Decizia nr. 1558/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a chemat în judecată pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând anularea încheierii nr. 120 din 4 noiembrie 2013 pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul pârâtei și, în consecință, admiterea contestației formulate împotriva deciziei nr. 15 din 30 august 2013 emisă de Departamentul III al Curții de Conturi, precum și suspendarea executării actului administrativ contestat până la soluționarea definitivă a cauzei.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 995 din 25 martie 2014: - a admis excepția lipsei de interes a cererii de suspendare a executării încheierii nr. 120 din 4 noiembrie 2013 emisă de Curtea de Conturi a României și, în consecință, a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes; - a respins în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea contestației formulate împotriva încheierii nr. 120 din 4 noiembrie 2013 emisă de Curtea de Conturi a României, anularea acesteia și, în consecință, admiterea contestației formulate împotriva deciziei nr. 15 din 30 august 2013 emisă de Departamentul III al Curții de Conturi, precum și suspendarea acestui act administrativ până la soluționarea definitivă a cauzei. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare. 3.1. Soluția de respingere ca lipsită de interes a cererii de suspendare este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 227 și art. 210 din H.G. nr. 130/2010. 3.2. Măsura dispusă la pct. I.2 din dispozitivul deciziei nr. 15 din 30 august 2013 este nelegală, în condițiile în care autovehiculele propuse spre casare erau în stare tehnică necorespunzătoare, expirate fizic și moral, nefiind utilizate deloc în anul 2012. 3.3. Măsura dispusă la pct. I.3 din dispozitivul deciziei nr. 15 din 30 august 2013 este nelegală, deoarece nu a ținut seama de dispozitivul sentinței civile nr. 5530 din 28 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1819 din 23 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București. 3.

Soluția primei instanțe cu privire la art. 4 din decizia contestată este greșită, întrucât nu ține seama de concluzia exprimată de auditorii publici externi prin procesul-verbal din 16 iulie 2012, în sensul că vinovați pentru producerea prejudiciului generat de plata a două persoane pe aceeași funcție publică sunt semnatarii O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009. De asemenea, instanța nu a precizat care ar fi trebuit să fie modalitatea concretă de punere în aplicare a celor două acte normative anterior arătate în așa fel încât să nu fie generatoare de prejudiciu. 3.

Curtea de Apel a respins argumentele prezentate de instituția auditată în sprijinul nelegalității art. 8 din decizia contestată, fără a motiva în mod corespunzător soluția pronunțată, limitându-se doar la reiterarea susținerilor făcute de autoritatea de control. 3.

Soluția primei instanțe cu privire la art. 9 din decizia contestată este greșită, întrucât chiar și în situația în care s-ar fi contestat doar valoarea estimativă a penalităților, cuantumul acestora ar fi trebuit să fie verificat pe cale judiciară. 3.

