ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 111/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 111/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

penal de față,

Prin încheierea de ședință din data

de 10 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală,

în Dosarul nr. 2932/2/2012 (1116/2012) s-a dispus admiterea cererii formulată de

inculpatul S.O.

În temeiul

art. 160

2

alin. (3) lit. a) C. proc. pen. a stabilit conținutul obligațiilor

la care a fost supus inculpatul S.O. prin încheierea din data de 3 februarie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 586/2/2012,

în sensul că încuviințat inculpatului să părăsească teritoriul țării, în perioada

11 ianuarie 2013-30 martie 2013.

A pus în vedere

inculpatului să facă dovada deplasării efective în afara teritoriului țării.

În temeiul

art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen., a admis cererile de liberare provizorie

sub control judiciar formulate de inculpații M.A. și M.A.A.

A dispus punerea

în libertate provizorie sub control judiciar a inculpaților M.A. și M.A.A., dacă

nu sunt arestați în altă cauză.

În temeiul

art. 160

8a

alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 160

2

alin. (3) și (3

1

) C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii s-a impus

inculpaților următoarele obligații:

a) să nu depășească

limita teritorială a județului Ilfov fără încuviințarea instanței;

b) să se prezinte

la organul de urmărire penală sau după caz, la instanța de judecată ori de câte

ori sunt chemați;

c) să se prezinte

la Poliția de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de organul

de poliție sau ori de câte ori sunt chemați;

d) să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței;

e) să nu dețină,

să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;

f) să nu se apropie

de coinculpații și martorii din cauză și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect;

g) să nu exercite

activitatea în exercitarea căreia au săvârșit faptele.

În temeiul

art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen., a atras atenția inculpaților

că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care le revin, se va lua

față de aceștia măsura arestării preventive.

Asupra cererilor

de liberare provizorie sub control judiciar, formulate de inculpații M.A. și M.A.A.,

s-au reținut următoarele:

În cazul cererilor

de liberare provizorie, într-o primă fază se verifică dacă sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia, iar în a doua

fază se soluționează cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se

îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia acesteia.

Instanța a constatat

că în cazul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, examinând, în cadrul

procedurii reglementate în art. 160

8

C. proc. pen., îndeplinirea condițiilor

prevăzute în art. 160

6

pentru admisibilitatea în principiu a cererii,

precum și cele prevăzute în art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., cererile

de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inc. M.A. și M.A.A. sunt

admisibile în principiu, îndeplinind condițiile de formă, cerute de prevederile

art. 160

6

alin. (2) C. proc. pen., dar și condiția prevăzută de art.

160

2

alin. (1)

C. proc. pen.

La termenul din

data de 10 ianuarie 2013, instanța a admis, în principiu, cererile de liberare provizorie

sub control judiciar.

Potrivit art.

160

2

alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar

se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul

infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu

depășește 18 ani, iar în alin. (2) al aceluiași text se arată că liberarea provizorie

sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă

necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni

sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți,

martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte

asemenea fapte.

S-a reținut astfel

că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar trebuie să fie

îndeplinite mai multe condiții, o primă condiție, privind admisibilitatea cererii

de liberare provizorie sub control judiciar, iar alte două privind temeinicia și

oportunitatea acesteia, aspecte care vizează examinarea pe fond a cererii de liberare

provizorie:

a) suspiciunea

rezonabilă, reținută ca temei al arestării preventive, să vizeze săvârșirea unor

infracțiuni din culpă sau a unor infracțiuni intenționate pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii care să nu depășească 18 ani.

Din examinarea

actelor dosarului a rezultat că inculpatul M.A. a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută și pedepsită de art. 6 din

Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen.; fals intelectual, în forma

participației improprii (instigare mediată), prevăzută și pedepsită de art. 31

alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea

nr. 78/2000; instigare la infracțiunea de spălare a banilor, prevăzută și pedepsită

de art. 25 C. pen. raportat la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002

raportat la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000 și asociere pentru săvârșirea

de infracțiuni (de corupție), prevăzută și pedepsită de art. 323 alin. (1) și

alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, infracțiuni

pentru care este prevăzută închisoarea ce nu depășește 18 ani, acestea făcând parte

dintre cele pentru care este admisibilă liberarea sub control judiciar.

