ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1455/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1455/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin acțiunea

formulată, reclamanta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța

Alimentelor a Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Curtea de Conturi a României, suspendarea hotărârii luate prin Încheierea nr.

4/07 februarie 2011 emisă de pârâtă, până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei, și anume suspendarea aplicării măsurilor cuprinse la

punctul 1 din Decizia nr. 90 din 16 noiembrie 2010, respectiv evidențierea în

contabilitate a creanței de 2.130.457 RON, urmărirea recuperării acestei sume

și reîntregirea fondurilor plătite pe seama bugetului de stat.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite cele două condiții cumulative

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

A mai arătat reclamanta

că, în lipsa unui prejudiciu adus instituției, măsura dispusă ca urmare a

actului de control privind recuperarea sumei și reîntregirea fondurilor plătite

pe seama bugetului de stat este netemeinică și nelegală.

Reclamanta a

solicitat admiterea cererii de suspendare și, pe cale de consecință,

suspendarea măsurilor cuprinse la punctul 1 din Decizia nr. 90 din 16 noiembrie

2010, emisă de directorul Camerei de Conturi a Municipiului București până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

În drept, a invocat

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificări și completări

ulterioare, Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din

aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de

Conturi republicată, cu modificări și completări ulterioare.

Pârâta Curtea de

Conturi a României a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca

neîntemeiată a cererii de suspendare a măsurii de la pct. 1 din Decizia nr. 90

din 16 noiembrie 2010, nefiind satisfăcute cerințele legii în ce privește

admisibilitatea cererii de suspendare.

Pârâta a arătat că

susținerile reclamantei nu sunt împrejurări de natură să argumenteze că este

vorba despre un „caz bine justificat”, pentru că existența acestei condiții nu

presupune invocarea unor motive de nelegalitate evidentă, deoarece o asemenea

cerință și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

În ceea ce privește

condiția „pagubei iminente”, s-a apreciat de către pârâtă că reclamanta nu a

motivat în niciun fel și nu a demonstrat iminența producerii unei pagube, în

sensul art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința civilă

nr. 6766 din 15 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată

de reclamanta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a

Municipiului București, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a

României, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că împrejurările invocate de

reclamantă prin acțiune nu constituie „cazuri justificate” în sensul art. 2 lit.

t) din Legea nr. 554/2004, că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei

referitoare la lipsa existenței unui prejudiciu și imposibilitatea reîntregirii

fondurilor din bugetul de stat, în condițiile în care suma de 2.130.457 RON,

constatată ca neeligibilă, a fost achitată din sursele primite de la bugetul de

stat.

Instanța a mai

reținut că măsura de evidențiere în contabilitate a creanței, respectiv cea de

urmărire a recuperării acestei sume, nu sunt de natură să producă reclamantei

vreun prejudiciu material.

Ca urmare, instanța a

constatat că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, cererea de suspendare fiind respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamanta Direcția Sanitară

Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a Municipiului București,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea căii de

atac promovate recurenta-reclamantă susține, în esență, că în mod eronat,

instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de lege

pentru suspendarea executării actelor administrative menționate.

În opinia recurentei

suspendarea se justifică raportat la valoarea stabilită a fi de recuperat, de

2.130.457 RON.

S-a mai arătat că din

cuprinsul Procesului verbal de constatare nr. 30623 din 12 octombrie 2010

încheiat de echipa de audit din cadrul  Camerei de Conturi a Municipiului

București rezultă că „nu există un prejudiciu adus instituției”, măsura dispusă

ca urmare a actului de control privind recuperarea acestei sume și reîntregirea

fondurilor plătite pe seama bugetului de stat fiind netemeinică și nelegală.

S-a mai arătat că în

mod greșit instanța de fond a considerat că în speță nu se poate vorbi de

crearea unei pagube prin executarea măsurii dispuse prin decizie, ci,

dimpotrivă, măsura dispusă prin decizia Curții de Conturi are drept scop

repararea prejudiciului deja produs de reclamantă în buget, din culpa sa, fiind

așadar evident în opinia recurentei că  instanța de fond se află într-o eroare,

apreciind greșit situația de fapt.

Înalta Curte,

analizând recursul de față, cu prioritate, în raport de motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea s-a dat

cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, pus în dezbaterea

părților și invocat conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că

acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În raport de actele

depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată

îl constituie suspendarea executării Deciziei nr. 90 din 16 noiembrie 2010 a

Camerei de Conturi a Municipiului București, urmare a respingerii contestației

împotriva acesteia prin Încheierea nr. 4 din 7 februarie 2011 a Curții de Conturi

a României, până la soluționarea irevocabilă a litigiului.

Atât în ceea ce

privește anularea actelor administrative cât și în cazul suspendării executării

acestora, competența materială și teritorială a instanței de fond și de recurs

se stabilește în raport de aceleași dispoziții legale. Astfel, acțiunile ce au

ca obiect atât anularea cât și suspendarea actelor în discuție, vor fi judecate

de aceeași instanță în favoarea căreia s-a stabilit competența materială și

teritorială.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010,

Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene

se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația

executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a

Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării

încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se

respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii

Curții de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi

apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta

este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar

prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine

competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ

emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică

județeană.

În altă ordine de

idei, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate

produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia

nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.

259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinței civile nr. 112/ 2011 a

Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a

constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele

expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel

cauze. De asemenea, și prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a

constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta

Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență,

cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse

judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a

acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr.

5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei

jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora.

Înalta Curte, ținând

seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a

cauzei Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, în mod

greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de

soluționare a prezentei cereri de suspendare.

De altfel, relevanță

prezintă și împrejurarea, comunicată oral la termenul de astăzi în sensul că în

chiar acțiunea de fond, având ca obiect anularea aceluiași act a cărui

suspendare s-a solicitat, s-a dispus declinarea spre competentă soluționare a

cauzei la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Potrivit art. 10

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

competența teritorială revine aceleiași instanțe.

În consecință, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 3 C. proc. civ., Înalta

Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I și alin. (6

1

),

art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr.

554/2004,cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul

formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Această soluție face

de prisos analiza motivelor de recurs formulate de reclamantă, ce pot fi

circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a

Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 6766 din 15 noiembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 20 martie 2012.

Procesat de GGC - DG