ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 544/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta SC T.S.T.S.S. SRL București a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâților Consiliul Local al Municipiului Târgu Jiu și Municipiul Târgu Jiu - prin Primar la plata sumei de 1.050.000 dolari SUA în echivalent lei la cursul B.N.R. din data plății, reprezentând despăgubiri civile, datorate conform acordului de împrumut și garanție din 26 aprilie 2000. Prin sentința nr. 85 din 21 aprilie 2008, Tribunalul Gorj, secția comercială, a respins excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive, a autorității lucrului judecat și a prescrierii dreptului la acțiune și a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție instanța fondului a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Târgu Jiu aceasta este neîntemeiată, având în vedere că acordul de împrumut și garanție a fost încheiat la 26 aprilie 2000, iar Legea nr. 215/2001 a fost adoptată ulterior, nefiind aplicabilă actului menționat. Referitor la excepția prescrierii dreptului la acțiune, aceasta a fost respinsă, cu motivarea că părțile au avut mai multe litigii pe rolul instanței de judecată, iar prin Decizia nr. 970 din 29 octombrie 2004 a Curții de Apel Craiova s-a respins acțiunea formulată de Consiliul Local Târgu Jiu și Primăria Târgu Jiu, reținând că nu există motive de anulare a acordului în speță.

Referitor la excepția autorității lucrului judecat s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ., deoarece nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză. Pe fondul cauzei s-a reținut că, prin Hotărârea nr. 54/2000 emisă de Consiliul Local Târgu Jiu, la 26 aprilie 2000 au fost încheiate Acordul de împrumut și garanție între SC M. SRL Constanța și Primăria Municipiului Târgu Jiu, în baza căruia SC M. SRL Constanța se obliga să împrumute și să garanteze procesul de reabilitare completă a centralelor și rețelelor termice, valoarea împrumutului fiind de 10.495.800 dolari SUA. Prin H.C.L. nr. 5 din 29 ianuarie 2001, emisă de Consiliul Local Tg. Jiu, a fost anulată Hotărârea nr. 54/2000 și s-a decis rezilierea contractelor cu SC M. SRL Constanța.

A mai reținut instanța fondului că nu pot fi pretinse despăgubiri în baza unor acte care au fost desființate, respectiv H.C.L. nr. 54/2000 ce a fost anulată prin H.C.L. nr. 5/2001 și în consecință, acordul de împrumut și garanție, precum și cele două contracte de antrepriză ce fac obiectul cauzei nu mai pot produce efecte juridice și, prin urmare, reclamanta nu poate pretinde despăgubirile solicitate prin acțiune. Sentința instanței de fond a fost apelată de către reclamanta SC T.S.T.S.S. SRL București, iar prin Decizia nr. 5 din 13 ianuarie 2009 Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a respins apelul reclamantei.

În argumentarea soluției pronunțate instanța de control judiciar a reținut că dreptul reclamantei la acțiunea în despăgubiri s-a născut la 29 ianuarie 2001, dată la care a fost adoptată HCL nr. 5, prin care s-a decis rezilierea acordului de împrumut și a contractelor de antrepriză, în raport de care, termenul general de prescripție de 3 ani s-a împlinit la 29 ianuarie 2004. Față de data formulării acțiunii, 25 octombrie 2007, instanța a constatat prescris dreptul reclamantei la acțiune, motiv pentru care nu a mai procedat la analiza celorlalte critici formulate. Împotriva Deciziei nr. 5 din 13 ianuarie 2009 a declarat recurs reclamanta SC T.S.T.S.S. SRL București invocând dispozițiile art. 304 pct. 6,7 și 9 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, modificarea deciziei, admiterea apelului și, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii. În subsidiar a solicitat modificarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 3 alin. (1), art. 16, și a art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în privința momentului la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei. A susținut recurenta că litigiile derulate între părți s-au finalizat în 2007 și au avut o dublă semnificație, atât în ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție, cât și în ceea ce privește repunerea în termenul de prescripție.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a solicitat a se constata că instanța a încălcat principiul „non reformatio in pejus”, deoarece a creat recurentei o situație mai grea în propria cale de atac, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., limitele sesizării instanței de apel sunt stabilite prin cererea de apel. Referitor la motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, existând contradicție între considerente și dispozitiv, în condițiile în care prin considerente s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu, aspect ce nu rezultă din dispozitivul deciziei recurate.

Urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, instanța trebuia să admită apelul, să admită excepția și pe fond, să respingă cererea ca prescrisă. Neprocedând astfel, a susținut recurenta, s-a creat o vătămare legată atât cât privește cuantumul taxei judiciare de timbru datorate în recurs, cât și cât privește posibilitatea instanței de control judiciar de a cenzura hotărârea sub aspectul legalității admiterii excepției. Recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive contradictorii, sau străine de natura pricinii.

Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale sus-citate, se constată că, în adevăr, din considerentele hotărârii rezultă admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune a reclamantei, însă dispozitivul hotărârii nu reflectă această soluție. În aceste condiții critica privind contradictorialitatea motivării deciziei se constată a fi întemeiată. În ceea ce privește motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., cu referire la încălcarea principiului „non reformatio in pejus”, se constată că prin sentința instanței de fond, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, iar prin apelul declarat în cauză, nu s-au formulat critici pe acest aspect.

Așa fiind, se constată că instanța de control judiciar a pronunțat decizia atacată, cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., prin depășirea limitelor investirii stabilite prin cererea de apel și încălcarea principiului „non reformatio in pejus”, creind recurentei o situație mai grea în propria cale de atac. În consecință, față de cele ce preced, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul va fi admis, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC T.S.T.S.S. SRL București, împotriva Deciziei nr. 5 din 13 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova-Secția comercială. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.