Inculpatul M.A.A.

a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la infracțiunea

de spălare a banilor, prevăzută și pedepsită de art. trafic de influență, în formă

continuată, prevăzută și pedepsită de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la

art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; fals intelectual,

în forma participației improprii (instigare mediată) prevăzut și pedepsit de

art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit.

c) din Legea nr. 78/2000, instigare la infracțiunea de spălare a banilor, prevăzută

și pedepsită de art. 25 C. pen. raporta la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 656/2002 raportat la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000 și asociere

pentru săvârșirea de infracțiuni (de corupție), prevăzută și pedepsită de art. 323

alin. (1) și alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000,

infracțiuni pentru care este prevăzută închisoarea ce nu depășește 18 ani, acestea

făcând parte dintre cele pentru care este admisibilă liberarea sub control judiciar.

b) să fie îndeplinită

premisa legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive;

Prin rechizitoriul,

din data de 13 februarie 2012, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Direcția Națională Anticorupție s-a reținut că, în calitate de primar

al comunei Jilava, inculpatul M.A. ar fi pretins suma de 500.000 euro denunțătorului

P.F. (din care ar fi primit 50.000 euro), în scopul de a abuza de prerogativele

funcției în exercitarea atribuțiilor de serviciu și de a dispune întocmirea unui

plan parcelar (de către Comisia Locală de Fond Funciar), în care să fie incluse

toate terenurile denunțătorului (23 de loturi, în suprafață totală de 23,8 ha) și

amplasate unul în vecinătatea celuilalt (alipite).

De asemenea, s-a

reținut în sarcina sa că l-ar fi determinat pe finul său S.O. să încheie un contract

de cesiune fictiv, la notariat, cu denunțătorul P.F., prin care denunțătorul să

îi cedeze drepturile asupra a două imobile (terenuri) cesionarului, contract întocmit

și autentificat la data de 28 iulie 2011 (fără vinovăție, de notarul public M.V.),

prin care s-au atestat astfel necorespunzătoare adevărului, deoarece, în realitate,

acest contract a fost încheiat în scopul de a garanta și ascunde săvârșirea infracțiunii

de luare de mită.

În sarcina inculpatului

M.A.A. s-a reținut că acesta, ar fi pretins, direct și indirect (prin intermediul

lui S.I.), suma de 1.100.000 euro denunțătorului P.F., lăsând să se creadă că are

influență asupra primarului M.A. pentru a-l determina să întocmească un plan parcelar

în care să fie incluse toate terenurile denunțătorului și amplasate unul în vecinătatea

celuilalt (alipite), precum și asupra directorului Oficiului de Cadastru și Publicitate

Imobiliare Ilfov, G.R.N., pentru a o determina să avizeze planul parcelar și să

emită cu rapiditate documentele cadastrale pentru terenurile în cauză.

În plus, în cuprinsul

rechizitoriului s-a reținut că l-ar fi determinat pe S.I. să întocmească la notariat

un contract de împrumut fictiv cu denunțătorul P.F., din care să rezulte că S.I.

l-a împrumutat pe denunțător cu suma pretinsă drept mită, iar împrumutul să fie

garantat cu terenurile denunțătorului, contract de împrumut întocmit și autentificat

la data de 6 iulie 2011 (fără vinovăție de notarul public P.R.A.), prin care s-au

atestat astfel împrejurări necorespunzătoare adevărului, deoarece, în realitate,

acest contract a fost încheiat în scopul de a garanta și a ascunde săvârșirea infracțiunii

de trafic de influență, și totodată, de a ascunde originea ilicită a acestor bunuri

(a sumelor de bani pretinse cu titlul de mită).

