ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4950/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin încheierea din

data de 23 iunie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul V.I.S. în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Comisia pentru Autorizarea

Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și a dispus suspendarea

executării deciziei nr. 072 din 31 martie 2011, emisă de pârâtă până la

soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de apel a apreciat, pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, că cererea

de suspendare formulată de reclamant îndeplinește cumulativ condițiile impuse de

art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, instanța de fond

s-a raportat la susținerile reclamantului în sensul că în declarația sa pe propria

răspundere pe care a depus-o potrivit pct. 84 alin. (21) din H.G. nr. 44/2004 au

fost prezentate estimări eronate, pentru anul 2011, privind capacitatea de producție

de 24 de ore, volumul de producție la nivelul anului și programul de funcționare

stabilit, ceea ce a justificat depunerea unei declarații rectificative pe propria

răspundere, în raport de care condițiile de reautorizare a antrepozitului fiscal

pentru anul 2011 ar fi trebuit să aibă un nivel de garanție pentru antrepozitul

fiscal, mult mai mic și nicidecum de 18 ori mai mare.

În acest sens, a apreciat

judecătorul fondului că deși clarificarea aspectelor invocate de părți ține exclusiv

de fondul acțiunii în anulare, totuși pentru evitarea unei pagube iminente, în sensul

evitării unei perturbări grave a activității reclamantului, dat fiind faptul că

activitatea anuală a distileriei este exclusiv sezonieră, se impune suspendarea

executării autorizației de antrepozit fiscal, în ceea ce privește nivelul garanției

pentru antrepozitul fiscal în sumă de 13.163 Euro.

Împotriva sentinței încheierii

din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate,

în temeiul art. 304 pct. 7 și art. 304

1

din C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia a susținut, în esență, următoarele:

2.1. Printr-o primă critică,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., susține recurentul-pârât

că deși instanțe de fond, a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu a motivat în fapt și în drept hotărârea dată

sub aspectul condiției cazului bine justificat. În opinia recurentului-pârât întreaga

motivare a hotărârii recurate este bazată numai pe susținerile reclamantului, nu

pe propriile constatări ale instanței de fond, și este lapidară și lacunară în ceea

ce privește argumentarea îndeplinirii cerințelor legale pentru suspendare.

2.2. Printr-o altă critică,

circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.,

susține recurentul-pârât că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea

greșită a dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, arată recurentul-pârât

că, valoarea garanției a fost stabilită cu respectarea dispozițiile art. 206

54

alin. (4) din Legea nr. 571/2003, așa încât solicitările intimatului-reclamant sunt

neîntemeiate, neavând suport legal, astfel, încât nu se creează o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ, în sensul dispozițiilor Legii

nr. 554/2004.

Susține recurentul-pârât

că și condiția pagubei iminente a fost greșit apreciată de instanța de fond, în

condițiile în care în cauză nu s-a făcut dovada luării unor măsuri de natură a conduce

la diminuarea ilicită a patrimoniului intimatului-reclamant.

de recurs

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele

considerente:

3.1. Înalta Curte, în

primul rând, va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., în condițiile în care instanței de fond și-a

motivat hotărârea pronunțată, prin raportare la înscrisurile pe care intimatul-reclamant

și-a întemeiat cererea de suspendare, fără a putea fi reținută lipsa motivării,

în sensul art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., cum în mod greșit se susține prin cererea

de recurs.

Faptul că instanța de

fond și-a însușit integral susținerile uneia dintre părțile litigante și a apreciat

asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului

administrativ într-un mod sintetic și concis nu poate fi calificat drept lipsă de

analiză sau raționament în justificarea hotărârii pronunțate sau motivare lacunară

cum în mod greșit susține recurentul.

3.2. Înalta Curte va înlătura

și criticile din recurs referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate

de Curtea de Apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., constatând că în mod corect instanța de fond

a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14

din Legea contenciosului administrativ.

Înainte de a analiza în

concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte, reamintește

că în mod constant în jurisprudența sa a reținut că din interpretarea coroborată

a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil

faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii

de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul

la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție,

presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ

aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă

a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul

bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș)

și t) din aceeași Lege

În acest sens, analizând

hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele

administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate

de care se bucură actul administrativ-fiscal contestat și fac verosimilă iminența

producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării,

așa încât consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate de recurentă

pe fondul cererii de suspendare.

Astfel, Înalta Curte constată

că în mod justificat instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinită condiția existenței

unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului

administrativ, în condițiile în care din analiza sumară a solicitării de recalculare

a cuantumului garanției antrepozitului fiscal, înregistrată din 11 mai 2011, a declarației

rectificative din 10 mai 2011 dar și a notei 25 februarie 2011 întocmită de Direcția

Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, se pot observa aparente

indicii de nelegalitate cu privire la modul în care a fost stabilit nivelul garanției

pentru antrepozitul fiscal.

Cazul bine justificat

nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului

administrative, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai

în cadrul acțiunii în anulare. Prin urmare, susținerile reclamantei referitoare

la stabilirea nivelului garanției cu respectarea dispozițiilor art. 206

54

alin. (4) din Legea nr. 571/2003 pot fi apreciate doar cu ocazia analizei fondului

actului și nu în procedura sumară de cercetare a actului administrative realizată

pe baza unei cereri de suspendare a executării.

Totodată, susținerea intimatului-reclamant,

însușită de judecătorul fondului, potrivit căreia actul contestat are ca efect punerea

reclamantei în imposibilitatea de a-și exercita activitatea, în condițiile în care

nedepunerea garanției în cuantumul stabilit prin decizia nr. 072 din 31 martie 2011

atrage revocarea autorizației de antrepozit fiscal emisă pe numere intimatului-reclamant,

este suficientă pentru a demonstra iminența producerii unei pagube.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și

nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca

nefondat și în baza art. 312 din C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice Prahova în numele Ministerului Finanțelor Publice, Comisia

pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, împotriva

încheierii din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie

2011.