ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2381/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta SC B.T. SA a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar, solicitând instanței anularea refuzului comunicat prin adresa din 02 octombrie 2007, respectiv adresa din 29 noiembrie 2007, emise de pârât și obligarea pârâtului la semnarea procesului verbal de vecinătăți. La termenul de judecată din data de 09 septembrie 2008, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1016/2005, mai exact a poziției nr. 3393 din Anexa nr. 2. Prin încheierea din 21 octombrie 2008, dată în dosarul nr. 2536/30/2008, Tribunalul Timiș a dispus suspendarea cauzei și sesizarea Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal pentru a statua asupra excepției de nelegalitate a H.G.

nr. 1016/2005, respectiv a poziției nr. 3393 din Anexa nr. 2. În susținerea excepției, reclamanta a arătat că este succesoarea în drepturi a societății comerciale înființate în anul 1991 SC B. SA, denumită ulterior SC B.T. SA – proprietara imobilului prevăzut la poziția nr. 3393 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005. La momentul înființării SC B. SA în baza art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 15/1990, terenurile și construcțiile fostei unități economice de stat au trecut în patrimoniul societății pe acțiuni, fiind proprietatea acesteia, astfel că și construcțiile – H.C. – și terenul situat sub construcțiile H.C., aflate în administrarea unității economice socialiste, au intrat în patrimoniul noii societăți pe acțiuni – ca proprietăți extratabulare.

În ceea ce privește construcțiile, reclamanta a susținut că intabularea dreptului de proprietate a avut loc cu multă vreme în urmă, drept de proprietate ce nu a fost contestat de nimeni niciodată. În plus, reclamanta a mai arătat că intabularea dreptului de proprietate asupra terenului, în evidențele de carte funciară, este în curs de realizare, potrivit procedurii speciale prevăzute de H.G. nr. 834/1991. Reclamanta a mai arătat că este în faza de întocmire a documentației prevăzute de H.G. nr. 834/1991, mai exact, în faza semnării proceselor verbale de vecinătăți cu proprietarii din jurul imobilului. În plus, reclamanta mai menționează că, datorită refuzului Municipiului Timișoara de a semna procesul verbal de vecinătăți, a formulat acțiunea în contencios administrativ ce formează obiectul dosarului nr. 2536/30/2008 al Tribunalului Timiș.

În completarea motivelor privind excepția de nelegalitate, reclamanta a mai precizat că, până în prezent, nu i-a fost comunicată nicio hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Timișoara legată de trecerea terenului în discuție din proprietatea sa extratabulară în domeniul public al Municipiului Timișoara. Pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea acțiunii ca netemeinică. Prin sentința civilă nr. 113 din 06 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC B.T. SA, având ca obiect excepția de nelegalitate a poziției nr. 3393 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut că, prin poziția contestată, s-a dispus trecerea din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara a imobilului înscris în C.F. 72619 Timișoara. S-a avut în vedere susținerea reclamantei, în sensul că, prin trecerea imobilului mai sus menționat din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara, acest bun a devenit inalienabil, fiind interzisă înstrăinarea sa, inclusiv către reclamantă. Instanța a constatat că reclamanta a dobândit un drept de administrare operativă asupra imobilului, care este înscris în C.F. 72619 Timișoara, proprietatea acestuia aparținând Statului Român. În opinia primei instanțe, H.G.

nr. 1016/2005 reglementează atestarea dreptului de proprietate publică a județului Timiș și a localităților din acest județ, modificând o altă hotărâre de Guvern și prevăzând la poziția nr. 3393 din Anexa nr. 2 că face parte din domeniul public și imobilul înscris în C.F. nr. 72619 Timișoara, care face obiectul litigiului de față. În concepția instanței de fond, trecerea imobilului în litigiu din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara a operat la data publicării în M. Of. a anexelor H.G. nr. 1016/2005, respectiv, la data de 29 septembrie 2005. În plus, judecătorul fondului a considerat că actele depuse de societatea reclamantă pentru atestarea dreptului de proprietate al acesteia nu echivalează cu titlul de proprietate, pentru că reclamanta are doar un drept de administrare operativă asupra terenului respectiv, teren care face obiectul procedurii de atestare a dreptului de proprietate prevăzut de art. 1 alin. (1) din H.G.

nr. 834/1991, fără însă a se fi clarificat regimul juridic al acestuia, acela de proprietate privată al reclamantei la data prezentului litigiu. Instanța a mai reținut că dreptul reclamantei de a obține proprietatea terenului nu s-a născut la data la care a fost adoptată hotărârea a cărei nelegalitate se invocă, întrucât, la data de 12 martie 2008, când a introdus acțiunea în fața Tribunalului Timiș, reclamanta era în faza de pregătire a documentației necesară pentru atestarea dreptului de proprietate asupra terenului în speță, conform H.G. nr. 834/1991. Or, imobilul în litigiu a devenit proprietate publică, anterior dobândirii, de către reclamantă, a dreptului de proprietate asupra terenului.