S-a constatat

că, potrivit încheierii din data de 22 decembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția I penală, Dosar nr. 10876/2/2011 s-a dispus arestarea preventivă a inculpaților

M.A. și M.A.A., pentru motivele prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., reținându-se

că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 143 C. proc. pen. raportat la

art. 68

1

C. proc. pen., existând probe directe și indicii temeinice din

care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru

care este cercetat probe sau indicii temeinice văzute în lumina art. 5 parag. 1

lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care stipulează necesitatea

existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate

a comis o infracțiune, garantând astfel temeinica măsurii privative de libertate

și caracterul său nearbitrar.

S-a considerat,

atât cu ocazia luării măsurii arestării preventive cât și cu ocazia menținerii acesteia

că este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., existența

pericolului public pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului poate

rezulta, între altele și din însuși pericolul social al infracțiunii pentru care

aceștia sunt cercetați, de modalitatea concretă în care au acționat inculpații,

calitatea de primar în care a acționat aceștia, de reacția publică la comiterea

unei astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii unor fapte asemănătoare de

către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca

autori ai unor astfel de fapte.

Măsura arestării

preventive a fost menținută succesiv până în prezent.

c) să existe date

din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte

infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea

unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă

sau prin alte asemenea fapte.

În ceea ce privește

aprecierea asupra circumstanțelor care să determine liberarea provizorie sub caracter

judiciar, acestea au, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., caracterul unor motive pertinente

și suficiente iar zădărnicirea aflării adevărului trebuie să se realizeze prin modalitățile

descrise de legiuitor.

În privința inculpaților

M.A. și M.A.A., Curtea a apreciat că în cauză această din urmă condiție este îndeplinită

având în vedere că nu mai subzistă temerea că inculpații ar încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea

sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Având în vedere

că au fost audiați, în fața instanței, în condiții de contradictorialitate, inculpații

și toți martorii propuși prin rechizitoriu sau de către inculpați, că s-a procedat

la audierea interceptărilor realizate pe parcursul urmăririi penale, că s-a dispus

de către instanță efectuarea de expertize tehnice asupra interceptărilor, nu mai

poate fi invocat riscul influențării procesului de către inculpații arestați în

cauză.

Instanța a avut

în vedere și decizia nr. XVII din 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii, din considerentele căreia, se relevă că,

în soluționarea unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, trebuie

reținute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat inculpatul

ci trebuie cercetate toate circumstanțele apte a conduce la concluzia că, într-o

cauză concretă, există ori nu temeiuri care să justifice o derogare de la regula

judecării în stare de libertate.

În concret, s-a

apreciat că raportat la stadiul cercetării judecătorești, dar și durata de timp

în care inculpații M.A. și M.A.A. s-au aflat în stare de arest preventiv, de mai

mult de 1 an, nu se mai poate susține o „exigență a interesului public ce prevalează,

în pofida prezumției de nevinovăție, asupra regulii de respectare a libertății individuale"

(Neumeister c. Austria).

De asemenea, impactul

social al faptelor reținute în sarcina inculpaților s-a diminuat, atât prin trecerea

unei perioade de timp semnificative de la săvârșirea acestora și de când s-a luat

măsura arestării preventive, cât și prin reacția promptă a organelor judiciare față

de aceste fapte.

Instanța a reținut

că inculpații au circumstanțe personale favorabile, respectiv nu sunt cunoscuți

cu antecedente penale, nu au săvârșit fapte de violență, au avut, până la momentul

săvârșirii faptelor în prezenta cauză un bun renume în societate, au un domiciliu

stabil, familii organizate.

Așa cum s-a reținut

în decizia pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, gravitatea unei acuzații nu este prin sine însăși un motiv pertinent și suficient

pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe date concrete,

de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deținute preventiv ar crea un pericol

real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade de timp de la data

luării măsurii respective detenția provizorie nu mai poate fi menținută exclusiv

în considerarea naturii infracțiunilor și a impactului lor asupra ordinii publice.

