ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 173/2012

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 29

din 18 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a Il-a penală, a respins, ca

inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul N.Șt., de revizuire a sentinței

penale nr. 739 din 23 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală,

definitivă prin decizia penală nr. 2463 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

A obligat pe

condamnat la 50 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că prin sentința penală nr. 739/ F din 23 iulie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 2198/3/2009,

s-a dispus condamnarea inculpatului N.Șt., la o pedeapsă de 13 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 14 lit. d) din Legea nr.

143/2000.

S-a reținut în

sarcina inculpatului că, la data de 21 august 2008, împreună cu inculpata N.S. a

vândut colaboratorului două doze de heroină (0,58 grame) pentru suma de 200 lei,

iar în data de 01 septembrie 2008 împreună cu aceeași inculpată și folosindu-se

de un minor, a vândut colaboratorului o doză de heroină (0,36 grame) pentru

suma de 100 lei.

Prin decizia

penală nr. 38/ A din 12 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a

penală, a admis apelul formulat de inculpat și a dispus condamnarea acestuia la

pedeapsa de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și art. 14 lit. d) din Legea nr. 143/2000.

Prin decizia

penală nr. 2463 din 22 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a

respins recursul inculpatului N.Șt., a casat decizia penală nr. 38/ A din 12

februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București și în parte sentința

penală nr. 739/ F din 23 iulie 2009 a Tribunalului București, secția I penală,

numai în ceea ce privește omisiunea aplicării pedepsei complementare pentru

inculpații N.Șt., N.S., I.I.B., I.M., I.A. și S.V.

A dispus în

baza art. 65 alin. (2) C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (l) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., pe o durată de 2 ani ce se va executa după pedeapsa principală de 13 ani

închisoare aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și art. 14 lit. d) din aceeași lege.

S-a reținut că

în motivarea cererii sale, revizuentul nu a putut indica fapte sau împrejurări

noi care nu au fost cunoscute de instanță la data soluționării cauzei,

criteriile sale referindu-se la reaudierea unor martori și la faptul că nu este

mulțumit de cuantumul pedepsei aplicate de instanța în cauză.

S-a constatat

că motivele invocate de revizuient nu se încadrează în cazurile strict și

limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen.

Prima instanță

a constatat că pentru existența cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a)

C. proc. pen., se cere ca faptele și împrejurările învederate, deci faptele

probatorii, să fie noi, iar nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil ca pe

calea extraordinară a revizuirii să se obțină o prelungire a probațiunii,

pentru fapte și împrejurări deja cunoscute și verificate de instanțele care au

soluționat cauza.

În speță,

condamnatul nu a indicat fapte și împrejurări noi, ci a contestat cuantumul

mare al pedepsei aplicate și a solicitat audierea „celor doi colaboratori” (ale

căror declarații se află atașate la dosarul de fond).

Or, existența

faptei și a vinovăției inculpatului a fost constatată de instanțele care au

judecat fondul cauzei (Tribunal, Curte de Apel, Înalta Curte), iar condamnarea

revizuientului s-a dispus prin coroborarea întregului material probator

administrat în cauză.

Astfel, s-a

reținut de către prima instanță că readministrarea aceluiași probatoriu nefiind

posibilă în calea extraordinară de atac a revizuirii, iar aspectele invocate în

prezenta cauză nu reprezintă împrejurări necunoscute de instanțele care au

judecat fondul cauzei și care să ducă la concluzia nevinovăției inculpatului.

Cu atât mai

mult este inadmisibilă cererea condamnatului de redozare a pedepsei, pe calea

extraordinară a revizuirii urmărindu-se, ca în baza noilor probe administrate,

să se pronunțe o hotărâre diametral opusă celei date prin sentința a cărei

revizuire se cere.

În lipsa unor

probe noi, certe, care să conducă fără echivoc la stabilirea nevinovăției,

prima instanță a reținut că cererea revizuientului este inadmisibilă,

neîncadrându-se în textul legal.

În consecință,

Tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de

condamnat.

Împotriva

acestei sentințe, condamnatul a declarat apel, criticând-o ca nelegală și

netemeinică sub aspectul greșitei respingeri ca inadmisibile a cererii de

revizuire, audierea martorilor propuși de acesta conducând la o altă situație

de fapt și la o altă soluție pe fond.

Prin decizia nr.

203 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca

nefondat, apelul condamnatului revizuient N.Șt. declarat împotriva sentinței

penale nr. 29 din 18 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

Il-a penală, în dosarul nr. 58218/3/2010.