Nici soluția pronunțată în legătură cu art. 10 din decizia analizată, prin care s-a constatat realizarea parțială a măsurilor dispuse prin decizia nr. 14 din 05 august 2011, decizia nr. 2/2012 și decizia nr. 11 din 26 iulie 2012, nu este legală. - Măsura dispusă la pct. I.1 din decizia nr. 14 din 05 august 2011, ce cuprinde recomandarea echipei de audit de reconstituire a documentelor financiar-contabile, nu este îndreptățită, deoarece reconstituirea se poate face doar în caz de pierdere, sustragere sau distrugere. Recurenta precizează faptul că a făcut demersuri la Ministerul Transporturilor și Infrastructurii pentru obținerea documentelor solicitate de către Curtea de Conturi în urma cărora i s-a răspuns că ministerul nu deține actele cerute; în mod neîntemeiat, prima instanță a apreciat că recurenta poate reconstitui niște documente pe care nu le-a deținut niciodată. - Măsurile dispuse la pct. II.2 din decizia nr. 14 din 05 august 2011 și la pct. 4 din decizia nr. 2/2012, ce cuprind obligația de recuperare a sumelor plătite cu titlu de salarii pentru două persoane pe aceeași funcție publică la mai multe direcții teritoriale, nu sunt legale. 4. Apărările formulate în cauză Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la dosar. 5. Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 mai 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ. Prin încheierea de ședință din data de 28 octombrie 2015, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 22 aprilie 2016. 6. Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este parțial fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Controlul judiciar declanșat de recurenta–reclamantă are ca obiect verificarea legalității încheierii nr. 120 din 04 noiembrie 2013 și a deciziei nr. 15 din 30 august 2013 ale Curții de Conturi, în partea corespunzătoare abaterilor reținute la pct. 2, 3, 4, 6, 8, 9 și 10 din considerentele deciziei și a măsurilor aferente acestora. Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, apreciind că nu există motive temeinice pentru anularea actelor administrative atacate. Motivele de recurs prezentate de reclamantă coincid în mare măsură cu motivele de nelegalitate ale actelor administrative analizate expuse de parte în contestația administrativă și în cadrul acțiunii judiciare. Înalta Curte împărtășește doar parțial dezlegările primei instanțe, după cum se va arăta în cele ce urmează. 6.1. Referitor la excepția lipsei de interes în promovarea cererii având ca obiect suspendarea executării încheierii nr. 120 din 04 noiembrie 2013 După cum în mod corect a evidențiat și prima instanță, această cerere este lipsită de interes în condițiile în care, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, actul administrativ care este supus executării este decizia nr. 15/2013 prin care Curtea de Conturi a stabilit în sarcina recurentei măsurile pe care trebuie să le îndeplinească pentru remedierea neregulilor constatate de echipa sa de control. Într-adevăr, suspendarea executării încheierii nr. 120 din 04 noiembrie 2013 este lipsită de interes, întrucât nu este aptă să conducă la întreruperea temporară a efectelor deciziei nr. 15/2013, astfel cum susține recurenta. Cu alte cuvinte, actul administrativ care dă naștere la raporturi juridice obligaționale între Curtea de Conturi și entitate auditată este decizia, pe când încheierea are caracterul unui răspuns la plângerea prealabilă. 6.2. Referitor la pct. 2 din decizia nr. 15 din 30 august 2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III - ce consemnează „menținerea în inventarul și dotarea instituției a unui număr de autoturisme mai mare decât cel stabilit prin H.G. nr. 1415/2009 privind organizarea și funcționarea A.N.S.V.S.A. și a unităților din subordinea acesteia” - și la măsura corelativă de la pct. I.2, respectiv răspunsul Curții din încheierea nr. 120 din 04 noiembrie 2013. În concret, la pct. I.2 din decizia nr. 15 din 30 august 2013, s-a dispus în sarcina conducerii recurentei-reclamante luarea măsurilor legale pentru eliminarea cauzelor care au generat existența în dotarea instituției a unui număr de autoturisme mai mare decât cel stabilit prin H.G. nr. 1415/2009, precum și menținerea în dotarea și inventarul instituției a unui număr de autoturisme