În consecință,

faptele pentru care sunt cercetați și elementele care caracterizează persoana fiecăruia

dintre inculpații M.A. și M.A.A. justifică aprecierea că lăsarea sa în libertate

la acest moment nu mai prezintă pericolul ca aceștia să încerce zădărnicirea aflării

adevărului, lăsarea acestora în libertate și stabilirea obligațiilor în condițiile

art. 160

2

alin. (3) și (3

1

) C. proc. pen. fiind garanții suficiente

pentru buna desfășurare a procesului penal.

În consecință,

Curtea a admis cererile de liberarea provizorie sub control judiciar formulate de

inculpații M.A. și M.A.A.

A dispus punerea

în libertate provizorie sub control judiciar a inculpaților M.A. și M.A.A.

Asupra cererii

formulate de inculpatul S.O.:

Inculpatul S.O.

este judecat în prezenta cauză, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute

de art. 26 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254

alin. (1) C. pen.; art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 C. pen. raportat

la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 656/2002 raportat la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000; art. 323

alin. (1) și alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000,

toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în stare de libertate.

Față de acesta,

prin încheierea din data de 3 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția I penală, s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar, impunând

acestuia obligațiile arătate la art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen. printre

care cea de a nu depăși limita teritorială a țării fără încuviințarea instanței.

La termenul din

data de 10 ianuarie 2013, inculpatul S.O. a solicitat instanței încuviințarea de

a părăsi țara, pentru perioada 11 ianuarie 2013-30 martie 2013, invocând motive

profesionale, dar și de sănătate ale soției sale.

Instanța, analizând

atât motivele invocate dar și înscrisurile doveditoare, depuse la dosar, a constatat

că cererea formulată de inculpat este întemeiată.

S-a avut în vedere

că inculpatul S.O., a fost prezent în fața instanței la fiecare termen de judecată,

pe parcursul desfășurării cercetării judecătorești, ceea ce denotă înțelegerea de

către acesta a dispozițiilor instanței și a conștientizării importanței respectării

acestora.

Din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei: act adițional la contractul de coordonare proiect faza

PUZ și actele medicale care atestă starea de sănătate a soției sale, din care rezultă

necesitatea ca aceasta să sufere o intervenție chirurgicală în țara al cărei cetățean

este, respectiv Statele Unite ale Americii, rezultă necesitatea ca inculpatului

să i se încuviințeze, potrivit art. 160

2

alin. (3) lit. a) C. proc.

pen., de către instanță, să părăsească teritoriul țării, pentru a se deplasa în

Statele Unite ale Americii, în perioada 11 ianuarie 2013-30 martie 2013.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Direcția Națională Anticorupție solicitând respingerea cererilor formulate de inculpații

M.A., M.A.A. și S.O.

S-a motivat că

subzistă în continuare condiția impusă de cerințele art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

pentru fiecare dintre inculpați avându-se în vedere că pedeapsa prevăzută de lege

pentru faptele ce se impută inculpaților M.A.A. și M.A. este închisoarea mai mare

de 4 ani, iar față de natura și pericolul concret la faptelor reținute, de împrejurările

și modalitatea în care au acționat și de rezonanța socială negativă a unor asemenea

fapte se apreciază că lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru

ordinea publică. S-a apreciat că în cauză temeiurile care au determinat arestarea

preventivă a inculpaților impun în continuare privarea de libertate a acestora iar

cererile de liberare provizorie sub control judiciar sunt neîntemeiate.

De asemenea, s-a

susținut că și cererea inculpatului S.O. este neîntemeiată și constituie o cerere

de ridicare a controlului judiciar prev.de art. 160

3

C. proc. pen. nefiind

identificate motive temeinice pentru admiterea sa.

Examinând încheierea

atacată, prin prisma motivelor invocate și din oficiu cauza, conform dispozițiilor

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că recursul parchetului este fondat numai cu privire la inculpatul S.O.

Referitor la inculpații

M.A. și M.A.A., se reține că în raport cu dispozițiile art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. și prevederile deciziei nr. 17 din 17 octombrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, corect

s-au apreciat întemeiate cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate

de inculpați, dispunându-se liberarea provizorie sub control judiciar a acestora,

în temeiul dispozițiilor art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen., de către

prima instanță.

