. nr. 1016/2005

a fost adoptată pe baza actului propriu al Consiliului Local al Municipiului

Timișoara.

În cauză a formulat întâmpinare

intimata intervenientă SC C. SRL Timișoara, prin care s-a solicitat admiterea

recursului formulat de Municipiul Timișoara și modificarea în tot a hotărârii

recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepției de nelegalitate

invocată de către reclamanta SC B.T. SA Timișoara.

Intimata SC B.T. SA Timișoara a

invocat excepția tardivității recursului declarat de Municipiul Timișoara, prin

Primar, cu motivarea că prin raportare la data comunicării către această parte

a sentinței recurate (15 octombrie 2010), la data promovării căii extraordinare

de atac (25 octombrie 2010) și la dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare,

care instituie termenul de recurs de 5 zile de la comunicare, recursul este

tardiv formulat.

I. Analizând cu prioritate excepția

tardivității recursului declarat în cauză de Municipiul Timișoara, prin Primar,

se constată următoarele:

În materia excepției de nelegalitate

a unui act administrativ unilateral, cum prevede expres art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările

ulterioare, soluția instanței de contencios administrativ este supusă

recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare și se judecă

de urgență și cu precădere.

Modul de calcul al termenului de

recurs, în lipsa unor dispoziții procedurale derogatorii, este determinat de

prevederile cu caracter general cuprinse în art. 101 alin. (1), (2) și (5) C.

proc. civ. Astfel, în situația termenului de recurs stabilit pe zile se

calculează „pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început,

nici ziua când s-a sfârșit termenul” [art. 101 alin. (1) C. proc. civ.].

Legiuitorul a consacrat astfel, în cazul termenelor pe zile, sistemul

termenului exclusiv, ceea ce înseamnă că nu se iau în calculul termenului de

recurs nici ziua când el a început să curgă – dies a quo – și nici ziua când

acesta se sfârșește – dies ad quem –, fiecare zi a termenului fiind astfel

utilă. Termenul de recurs care se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau

când serviciul este suspendat

se va prelungi, în conformitate cu

prescripțiile art. 101 alin. (5) C. proc. civ., până la sfârșitul primei zile

de lucru care urmează, nu numai în cazul termenelor de recurs statornicite pe

zile, ci și în cazul termenelor de recurs stabilite pe ore.

Termenul de recurs este un termen

legal imperativ, peremptoriu și absolut, astfel că nerespectarea lui, adică

neexercitarea recursului împotriva unei hotărâri în termenul legal prevăzut,

atrage sancțiunea procedurală fermă indicată de art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., constând în decăderea părții din dreptul de a mai exercita calea de atac

menționată, ce are drept consecință respingerea recursului ca tardiv formulat,

afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost

împiedicată să acționeze în termen dintr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Cu alte cuvinte, cererea de recurs făcută între punctul de plecare și punctul

de împlinire a termenului de recurs este un act procedural realizat în termen,

iar recursul introdus după împlinirea termenului de recurs este un act de

procedură tardiv.

În cauză, cât privește recursul

declarat de unitatea administrativ-teritorială Municipiul Timișoara, prin

Primar, împotriva sentinței civile nr. 381 din data de 15 septembrie 2010 a Curșii de Apel Timișoara - secția de contencios administrativ și fiscal, se constată, din

actele dosarului, că hotărârea recurată a fost comunicată Municipiului

Timișoara la data de 15 octombrie 2010 (potrivit ștampilei și mențiunii de pe

dovada de comunicare a actului de procedură), iar recursul a fost înregistrat

la instanța de fond la data de 25 octombrie 2010, cu neîncadrarea în termenul

de 5 zile libere prevăzut de lege (ultima zi, utilă, a termenului de recurs era

ziua de joi, 21 octombrie 2010).

În aceste condiții, constatând că excepția

tardivității recursului invocată în cauză de intimata reclamantă SC B.T. SA

Timișoara, este întemeiată, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 103 alin.

(1) C. proc. civ., admiterea acestei excepții și respingerea recursului

declarat de Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva sentinței nr. 381 din

data de 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara - secția de contencios

administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

II. Referitor la motivele de recurs

formulate în litigiu de pârâtul Guvernul României, se reține că acestea sunt

neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează:

În primul rând, a fost criticată

soluția instanței de fond cu motivarea că excepția de nelegalitate a Hotărârii

Guvernului nr. 1016/2005 era inadmisibilă pentru lipsa legăturii cerute de lege

între actul administrativ contestat și fondul pricinii. Acest motiv nu poate fi

primit, întrucât din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările

ulterioare, rezultă că excepția de nelegalitate este un mijloc procesual de

apărare ce tinde la înlăturarea efectelor actului administrativ contestat din

litigiul determinat supus judecății în cadrul căruia se invocă excepția iar nu

la anularea actului administrativ. De aceea, excepția de nelegalitate este

supusă condiției existenței unui raport de dependență între soluția ce urmează

a fi dată litigiului de fond și actul administrativ unilateral vizat de

excepție.

