ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 339/2013

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 316 din 3 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală, în Dosarul nr. 6930/3/2012, în baza art. 408

2

C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul D.F. , vizând sentința penală din 25 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 59261/3/2010, definitivă prin decizia penală nr. 208 din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

A fost obligat revizuentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea formulată petentul D.F. a solicitat revizuirea sentinței penale din 25 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, definitivă prin decizia penală din 15 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care s-a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru săvârșirea, în concurs, a infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (1) și (2) din același act normativ și art. 8 din Legea nr. 39/2003. Prin aceiași hotărâre, în baza art. 35 alin. (1) și (3) C. pen. s-a aplicat revizuentului-inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

În drept, revizuentul a invocat dispozițiile art. 408

2

C. proc. pen., art. V și art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, Decizia nr. 1470/2011 a Curții Constituționale dată în interpretarea Legii nr. 202/2010 și prevederile art. 320

1

C. proc. pen.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului s-a reținut că prin sentința penală nr. 342/F din 25 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 59261/3/2010, s-a dispus condamnarea inculpatului D.F. zis „Ț.”, arestat preventiv în lipsă, la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare pentru săvârșirea, în concurs, a infracțiunii de complicitate la trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, complicitate la introducere de droguri de mare risc pe teritoriul României, fără drept, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și criminalitate organizată prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003; în baza art. 35 alin. (1) și (3) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale; în baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. ca pedeapsă complementară.

Apelul promovat de inculpatul D.F. a fost respins prin decizia penală nr. 274/A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a-ll-a penală, la data de 21 septembrie 2011 în Dosarul nr. 59261/3/2010.

Prin decizia penală nr. 208 din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 59261/3/2010 s-a dispus respingerea recursului declarat de inculpatul D.F. împotriva deciziei penale nr. 274/A din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a-ll-a penală.

S-a menționat faptul că inculpatul D.F. s-a sustras de la urmărire penală și judecată, acesta fiind arestat preventiv în lipsă, prin încheierea din 4 noiembrie 2010 dată de Tribunalul București, secția I penală, în baza căreia a fost emis mandatul de arestare preventivă din 2010 emițându-se ordinul de urmărire din 24 noiembrie 2011; inculpatul a fost depistat și reținut în data de 12 decembrie 2011, prin încheierea de la aceeași dată constatându-se pus în executare mandatul de arestare preventivă emis față de inculpat, acesta fiind prezentat instanței de recurs la termenul de judecată din data de 14 decembrie 2011 (Dosar nr. 59261/3/2010).

La termenul din data de 25 ianuarie 2012, audiat fiind de către instanța de recurs, inculpatul a declarat că recunoaște și regretă comiterea faptelor reținute în sarcina sa prin actul de inculpare solicitând aplicarea prevederilor art. 320

1

C. proc. pen.

Precizările mai sus menționate se impuneau a fi efectuate atât în raport de cererea revizuentului cât și față de susținerile acestuia, contrare situației de fapt ce rezultă din ansamblul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, în sensul că împrejurări obiective, neimputabile acestuia l-au împiedicat să participe la judecata pe fonda cauzei.

Prima instanță a constatat că în cauza privind pe revizuentul D.F. zis „ Ț.” sesizarea instanței s-a realizat ulterior momentului intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, mai exact rechizitoriul din 2010 a fost întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 7 decembrie 2010 și înaintat la aceeași dată instanței. Prin urmare, raportat la scopul reglementării instituite de prevederile art. 320

1

C. proc. pen. (susmenționat), la data la care s-a realizat sesizarea instanței cu soluționarea cauzei privindu-l pe inculpatul-revizuent, acesta putea solicita procedura simplificată până la momentul procesual al începerii cercetării judecătorești, data de 8 februarie 2011, astfel cum a reținut de fapt și Înalta Curte de Casație și Justiție la momentul soluționării recursului declarat de inculpatul D.F., lucru care nu s-a realizat nu datorită unor motive „obiective, neimputabile” acestuia, astfel cum revizuentul susține ci motivat de împrejurarea sustragerii acestuia de la soluționarea în fond (și apel) a cauzei, astfel că pedeapsa aplicată acestuia a fost stabilită în limitele prevăzute de norma de încriminare.

Mai mult, prima instanță a observat că, potrivit prevederilor art. 408

2

C. proc. pen. invocate în drept de revizuent, hotărârile definitive pot fi supuse revizuirii dacă soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat care în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate, situație care nu se regăsește în prezenta cauză, prevederile art. 320

1

C. proc. pen. fiind declarate neconstituționale în măsura și limitele arătate, astfel că, prima instanță a respins ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnat.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel revizuientul D.F., reiterând susținerile avute în fața primei instanțe.

Examinând hotărârea atacată conform art. 371 C. proc. pen., instanța de apel a reținut că cererea revizuentului nu se încadrează în disp. art. 408

2

C. proc. pen., nefiind incidență Decizia nr. 1470/2011 a Curții Constituționale dată în interpretarea Legii nr. 202/2010 și prevederile art. 320

1

C. proc. pen. și că în procedura revizuirii nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât soluția de condamnare a fost adoptată în primă instanță la data de 25 martie 2011, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 prin care a fost introdusă procedura simplificată a judecății în cazul recunoașterii vinovăției.