stabilit conform prevederilor legale. Prima instanță a apreciat că măsura dispusă este legală, în condițiile în care acțiunea de audit financiar a avizat contul de execuție și situațiile financiare la 31 decembrie 2012, dată la care reclamanta avea în dotare 29 de autovehicule, în loc de 28, iar procedura de casare a 8 dintre acestea era în curs de desfășurare la data de 29 iulie 2013. Înalta Curte nu poate împărtăși această soluție: echipa de control a dat dovadă de un formalism excesiv, în condițiile în care, prin procesul-verbal de scoatere din funcțiune a mijloacelor fixe de clasare a unor bunuri materiale din 22 martie 2012, s-a stabilit casarea celor 8 autovehicule, iar procedura aferentă - reglementată de H.G. nr. 841/1995 privind procedurile de transmitere fără plată și de valorificare a bunurilor aparținând instituțiilor publice, cu modificările și completările ulterioare - era în curs de soluționare la momentul efectuării controlului. Autovehiculele propuse pentru casare, fiind în stare tehnică necorespunzătoare, nu au fost utilizate de către entitatea auditată în cursul perioadei analizate și, pe cale de consecință, nu au generat cheltuieli de exploatare (I.T.P., CASCO, RCA, alimentări cu carburanții, reparații, revizii tehnice, etc). Prin urmare, acest motiv de recurs este fondat. 6.3. Referitor la pct. 3 din decizia nr. 15 din 30 august 2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III - ce consemnează “majorarea nejustificată a cheltuielilor instituției cu suma de 21.213 RON, reprezentând: - drepturi salariale acordate necuvenit d-nei A., în sumă de 17.054 RON determinate de calculele eronate efectuate pentru aplicarea sentinței civile nr. 5530 din 28 iunie 2010 dispusă de Tribunalul București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1819 din 23 martie 2011 a Curții de Apel București; - cheltuieli de executare silită în sumă de 4.159 RON, ca urmare a refuzului instituției depunere în aplicare a hotărârilor instanțelor de judecată” -, și la măsura corelativă de la pct. II.1. În concret, la pct. II.1 din decizia nr. 15 din 30 august 2013, s-a dispus în sarcina conducerii recurentei-reclamante inițierea procedurilor legale și recuperarea cheltuielilor nejustificate efectuate de instituție, precum și calcularea, recuperarea și virarea la bugetul de stat a majorărilor și/ sau penalităților legale aferente sumelor de la bugetul statului utilizate nelegal. Prima instanță a apreciat că măsura dispusă este legală, întrucât, chiar dacă dispozitivul hotărârii judecătorești este cel care se execută, din suma brută trebuia să se scadă contribuțiile legale, adică atât cele individuale, cât și cele ale angajatorului, acestea din urmă având ca destinație bugetele publice, fiind rezultatul însumării cuantumului salariilor brute și a contribuțiilor angajatorului înscrise în ordonanțările de plată aferente lunilor ianuarie - mai 2009. Înalta Curte nu poate achiesa la această soluție, în condițiile în care ceea ce se execută este dispozitivul unei hotărâri judecătorești, iar în cuprinsul titlului executoriu aflat în discuție s-a stabilit obligația recurentei de a achita către numita A. suma de 31.126 RON brut și suma corespunzătoare, reprezentând dobânda legală aferentă, calculată de la nașterea dreptului la acțiune și până la data plății efective, precum și a contribuțiilor legale obligatorii aferente drepturilor salariale cuvenite pentru perioada ianuarie-mai 2009. Prin urmare, acest motiv de recurs este fondat. 6.4. Referitor la pct. 4 din decizia nr. 15 din 30 august 2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III - ce consemnează “majorarea nejustificată a cheltuielilor de personal pe anul 2010 cu suma de 62.175 RON la Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Dolj, ca urmare a menținerii în funcția de director executiv/coordonator a câte două persoane, personal încadrat pe funcție de ordonatorul principal de credite al A.N.S.V.S.A.”, și la măsura corelativă de la pct. II.2. În concret, la pct. II.2 din decizia nr. 15 din 30 august 2013, s-a dispus în sarcina conducerii recurentei-reclamante inițierea procedurilor legale și recuperarea cheltuielilor nejustificate efectuate de instituție, precum și calcularea, recuperarea și virarea la bugetul de stat a majorărilor