În aceste condiții, instanța de fond a considerat că reclamanta nu a fost vătămată prin schimbarea regimului juridic al spațiului respectiv și trecerea acestuia în domeniul public al Municipiului Timișoara, putând să-și exercite în continuare dreptul de administrare operativă, de care beneficiază nestingherit. În concepția primei instanțe, cum rezultă din probele administrate că Statul Român deține cu titlu valabil imobilul în litigiu, prin atestarea acestuia la domeniul public al statului, nu se încalcă dispozițiile Legii nr. 213/1998. În plus, judecătorul fondului a considerat că simplul drept de administrare operativă - prevăzut în extrasul C.F. în favoarea reclamantei – nu îi conferă acesteia dreptul de a solicita revocarea parțială a hotărârii, care este un act administrativ de delimitare a domeniului public al statului, județelor, comunelor și orașelor.

În opinia instanței de fond, prin natura sa, actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public nu creează drepturi noi, nu stabilește și nu modifică regimul juridic al bunurilor respective și nu este de natură a vătăma vreun drept. Prima instanță este de părere că hotărârea menționată nu are efect constitutiv de drepturi, prin aceasta stabilindu-se doar regimul diferențiat cu privire la bunuri, neavând niciun efect asupra proprietății private a altor persoane. Împotriva acestei hotărâri judecătorești s-a promovat recurs, în termen legal, de către reclamantă. Prin Decizia nr. 5598 din 8 decembrie 20009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de SC B.T. SA și a casat sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut următoarele. Instanța de control judiciar a considerat că se impune admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță nu a analizat fondul litigiului, urmare a faptului că la dosar nu s-a depus întreaga documentație avută în vedere la emiterea actului administrativ contestat. Mai precis, este vorba de hotărârea Consiliului Local Timișoara privind însușirea inventarului bunurilor din domeniul public, care s-a referit la bunul litigios și care a stat la baza emiterii actului administrativ contestat. De altfel, Guvernul României era obligat să verifice documentația prezentată în procedura de atestare a bunurilor din domeniul public al unităților administrativ – teritoriale, înainte de adoptarea H.G.

nr. 1016/2005. În speța de față, s-a constatat de către Înalta Curte că s-a depus la dosar numai nota de fundamentare aferentă H.G. nr. 1016/2005. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 2536.1/30/2008. Prin sentința nr. 381 din 15 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea formulată de către reclamanta SC B.T. SA, a constatat nelegalitatea poziției nr. 3393 din Anexa nr. 2 din H.G. nr. 1016/2005, a respins cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Municipiul Timișoara formulată de intervenienta SC C. SRL, a obligat pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Guvernul României, precum și intervenienta în interes accesoriu în favoarea pârâtului Municipiul Timișoara prin Primar, SC C. SRL, la plata în solidar către reclamantă a sumei de 5950 lei cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunța această soluție s-au reținut următoarele. Instanța a constatat că din cuprinsul Hotărârii de Guvern nr. 1016/2005 și a notei de fundamentare a acestui act normativ, sau din cuprinsul H.C.L. nr. 145 din 18 mai 2004, prin care s-a completat anexa la H.C.L. nr. 245/1999 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Timișoara cu lista Anexa I care face parte integranta din hotărârea menționata nu rezultă care sunt împrejurările care au determinat calificarea terenului in litigiu ca fiind de uz sau de interes public. De asemenea, nici din cuprinsul Hotărârii de Guvern nr. 1016/2005, a notei de fundamentare a acestui act normativ, si nici din conținutul H.C.L.