Din interpretarea acelorași

prevederi rezultă și că asupra legăturii de dependență existente între actul

administrativ contestat pe calea excepției de nelegalitate și soluționarea

litigiului pe fond se pronunță instanța investită în fond (în speță, Tribunalul

Timiș - secția comercială și de contencios administrativ), și nu instanța de

contencios administrativ învestită cu soluționarea unei excepții de

nelegalitate. Instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea

unei excepții de nelegalitate verifică legalitatea actului administrativ

contestat și nu are competența de a verifica dacă de actul administrativ

depinde soluționarea pe fond a litigiului în care a fost invocată excepția de

nelegalitate.

Pe de altă parte, se observă că

chestiunea legitimității și a actualității interesului reclamantei, prin

raportare la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, nu poate fi

examinată în cadrul soluționării excepției de nelegalitate, unde instanța de

contencios administrativ competentă verifică dacă actul administrativ atacat pe

această cale îndeplinește cumulativ următoarele cerințe de legalitate: - actul

a fost adoptat sau emis de autoritatea competentă material și teritorial și în

limitele competenței ce îi revine; - conținutul actului administrativ să fie

conform cu conținutul legii în baza căreia este emis și cu actele normative cu

forță juridică superioară; - actul să corespundă scopului urmărit de legea pe

care o pune în executare; - actul să fie adoptat sau emis în forma specifică

actelor administrative și cu respectarea procedurii și normelor de tehnică

legislativă prevăzute de lege; - actul să fie actual și oportun. Instanța de

contencios administrativ în mod legal, în cauză, față de conținutul

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, a stabilit că

reclamanta, fiind înscrisă cu dreptul de administrare operativă asupra

terenului înscris în C.F. nr. 72619 Timișoara, justifică interesul procesual,

și a constatat că din cuprinsul Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 și a notei

de fundamentare a acestui act normativ nu rezultă care sunt împrejurările care

au determinat calificarea terenului în litigiu ca fiind de uz sau de interes

public, și nici care este cauza de utilitate publică – prin raportare la prevederile

art. 1, art. 3 alin. (1) și (4), art. 7 alin. (1) și ale punctul III din Anexa la Legea nr. – în temeiul căreia s-a considerat că se impune trecerea terenului respectiv din

domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara. Or, în mod

evident, în absența cauzei de utilitate publică sau a interesului public,

trecerea imobilului înscris în C.F. nr. 72619 Timișoara constând în teren cu

complex hotelier C. din domeniul privat în domeniul public al municipiului

Timișoara s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1) și (4)

și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, astfel

că în mod corect s-a constatat, prin sentința recurată, nelegalitatea poziției nr.

3393 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea și completarea

Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al

județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul

Timiș, și s-a dispus respingerea cererii de intervenție accesorie în favoarea

pârâtului Municipiul Timișoara formulată de intervenienta SC C. SRL.

În fine, pârâtul Guvernul României a

adus critici sentinței pronunțate de curtea de apel și sub aspectul greșitei

obligări la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, cu

motivarea că o asemenea obligare nu este admisibilă în procedura cercetării

excepției de nelegalitate a actelor administrative. Nici acest motiv de recurs

nu poate fi primit, întrucât textul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. – care

așează la fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată culpa

procesuală a părții, culpă dovedită prin aceea că a pierdut procesul, a căzut

în pretenții – nu face nici o distincție cu privire la natura litigiului purtat

între părți, cu caracter principal sau accesoriu. Prin urmare, instituția

obligării la plata cheltuielilor de judecată nu este incompatibilă cu procedura

judecării unei excepții de nelegalitate a actului administrativ cu caracter

unilateral, fiind evident ca și în această materie se ”cade în pretenții” de

către părțile care participă la judecată, indiferent că este vorba de

respingerea sau, dimpotrivă, de admiterea acestei excepții. Prin urmare, în mod

corect prima instanță, admițând excepția de nelegalitate invocată de SC B.T. SA

Timișoara, a făcut în cauză aplicarea dispozițiilor art. 274 si art. 277 C.

proc. civ. și a obligat intimații la plata în favoarea reclamantei a sumei de

5950 lei cu titlu de onorariu de avocat.

Față de cele mai sus arătate, cum

motivele de recurs invocate de emitentul actului administrativ atacat nu sunt

întemeiate iar hotărârea instanței de fond este legală și temeinică se va

dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea

ca nefondat a recursului declarat de pârâtul Guvernul României împotriva

sentinței nr. 381 din data de 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal.

Fiind în culpă procesuală, și față

de cererea expresă a intimatei reclamante în acest sens, recurenții Municipiul

Timișoara și Guvernul României vor fi obligați, potrivit art. 274 alin. (1) și

(3) și art. 277 C. proc. civ., la plata în favoarea SC B.T. SA a sumei de

10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, stabilite prin

apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Municipiul Timișoara prin Primar împotriva sentinței nr. 381 din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de

Guvernul României împotriva aceleiași sentințe ca nefondat.

Obligă recurenții la plata sumei de 10.000

lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, prin apreciere.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 28 aprilie 2011.