și/sau penalităților legale aferente sumelor de la bugetul statului utilizate nelegal. Prima instanță a apreciat că măsura dispusă este legală, deoarece revenea conducerii instituției reclamante obligația de a pune în executare măsura dispusă prin decizia Curții de Conturi nr. 14 din 05 august 2011, respectiv aceea de stabili întinderea prejudiciului în situația în care și la alte direcții sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor se efectuează plata concomitentă a salariilor pentru două persoane pe aceeași funcție publică; o astfel de situație a apărut la D.S.V.S.A. Dolj, ceea ce impunea luarea de către conducerea reclamantei a măsurilor necesare pentru stabilirea și recuperarea acestui prejudiciu. Împrejurarea că au fost puse în executare hotărâri judecătorești irevocabile nu este de natură să înlăture răspunderea ce revine instituției sub aspectul modului de punere în aplicare a celor două acte normative aflate în discuție. Înalta Curte nu poate accepta raționamentul juridic expus de instanța de fond. În esență, prin procesul-verbal de control ce a stat la baza emiterii deciziei contestate în cauza de față, Curtea de Conturi a reținut următoarele aspecte: au fost plătite concomitent din bugetul D.S.V.S.A. Dolj două salarii pentru aceeași funcție de conducere (director executiv, respectiv director executiv adjunct), ca urmare a aplicării O.U.G. nr. 37/2009, fiind astfel efectuate cheltuieli nejustificate în sumă de 62.175 RON; la data de 23 aprilie 2009, dl. B. și dl. C. au fost eliberați din funcțiile publice de conducere pe care le ocupau în cadrul D.S.V.S.A. Dolj, în baza O.U.G. nr. 37/2009, aceștia fiind încadrați în alte funcții publice din cadrul instituției; în baza unor sentințe judecătorești definitive și irevocabile, în anul 2011, cele două persoane anterior nominalizate au fost reîncadrate în funcțiile publice de conducere deținute anterior și le-au fost achitate diferențele dintre salariul aferent funcției publice din care au fost eliberați și salariul aferent funcției publice în care au fost încadrați. Probatoriul administrat în cauză confirmă faptul că plățile analizate s-au făcut în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care instanțele de judecată au admis acțiunile formulate de persoanele eliberate din funcțiile publice de conducere, în temeiul ordonanțelor de urgență declarate neconstituționale, prin Deciziile nr. 1257 din 07 octombrie 2009, respectiv nr. 1629 din 03 decembrie 2009 ale Curții Constituționale, autoritatea publică cu care acestea aveau raportul de funcție fiind obligată să ia măsurarea încadrării pe funcțiile deținute anterior, dar și să facă plata diferențelor de drepturi salariale cuvenite acestora. Instanța de control judiciar apreciază că autoritatea recurentă nu a avut o atitudine culpabilă câtă vreme prin măsurile întreprinse a urmărit respectarea principiului legalității care guvernează activitatea administrației publice, conformându-se prevederilor unor acte normative în vigoare, pentru emiterea cărora nu poate fi ținută responsabilă. Mai mult decât atât, recurenta nu poate recupera de la prepușii săi sumele plătite în temeiul unor hotărâri judecătorești irevocabile și executorii, pentru că lipsește unul dintre elementele esențiale ale răspunderii materiale, și anume „vinovăția” [art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici]. Ca atare, acest motiv de recurs este fondat. 6.5. Referitor la pct. 8 din decizia nr. 15 din 30 august 2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III - ce consemnează „Diminuarea veniturilor bugetului de stat cu suma de 10.485 RON, reprezentând penalități de întârziere necalculate, neînregistrate, facturate și încasate conform clauzelor stabilite prin contractele din 30 noiembrie 2011 și din 12 iunie 2012 încheiate cu SC D. SRL; în timpul controlului, pentru veniturile necalculate și neîncasate au fost calculate foloase nerealizate, (până la data de 25 iulie 2013), potrivit ratei dobânzii de politică monetară a Băncii Naționale a României în sumă de 476 RON” - și la măsura corelativă de la pct. II.4. În concret, la pct. II.4 din decizia nr. 15 din 30 august 2013, s-a dispus în sarcina conducerii recurentei-reclamante inițierea procedurilor legale și recuperarea pe toate căile, inclusiv