nr. 145 din 18 mai 2004 nu rezultă care este cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune trecerea terenului respectiv din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timișoara, menționându-se doar că un număr important de bunuri si-au schimbat regimul proprietății, fiind realizate transferuri din domeniul public sau privat al statului in domeniile publice ale județului, municipiilor, orașelor, comunelor din județul Timiș, că s-au constatat o seria de inadvertențe între inventarele bunurilor atestate și cele de fapt, precum și suprapuneri între unele bunuri, inclusiv cu cele cu care au fost aprobate ca făcând parte din domeniul public al statului. Curtea a mai constatat că H.C.L.

nr. 145/2004 nu este însoțită de înscrisuri sau anexe din care să rezulte necesitățile mai sus menționate care au impus actualizarea inventarului bunurilor cuprinse în domeniu public al Județului Timiș. Totodată nici în H.G. nr. 1016/2005 și nici în nota de fundamentare nu sunt probate în nici un fel situațiile precizate mai sus care au impus actualizarea inventarului bunurilor din domeniul public al județului Timiș. Totodată Curtea a reținut că nu a fost dovedită nici necesitatea delimitării patrimoniului public al noilor unități administrativ – teritoriale și reinventarierii bunurilor aparținând domeniului public al comunelor reorganizate. Instanța a observat că interesul public care a determinat trecerea terenului in litigiu în domeniul public nu a fost probat, câtă vreme nu s-a făcut o referire la împrejurările care justifică această măsură.

În consecință, instanța a considerat că trecerea imobilului înscris în C.F. nr. 72619 Timișoara, constând în teren cu complex hotelier C. din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timișoara nu a fost justificată de existența unei cauze de utilitate publică sau de un interes public. În absența cauzei de utilitate publică sau a interesului public, această trecere a bunului în litigiu domeniul privat în domeniul public al municipiului Timișoara s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1) și (4), și ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Instanța a constatat că din cuprinsul Hotărârii de Guvern nr. 1016/2005 și a notei de fundamentare a acestui act normativ, atașată la filele 52 si 53 dosar Curte de Apel nr. 2536/30/2008, sau din cuprinsul H.C.L.

nr. 145 din 18 mai 2004 prin care s-a completat anexa la H.C.L. nr. 245/1999 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Timișoara cu lista Anexa I care face parte integranta din hotărârea menționata nu rezultă care sunt împrejurările care au determinat calificarea terenului in litigiu ca fiind de uz sau de interes public. De asemenea, nici din cuprinsul Hotărârii de Guvern nr. 1016/2005, a notei de fundamentare a acestui act normativ, si nici din conținutul H.C.L.

nr. 145 din 18 mai 2004 nu rezultă care este cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune trecerea terenului respectiv din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timișoara, menționându-se doar că un număr important de bunuri si-au schimbat regimul proprietății, fiind realizate transferuri din domeniul public sau privat al statului in domeniile publice ale județului, municipiilor, orașelor, comunelor din județul Timiș, că s-au constatat o seria de inadvertențe între inventarele bunurilor atestate și cele de fapt, precum și suprapuneri între unele bunuri, inclusiv cu cele cu care au fost aprobate ca făcând parte din domeniul public al statului. Curtea constată că H.C.L.

nr. 145/2004 nu este însoțită de înscrisuri sau anexe din care să rezulte necesitățile mai sus menționate care au impus actualizarea inventarului bunurilor cuprinse în domeniu public al Județului Timiș. Totodată nici în H.G. nr. 1016/2005 și nici în nota de fundamentare nu sunt probate în nici un fel situațiile precizate mai sus care au impus actualizarea inventarului bunurilor din domeniul public al județului Timiș. Totodată Curtea constată că nu a fost dovedită nici necesitatea delimitării patrimoniului public al noilor unități administrativ – teritoriale și reinventarierii bunurilor aparținând domeniului public al comunelor reorganizate. Instanța a observat că interesul public care a determinat trecerea terenului in litigiu în domeniul public nu a fost probat, câtă vreme nu s-a făcut o referire la împrejurările care justifică această măsură.