A obligat pe

apelantul revizuient la 200 lei, cheltuieli judiciare statului din care 100

lei, onorariul avocatului din oficiu se avansează din fondul Ministerului

Justiției.

Analizând

legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport cu criticile aduse,

precum și în conformitate cu prevederile art. 371 alin. (2) C. proc. pen.,

Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel, corect

s-a apreciat că motivele invocate de revizuient nu se încadrează în niciunul

din cazurile strict prevăzute de art. 394 C. proc. pen.

În cererea de

revizuire și în susținerea acesteia nu au fost invocate fapte sau împrejurări

noi care nu au fost cunoscute de instanță la data soluționării cauzei, ci s-a

solicitat doar readministrarea probatoriului care să releve asemenea fapte sau

împrejurări, așa încât în raport de acest mod de abordare, nu poate fi incident

cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen.

De asemenea,

s-a apreciat că este inadmisibilă redozarea pedepsei pe calea revizuirii, au

atât mai mult cu cât în cadrul acestei căi se urmărește să se pronunțe o

hotărâre diametral opusă celei date prin sentința de revizuit.

Împotriva

deciziei mai sus menționate a formulat recurs revizuientul N.Șt., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În fața instanței

de recurs revizuientul a susținut, în esență că, în mod eronat cele două

instanțe nu au apreciat necesar reaudierea colaboratorilor sub acoperire care

ar fi dus la o altă situație de fapt, solicitând totodată și reducerea

cuantumului pedepsei aplicate.

Examinând

decizia atacată prin prisma motivelor invocate de către revizuient, dar și din

oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte,

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse.

Înalta Curte

reține că în mod judicios și motivat instanța de apel și-a însușit, la rândul

ei, argumentele primei instanțe, constatând că, revizuirea are rolul de a

conduce la anularea unei hotărâri definitive care conține erori esențiale de

fapt, evidențiate de descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute

instanței, inexistente în materialul probator de la dosar, pe baza cărora să

poată fi dovedită netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului

penal ori condamnare.

Împrejurarea că

revizuientul a solicitat în dovedirea nevinovăției sale, față de soluția de

condamnare rămasă definitivă, prin decizia penală nr. 2463 din 22 iunie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, reaudierea în calitatea de martori a

celor doi colaboratori sub acoperire, declarațiile acestora regăsindu-se la

dosarul instanței de fond, nu poate determina admiterea cererii de revizuire,

deoarece textul invocat cere ca faptele și împrejurările învederate, deci faptele

probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil ca pe calea

extraordinară a revizuirii să se realizeze o prelungire a probațiunii pentru

fapte și împrejurări cunoscute și verificate de către instanțele care au

soluționat cauza pe fond.

De altfel, cele

două instanțe corect au reținut că nici titularul cererii de revizuire nu a

arătat care sunt împrejurările noi care ar rezulta din depozițiile celor doi

martori, necunoscute de instanțele care au soluționat cauza pe fond.

Înalta Curte

reține că, în realitate, prin solicitarea de a fi reaudiați cei doi martori,

colaboratori sub acoperire, în dovedirea nevinovăției inculpatului,

revizuientul urmărește prelungirea probațiuni, cu efecte juridice asupra

reinterpretării ansamblului probator existent la momentul pronunțării

hotărârilor, ceea ce este contrar scopului urmărit de legiuitor prin

reglementarea instituită de art. 394 C. proc. pen. și principiului autorității

de lucru judecat.

De asemenea,

pentru ca faptele și împrejurările necunoscute de instanță să constituie temei

la revizuirii este necesar să fie îndeplinită și cerința prevăzută la art. 394 alin.

(2) C. proc. pen., și anume, ca pe baza faptelor sau împrejurărilor noi să se

poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare. Or, în raport de această

cerință, reaudierea celor doi martori care să stabilească o altă situație de

fapt favorabilă inculpatului, nu poate constitui temei pentru admiterea unei

cereri de revizuire, deoarece noua împrejurare nu este de natură a dovedi

netemeinicia hotărârii, ci numai existența unei împrejurări care ar putea fi

avută în vedere la individualizarea mai favorabilă a pedepsei.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că hotărârile pronunțate de instanța de

fond și cea de apel sunt legale și temeinice și, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

,

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de revizuientul N.Șt.

În temeiul art.

192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul revizuient la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuientul N.Șt. împotriva deciziei penale nr.

203 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă

recurentul revizuient la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 23 ianuarie 2012.