de la persoanele cu atribuții stabilite prin fișa postului, a sumelor anterior individualizate. Prima instanță a reținut faptul că recurenta a încheiat cu SC D. SRL contractele din 30 noiembrie 2011 și din 12 iunie 2012, iar potrivit pct. 8 din Oferta tehnică – anexă la contractul din 30 noiembrie 2011 și pct. 8.5 lit. h) din contractul din 12 iunie 2012, SC D. SRL, în calitate de prestator, era obligată să furnizeze servicii de mentenanță (întreținere, actualizare și suport tehnic), angajându-se să intervină remote (de la distanță) asupra sistemului, pentru a efectua depanarea într-un timp garantat de 2 zile lucrătoare. Din documentația care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate rezultă existența unor situații în care depanarea s-a efectuat cu întârziere, înregistrându-se întârzieri cuprinse între 3 și 53 de zile, acesta impunând calcularea penalităților de întârziere conform clauzelor contractuale. Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia judecătorului fondului în sensul că recurenta trebuia să procedeze la calcularea penalităților, în condițiile în care depanarea implica și actualizarea bazei de date. Așadar, această critică de nelegalitate expusă de recurentă nu este fondată. 6.6. Referitor la pct. 9 din decizia nr. 15 din 30 august 2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III - ce consemnează “La Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Caraș Severin nu au fost calculate, încasate și virate la bugetul statului penalități, ca urmare a executării cu întârziere a obiectivului de investiții „Modernizare și extindere laborator D.S.V.S.A. Caraș-Severin" fapt ce contravine prevederilor din contractul de lucrări din 27 decembrie 2007” - și la măsura corelativă de la pct. II.5. În concret, la pct. II.5 din decizia nr. 15 din 30 august 2013, s-a dispus în sarcina conducerii recurentei-reclamante inițierea procedurilor legale și recuperarea pe toate căile, inclusiv de la persoanele cu atribuții stabilite prin fișa postului, a penalităților în sumă de 77.698,53 RON, ca urmare a executării cu întârziere a obiectivului de investiții „Modernizare și extindere laborator D.S.V.S.A. Caraș Severin. Judecătorul fondului a reținut că penalitățile analizate ar fi trebuit calculate în temeiul contractului de lucrări din 27 decembrie 2007, iar cuantumul acestora a fost calculat de auditorii publici externi în funcție de rata dobânzii de politică monetară a Băncii Naționale a României, având în vedere că în contract nu se precizează cota procentuală aferentă acestor întârzieri. Singurul motiv pentru care partea a contestat această măsură se întemeiază pe adresa din 20 septembrie 2013 emisă de D.S.V.S.A. Caraș-Severin, în care se precizează că nu este de acord cu cuantumul penalităților, deoarece calculul acestora a fost făcut pe o perioadă a cărei determinare în timp nu a putut fi apreciată corect, întrucât constructorul SC E. SRL nu a înștiințat beneficiarul D.S.V.S.A. Caraș Severin printr-o adresă oficială cu privire la data la care a fost terminată lucrarea. Ca atare, nu se contestă faptul că penalitățile pentru executarea cu întârziere a obiectivului de investiții trebuie recuperate, ci doar se exprimă dezacordul cu privire la cuantumul penalităților menționat în decizia Curții de Conturi. Instanța a constatat că suma de 77.698,53 RON reprezintă valoarea estimativă a penalităților, iar în conformitate cu art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992: „În situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate”. Înalta Curte apreciază că dispozițiile normative anterior citate au fost în mod corect aplicate în cauza de față: stabilirea cu exactitate a întinderii prejudiciului constând în penalitățile datorate conform contractului de lucrări anterior individualizat este o obligație ce revine conducerii entității verificate, iar aceasta din urmă trebuie să aibă în vedere în acest scop și actul de recepție încheiat la momentul terminării lucrărilor. Așadar, această critică de nelegalitate expusă de recurentă nu este fondată. 6.7. Referitor la pct. 10 din decizia nr. 15 din 30 august 2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III - ce consemnează realizarea parțială a măsurilor dispuse prin decizia nr. 14 din 5 august 2011 - , precum și la măsura corelativă de la pct. II.6. 