În consecință, instanța a considerat că trecerea imobilului înscris în C.F. nr. 72619 Timișoara, constând în teren cu complex hotelier C. din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timișoara nu a fost justificată de existența unei cauze de utilitate publică sau de un interes public. În absența cauzei de utilitate publică sau a interesului public, această trecere a bunului în litigiu domeniul privat în domeniul public al municipiului Timișoara s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1) și (4), și ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Împotriva sentinței nr. 381 din data de 15 septembrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs Municipiul Timișoara, prin Primar, și Guvernul României, prin care s-a solicitat, de către primul recurent, admiterea căii extraordinare de atac și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii excepției de nelegalitate invocată de către reclamantă ca fiind netemeinică și nelegală, și, de către cel de-al doilea recurent, admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate în sensul dispunerii, în principal, a respingerii acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, a respingerii tot ca inadmisibilă a cererii de obligare a Guvernului României la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul Municipiul Timișoara, prin Primar, a învederat, prin motivele cererii de recurs, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească netemeinică și nelegală, neținând cont de dispozițiile legale incidente în cauză și de starea de fapt dovedită cu actele existente la dosarul litigiului. În materia contenciosului administrativ, s-a arătat, calitatea de reclamant nu o poate avea decât titularul unui drept recunoscut de lege, care a fost vătămat de către autoritatea publică pârâtă prin emiterea actului administrativ contestat. Or, reclamanta nu face dovada preexistenței dreptului de proprietate asupra imobilului – teren în suprafață de 9250 m.p., care să fie recunoscut de lege și să fi fost vătămat de actul contestat, după cum nu face nici dovada legăturii de cauzalitate între act și vătămarea invocată.

Întrucât legalitatea actului administrativ urmează a fi analizată prin raportare la situația existentă la momentul adoptării acestuia, se impune a se observa că la data emiterii actului administrativ atacat reclamanta nu deținea dreptul de a obține proprietatea asupra terenului în litigiu. Prin natura sa juridică, actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public al statului nu creează drepturi noi, nu stabilește și nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective, deci nu este de natură a vătăma vreun drept. Prin H.G. nr. 1016/2005 nu se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim, ci prin această hotărâre se are în vedere organizarea executării legilor, adică se detaliază legea, se stabilește întreg cadrul care privește aplicarea legii.

Recurentul a considerat greșită motivarea instanței de fond în sensul că interesul public care a determinat trecerea terenului în litigiu în domeniul public nu a fost probat, în condițiile în care declararea ca atare a bunurilor s-a realizat prin hotărâre a consiliului local, având în vedere necesitatea concesionării sau închirierii lor și numeroasele cereri depuse de persoane fizice sau juridice care solicitau atribuiri de terenuri pentru construcții cu caracter social, schimburi de terenuri, concesionări, etc. Cu toate că, prin intermediul concluziilor recurenta a arătat faptul că pe terenul ce constituie obiectul litigiului este amplasat un monument închinat eroilor revoluției din 1989, la intersecția Bulevardului Revoluției din 1989 cu Bulevardul Ioan C. Brătianu, instanța nu a analizat acest aspect.

Mai mult, s-a menționat că parcela înscrisă în C.F. și parcela unificată cu parcela transcrisă în C:F. nr. top 72619 fac obiectul cererii de retrocedare din 11 octombrie 2005 depusă de către Parohia Ortodoxă Română Timișoara Cetate, la Guvernul României, cerere nesoluționată până în prezent. În fine, Municipiul Timișoara a precizat că simplul drept de administrare operativă înscris în C.F. în favoarea reclamantei nu-i conferă acesteia dreptul de a solicita anularea parțială a Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005, iar reclamanta nu îndeplinește cerințele impuse de H.G. nr. 834/1991 (art. 1) în sensul că terenul nu-i este necesar pentru desfășurarea activității conform obiectului de activitate pe care îl are.

De aceea, în condițiile în care reclamanta nu a suferit nicio vătămare într-un drept subiectiv sau interes legitim (nu este titulara dreptului de proprietate asupra terenului menționat la poziția atacată din H.G. nr. 1016/2005), a apreciat recurentul că nu se poate pune în discuție admiterea excepției de nelegalitate. Guvernul României a arătat, prin motivele de recurs, în primul rând că hotărârea instanței de fond este nelegală și se impune a fi modificată în tot, ca atare, întrucât cererea intimatei-reclamante trebuia respinsă ca fiind inadmisibilă. Excepția de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 era inadmisibilă pentru lipsa legăturii cerute de lege între actul administrativ contestat și fondul pricinii.