Deși revizuentul din prezenta cauză a înțeles să se prevaleze de disp.art. 320

1

C. proc. pen. a făcut acest lucru abia în fața instanței de recurs, momentul procesual până la care recunoașterea vinovăției putea produce efectele juridice dorite de petent - anterior începerii cercetării judecătorești, fiind depășit.

Mai mult, prin Decizia nr. 1479/2011 dată de Curtea Constituțională, decizie invocată de revizuent ca fundament în drept a cererii sale, într-adevăr, Curtea a constatat că dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. sunt neconstituționale, însă doar în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, situație ce nu se regăsește în prezenta cauză în care, astfel cum s-a arătat sesizarea instanței fiind ulterioară momentului intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuentul D.F., recurs în care au fost reiterate criticile formulate la prima instanță și la instanța de apel.

Recursul declarat nu este fondat pentru următoarele considerente:

Prevederile art. 320

1

C. proc. pen. (invocate de revizuent) reglementează Judecata în cazul recunoașterii vinovăției, textul fiind introdus în C. proc. pen. prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

Cât privește natura juridică a acordului de recunoaștere a vinovăției, din perspectiva conținutului, acesta este pe de o parte, o instituție procesuală, iar pe de altă parte, o instituție de drept material. Deși judecătorul este ținut de principiul cu rang constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, norma de drept penal se regăsește în corpul unei norme de procedură și este condiționată de îndeplinirea anumitor condiții procedurale.

Analizată din perspectiva criteriului obiectului de reglementare al normei, s-a constatat că art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. este o normă ce privește cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracțiuni putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial. Concluzia este similară și în ipoteza în care se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. De asemenea, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății aduce o schimbare cu privire la condițiile de încriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile (în acest sens s-a pronunțat și C.E.D.O., prin hotărârea din 17 septembrie 2009 pronunțată în cauza Scoppola împotriva Italiei).

De altfel, prin Decizia nr. 1483/2011 dată de Curtea Constituțională și publicată în M. Of. nr. 853/2.12.2011 urmare admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320

1

alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat că aceste prevederi sunt constituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În același sens, Curtea Constituțională a hotărât și prin Decizia nr. 1470/2011 publicată în M.Of. nr. 853/2.12.2011 constatând că dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Avându-se în vedere susmenționatele decizii pronunțate de Curtea Constituțională, prin O.U.G. nr. 121/2011 publicată în M. Of. Partea I nr. 931/29.12.2011 prin art. XI, cu privire la art. V din ordonanță s-a statuat că în cauzele aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanță începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. se aplică corespunzător la primul termen cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență.

Reglementarea dată de prevederile art. 320

1

C. proc. pen. introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 714/26.10.2010, urmărește să dea expresie la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlăturându-se o procedură judiciară îndelungată și costisitoare.

Prin Decizia nr. 1479/2011 dată de Curtea Constituțională, decizie invocată de revizuent ca fundament în drept a cererii sale, într-adevăr, Curtea a constatat că dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. sunt neconstituționale, însă doar în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, situație ce nu se regăsește în prezenta cauză în care, astfel cum am arătat sesizarea instanței este ulterioară momentului intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

De altfel, în chiar considerentele deciziei invocate, referindu-se la dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. și termenul instituit prin acestea, Curtea Constituțională reține existența a trei ipoteze, prima situație fiind aceea în care inculpații au fost trimiși în judecată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 (situație ce se regăsește în prezenta cauză) cu privire la aceștia menționându-se că „textul nu comportă nici un fel de discuție, fiind aplicabil în deplinătatea sa”.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că revizuentul putea solicita procedura simplificată până la momentul procesual al începerii cercetării judecătorești, data de 8 februarie 2011, astfel cum a reținut de fapt și Înalta Curte de Casație și Justiție la momentul soluționării recursului declarat de inculpatul D.F., lucru care nu s-a realizat nu datorită unor motive „obiective, neimputabile” acestuia, astfel cum revizuentul susține, ci motivat de împrejurarea sustragerii acestuia de la soluționarea în fond (și apel) a cauzei, astfel că pedeapsa aplicată acestuia a fost stabilită în limitele prevăzute de norma de încriminare.

Mai mult decât atât, hotărârile definitive pot fi supuse revizuirii dacă soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat care în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate, situație care însă nu se regăsește în prezenta cauză, prevederile art. 320

1

C. proc. pen. fiind declarate neconstituționale în măsura și limitele arătate.

Pe de altă parte, revizuentul s-a prevalat de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. abia în fața instanței de recurs, fiind astfel depășit momentul procesual până la care recunoașterea vinovăției putea produce efectele juridice.

În consecință hotărârile pronunțate în cauză sunt legale și temeinice.

Față de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate și nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același Cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de revizuientul D.F.

Totodată, în baza ari. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuient va fi obligat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul D.F. împotriva deciziei penale nr. 246/A din 11 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală.

Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 31 ianuarie 2013.