6.7.1. În primul rând, este vorba despre măsura de la pct. I.1 din decizia nr. 14 din 5 august 2011 prin care s-a dispus să se inițieze măsurile „(…) legale de recuperare/refacere a documentelor financiar contabile justificative aferente bunurilor (active fixe, obiecte de inventar și materiale consumabile), în valoare de 90.048,43 RON, preluate prin transfer de la Agenția de Sănătate Publică a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii”. Prima instanță a reținut faptul că reclamanta avea obligația ca la momentul preluării patrimoniului Agenției de Sănătate Publică să preia și documentele justificative care să ateste proveniența bunurilor, documente pentru care art. 25 din Legea nr. 82/1991 reglementează obligația arhivării pe o perioadă de minimum 10 ani. În condițiile în care respectivele documente financiar contabile justificative aferente bunurilor preluate prin transfer nu au intrat în posesia reclamantei, sunt incidente dispozițiile art. 26 din Legea nr. 82/1991 care reglementează reconstituirea lor, nedeținerea acestor documente putând fi rezultatul pierderii, sustragerii sau distrugerii lor. Aducerea la îndeplinire a acestei măsuri se impune prin prisma faptului că doar pe baza documentelor justificative aferente bunurilor preluate este posibilă verificarea realității și exactității patrimoniului preluat și înregistrat în evidența contabilă a reclamantei. Înalta Curte apreciază că este justă critica recurentei potrivit căreia nu sunt aplicabile ipotezele reglementate de art. 26 din Legea nr. 82/1991, fiind vorba despre posibilitatea reconstituirii documentelor în cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii lor. Or, în speța de față, după cum au evidențiat și auditorii Curții de Conturi, recurenta nu a intrat în posesia acestor documente la momentul preluării patrimoniului; în plus, această autoritate publică a făcut demersurile necesare pentru obținerea documentelor, însă Ministerul Transportului și infrastructurii a comunicat că nu deține actele solicitate. În mod evident, recurenta nu poate proceda la reconstituirea unor documente în condițiile în care nu este emitenta acestora și nici nu le-a deținut vreodată. 6.7.2. În al doilea rând, este vorba despre măsura de la pct. II.2 din decizia nr. 14 din 5 august 2011 prin care s-au dispus următoarele: „Se va calcula și recupera, în condițiile legii, cheltuielile nejustificate generate de plata concomitentă a salariilor pentru două persoane pe aceeași funcție la D.S.V.S.A. Hunedoara și, respectiv, plata unei persoane care a ocupat fără temei legal funcția de conducere beneficiind nelegal de indemnizația de conducere și sporurile aferente la D.S.V.S.A. Satu Mare. Totodată, se vor calcula și recupera cheltuielile nejustificate efectuate de direcțiile sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor Alba, București, Galați și Bacău, reprezentând plata concomitentă a salariilor pentru două persoane pe aceeași funcție. Se va stabili întinderea prejudiciului în situația în care și la alte direcții sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor a fost generată o situație similară". În fine, în discuție este și măsura de la pct. 4 din decizia nr. 2/2012 prin care s-au dispus următoarele: „se va recupera suma de 48.197 RON, reprezentând plata concomitentă a salariilor pentru două persoane pe aceeași funcție de conducere, pentru care A.N.S.V.S.A. a emis ordine de imputare”. În concret, la pct. II.6 din decizia nr. 15 din 30 august 2013, s-a dispus în sarcina conducerii recurentei-reclamante luarea măsurilor legale pentru executarea integrală a măsurilor dispuse la pct. I.1 și pct. II.2 din decizia nr. 14 din 5 august 2011, precum și la pct. 4 din decizia nr. 2/2012. Instanța de fond a respins criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, cu motivarea că, în realitate, partea contestă legalitatea deciziilor anterioare și nu măsura de la pct. II.6 din decizia nr. 15 din 30 august 2013. Înalta Curte apreciază că soluția este greșită pentru aceleași argumente expuse la pct. 6.4 din decizia de față, criticile recurentei pe acest aspect fiind fondate. 7. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite, recursul, va casează sentința atacată, în sensul preconizat.