Spre deosebire de excepția de neconstituționalitate, unde partea o poate invoca cu privire la legi și ordonanțe, indiferent dacă de ele depinde sau nu soluționarea litigiului în fond, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 îngăduie ridicarea excepției de nelegalitate numai pentru actul administrativ de care depinde soluționarea litigiului în fond. Cu alte cuvinte, s-a spus, actul atacat pe fond să fie emis pe baza și în executarea actului împotriva căruia s-a ridicat excepția de nelegalitate. Fără a pune în discuție natura juridică a refuzului pârâtului Municipiul Timișoara de a semna procesul verbal de vecinătăți, s-a solicitat a se observa că deși cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554//2004 din susținerile părților și din probele administrate nu a rezultat că refuzul a fost întemeiat pe dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 astfel încât nu era îndeplinită această condiție esențială a legii.

Simpla enunțare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 fără indicarea motivelor de fapt și de drept care să determine aplicarea acestora în cauza dedusă judecății nu putea fi apreciată de prima instanță că ar fi îndeplinită cerința procedurală impusă de textul de lege invocat. Tot în susținerea inadmisibilității invocate, recurentul Guvernul României a solicitat a se observa că, dincolo de observațiile pur teoretice ale apărătorului calificat al intimatei-reclamante pe marginea actului criticat, acesta nu a indicat nici un act normativ cu forță juridică superioară (lege, ordonanță simplă sau ordonanță de urgență) existente la data adoptării actului administrativ atacat pe calea excepției de nelegalitate și pe care acesta să le încalce.

Or, în condițiile în care H.G. nr. 1016/2005 nu încalcă nicio lege în vigoare, a apreciat recurentul Guvernul României că excepția de nelegalitate, așa cum a fost invocată, era inadmisibilă, iar instanța de fond nu se putea substitui autorităților în aprecierea oportunității măsurii de trecere a bunului din domeniul privat al statului în domeniul public al unității sale administrativ-teritoriale, astfel încât hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală. Pe de altă parte, recurentul Guvernul României a relevat că intimata-reclamantă, societate comercială cu capital privat, nu a dovedit legitimitatea și actualitatea interesului, prin raportare la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, având în vedere că acest act normativ se referă la societățile comerciale cu capital de stat, iar cererea sa privind excepția de nelegalitate a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 trebuia respinsă de instanța de fond ca inadmisibilă.

În plus, s-a precizat că instanța de fond, la pronunțarea soluției, nu a ținut cont de prevederile art. II pct. 5 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, astfel că introducerea cererii principale la instanța de fond de către societatea intimată peste termenul prevăzut de lege determină și neregularitatea prezentei cereri accesorii privind excepția de nelegalitate, interesul promovării acesteia nefiind legitim și actual. Guvernul României a mai arătat că instanța de fond a reținut eronat că această autoritate publică are o culpă procesuală în declanșarea litigiului, astfel încât a apreciat greșit incidența dispozițiilor art. 277 C. proc. civ. obligându-l să plătească intimatei-reclamante suma de 5950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În procedura cercetării excepției de nelegalitate a actelor administrative unilaterale, s-a susținut, cererile privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată sau la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actelor administrative nu sunt admisibile, justificat de următoarele argumente: normele de excepție ale art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 prin care este reglementată procedura accesorie cererii principale privind fondul litigiului nu prevăd acordarea vreunor cheltuieli sau despăgubiri, instanța nefiind investită cu anularea actului; în cazul excepției de nelegalitate nu se plătește o altă taxă de timbru; potrivit art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 în cazul în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este chiar instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze nu se dispune suspendarea judecării cauzei, nefiind format un dosar distinct, pe rolul unei alte instanțe; pentru soluționarea excepției de nelegalitate, ca și în cazul excepției de neconstituționalitate, părțile cererii principale privind fondul litigiului vor fi citate și reprezentate potrivit regulilor aplicabile la instanța de fond, calitatea de reprezentant fiind prezumată, astfel încât nu se justifică încheierea unui nou contract de asistență;

în cazul în care excepția este invocată din oficiu de instanța care judecă fondul litigiului, aceasta nu poate dobândi calitatea de parte a raportului litigios și nu pot fi aplicate dispozițiile art. 274 și 277 C. proc. civ. Pe de altă parte, s-a solicitat a se observa că nu este dovedită culpa procesuală a Guvernului României, astfel că această parte nu poate fi obligată la plata în favoarea societății intimate cheltuieli de judecată în solidar cu beneficiarul actului administrativ, mai ales în situația în care H.G. nr. 1016/2005 a fost adoptată pe baza actului propriu al Consiliului Local al Municipiului Timișoara. În cauză a formulat întâmpinare intimata intervenientă SC C. SRL Timișoara, prin care s-a solicitat admiterea recursului formulat de Municipiul Timișoara și modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepției de nelegalitate invocată de către reclamanta SC B.T.

SA Timișoara. Intimata SC B.T. SA Timișoara a invocat excepția tardivității recursului declarat de Municipiul Timișoara, prin Primar, cu motivarea că prin raportare la data comunicării către această parte a sentinței recurate (15 octombrie 2010), la data promovării căii extraordinare de atac (25 octombrie 2010) și la dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care instituie termenul de recurs de 5 zile de la comunicare, recursul este tardiv formulat.

I. Analizând cu prioritate excepția tardivității recursului declarat în cauză de Municipiul Timișoara, prin Primar, se constată următoarele: În materia excepției de nelegalitate a unui act administrativ unilateral, cum prevede expres art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, soluția instanței de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare și se judecă de urgență și cu precădere. Modul de calcul al termenului de recurs, în lipsa unor dispoziții procedurale derogatorii, este determinat de prevederile cu caracter general cuprinse în art. 101 alin. (1), (2) și (5) C. proc.

civ. Astfel, în situația termenului de recurs stabilit pe zile se calculează „pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul” [art. 101 alin. (1) C. proc. civ.]. Legiuitorul a consacrat astfel, în cazul termenelor pe zile, sistemul termenului exclusiv, ceea ce înseamnă că nu se iau în calculul termenului de recurs nici ziua când el a început să curgă – dies a quo – și nici ziua când acesta se sfârșește – dies ad quem –, fiecare zi a termenului fiind astfel utilă. Termenul de recurs care se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat se va prelungi, în conformitate cu prescripțiile art. 101 alin. (5) C. proc.

civ., până la sfârșitul primei zile de lucru care urmează, nu numai în cazul termenelor de recurs statornicite pe zile, ci și în cazul termenelor de recurs stabilite pe ore. Termenul de recurs este un termen legal imperativ, peremptoriu și absolut, astfel că nerespectarea lui, adică neexercitarea recursului împotriva unei hotărâri în termenul legal prevăzut, atrage sancțiunea procedurală fermă indicată de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., constând în decăderea părții din dreptul de a mai exercita calea de atac menționată, ce are drept consecință respingerea recursului ca tardiv formulat, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată să acționeze în termen dintr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Cu alte cuvinte, cererea de recurs făcută între punctul de plecare și punctul de împlinire a termenului de recurs este un act procedural realizat în termen, iar recursul introdus după împlinirea termenului de recurs este un act de procedură tardiv.

În cauză, cât privește recursul declarat de unitatea administrativ-teritorială Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 381 din data de 15 septembrie 2010 a Curșii de Apel Timișoara - secția de contencios administrativ și fiscal, se constată, din actele dosarului, că hotărârea recurată a fost comunicată Municipiului Timișoara la data de 15 octombrie 2010 (potrivit ștampilei și mențiunii de pe dovada de comunicare a actului de procedură), iar recursul a fost înregistrat la instanța de fond la data de 25 octombrie 2010, cu neîncadrarea în termenul de 5 zile libere prevăzut de lege (ultima zi, utilă, a termenului de recurs era ziua de joi, 21 octombrie 2010). În aceste condiții, constatând că excepția tardivității recursului invocată în cauză de intimata reclamantă SC B.T.

SA Timișoara, este întemeiată, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., admiterea acestei excepții și respingerea recursului declarat de Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva sentinței nr. 381 din data de 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara - secția de contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat. II. Referitor la motivele de recurs formulate în litigiu de pârâtul Guvernul României, se reține că acestea sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează: În primul rând, a fost criticată soluția instanței de fond cu motivarea că excepția de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 era inadmisibilă pentru lipsa legăturii cerute de lege între actul administrativ contestat și fondul pricinii.

Acest motiv nu poate fi primit, întrucât din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că excepția de nelegalitate este un mijloc procesual de apărare ce tinde la înlăturarea efectelor actului administrativ contestat din litigiul determinat supus judecății în cadrul căruia se invocă excepția iar nu la anularea actului administrativ. De aceea, excepția de nelegalitate este supusă condiției existenței unui raport de dependență între soluția ce urmează a fi dată litigiului de fond și actul administrativ unilateral vizat de excepție.

Din interpretarea acelorași prevederi rezultă și că asupra legăturii de dependență existente între actul administrativ contestat pe calea excepției de nelegalitate și soluționarea litigiului pe fond se pronunță instanța investită în fond (în speță, Tribunalul Timiș - secția comercială și de contencios administrativ), și nu instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate. Instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate verifică legalitatea actului administrativ contestat și nu are competența de a verifica dacă de actul administrativ depinde soluționarea pe fond a litigiului în care a fost invocată excepția de nelegalitate.

Pe de altă parte, se observă că chestiunea legitimității și a actualității interesului reclamantei, prin raportare la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, nu poate fi examinată în cadrul soluționării excepției de nelegalitate, unde instanța de contencios administrativ competentă verifică dacă actul administrativ atacat pe această cale îndeplinește cumulativ următoarele cerințe de legalitate: - actul a fost adoptat sau emis de autoritatea competentă material și teritorial și în limitele competenței ce îi revine; - conținutul actului administrativ să fie conform cu conținutul legii în baza căreia este emis și cu actele normative cu forță juridică superioară; - actul să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pune în executare; - actul să fie adoptat sau emis în forma specifică actelor administrative și cu respectarea procedurii și normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege; - actul să fie actual și oportun.

Instanța de contencios administrativ în mod legal, în cauză, față de conținutul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, a stabilit că reclamanta, fiind înscrisă cu dreptul de administrare operativă asupra terenului înscris în C.F. nr. 72619 Timișoara, justifică interesul procesual, și a constatat că din cuprinsul Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 și a notei de fundamentare a acestui act normativ nu rezultă care sunt împrejurările care au determinat calificarea terenului în litigiu ca fiind de uz sau de interes public, și nici care este cauza de utilitate publică – prin raportare la prevederile art. 1, art. 3 alin. (1) și (4), art. 7 alin. (1) și ale punctul III din Anexa la Legea nr. – în temeiul căreia s-a considerat că se impune trecerea terenului respectiv din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara.

Or, în mod evident, în absența cauzei de utilitate publică sau a interesului public, trecerea imobilului înscris în C.F. nr. 72619 Timișoara constând în teren cu complex hotelier C. din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timișoara s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1) și (4) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, astfel că în mod corect s-a constatat, prin sentința recurată, nelegalitatea poziției nr. 3393 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș, și s-a dispus respingerea cererii de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Municipiul Timișoara formulată de intervenienta SC C. SRL.

În fine, pârâtul Guvernul României a adus critici sentinței pronunțate de curtea de apel și sub aspectul greșitei obligări la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, cu motivarea că o asemenea obligare nu este admisibilă în procedura cercetării excepției de nelegalitate a actelor administrative. Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât textul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. – care așează la fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin aceea că a pierdut procesul, a căzut în pretenții – nu face nici o distincție cu privire la natura litigiului purtat între părți, cu caracter principal sau accesoriu.

Prin urmare, instituția obligării la plata cheltuielilor de judecată nu este incompatibilă cu procedura judecării unei excepții de nelegalitate a actului administrativ cu caracter unilateral, fiind evident ca și în această materie se ”cade în pretenții” de către părțile care participă la judecată, indiferent că este vorba de respingerea sau, dimpotrivă, de admiterea acestei excepții. Prin urmare, în mod corect prima instanță, admițând excepția de nelegalitate invocată de SC B.T. SA Timișoara, a făcut în cauză aplicarea dispozițiilor art. 274 si art. 277 C. proc. civ. și a obligat intimații la plata în favoarea reclamantei a sumei de 5950 lei cu titlu de onorariu de avocat. Față de cele mai sus arătate, cum motivele de recurs invocate de emitentul actului administrativ atacat nu sunt întemeiate iar hotărârea instanței de fond este legală și temeinică se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței nr. 381 din data de 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal. Fiind în culpă procesuală, și față de cererea expresă a intimatei reclamante în acest sens, recurenții Municipiul Timișoara și Guvernul României vor fi obligați, potrivit art. 274 alin. (1) și (3) și art. 277 C. proc. civ., la plata în favoarea SC B.T. SA a sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, stabilite prin apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Municipiul Timișoara prin Primar împotriva sentinței nr. 381 din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat. Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva aceleiași sentințe ca nefondat. Obligă recurenții la plata sumei de 10.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, prin apreciere. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2011.