În conformitate

cu prevederile art. 160

2

C. proc. pen., liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și

în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii

ce nu depășește 18 ani.

La alin. (2) al

aceluiași articol se prevede că liberarea provizorie sub control judiciar nu se

acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica

pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți,

alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Prin decizia

nr. 17/2011, publicată în M. Of. la 14 decembrie 2011, pronunțată într-un recurs

în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că după constatarea

îndeplinirii cerințelor de admisibilitate prevăzute la art. 160

6

C.

proc. pen., a condiției prevăzute la alin. (1) al art. 160

2

C. proc.

pen., precum și a subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive

judecătorul va verifica, în cadrul examenului de temeinicie a cererii, în funcție

de împrejurările concrete ale cauzei, dacă există sau nu date din care să rezulte

necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni ori că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți,

martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte

asemenea fapte, respectiv în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este

ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe

cauțiune a învinuitului ori a inculpatului.

Prin aceeași decizie,

s-a statuat că, gravitatea unei acuzații nu este prin sine însăși un motiv pertinent

și suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe

date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deținute preventiv

ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade

de timp de la data luării măsurii respective detenția provizorie nu mai poate fi

menținută exclusiv în considerarea naturii infracțiunilor și a impactului lor asupra

ordinii publice.

Raportând cele

enunțate la cauza dedusă judecății, corect s-a apreciat că nu există nici un fel

de date, indicii, probe din care să rezulte necesitatea de a-i împiedica pe inculpații

M.A. și M.A.A. să săvârșească alte infracțiuni, ori că aceștia vor încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, că vor altera

sau distruge mijloace de probă.

În acest sens,

trebuie avut în vedere că au fost audiați toți inculpații dar și martorii din rechizitoriu,

inclusiv cei propuși în apărare, instanța de fond dispunând amânarea cauzei la 7

februarie 2013 pentru realizarea expertizei tehnice asupra interceptărilor din data

de 18 septembrie 2011 și 19 septembrie 2011 și ascultarea a doi martori, în apărarea

inculpaților.

Se constată că

nu există nicio dovadă că în prezent ordinea publică ar fi efectiv amenințată prin

lăsarea inculpaților M.A. și M.A.A. în libertate, necunoscuți cu antecedente penale,

cu vârste cuprinse între 42 și 63 de ani și familii organizate, sănătatea, vârsta,

antecedentele penale, constituind criterii ce trebuie avute în vedere la alegerea

măsurii ce urmează a fi luată față de o persoană, astfel cum impun prevederile art.

136 alin. (8) C. proc. pen.

În acord cu decizia

nr. 17/2011, a înaltei Curte de Casație și Justiție, se apreciază că gravitatea

faptelor presupus a fi comise de inculpați și limitele de pedeapsă prevăzute de

lege pentru aceste infracțiuni nu pot constitui temeiuri singulare de apreciere

asupra pericolului concret pentru ordinea publică, atâta vreme cât nu se identifică

fapte concrete de tulburare a ordinii publice, prin lăsarea în libertate a inculpaților.

Aceasta, cu atât

mai mult cu cât inculpații sunt arestați preventiv de 1 an și 1 lună, iar prin trecerea

acestui interval de timp finalitatea măsurii preventive s-a estompat, iar în prezent

pericolul concret pentru ordinea publică nu mai este real și actual, nefiind de

natură a genera un impact negativ asupra relațiilor sociale.

Art. 5 parag.

3 din Convenție impune instanțelor naționale, atunci când acestea se confruntă cu

necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă să ia în considerare

măsurile alternative prevăzute de legislația națională; apoi ca orice privare de

libertate a unui acuzat chiar și pentru o perioadă scurtă de timp să fie justificată

convingător de autorități, iar argumentele pro și contra repunerii în libertate

să nu fie generale și abstracte.

În cauza Calmanovici

împotriva României, Curtea europeană a statuat că autoritățile nu au oferit motive

„relevante și suficiente" pentru a justifica necesitatea menținerii inculpatului

în arest preventiv timp de aproximativ 3 luni și jumătate (2 august 2002-19 noiembrie

2002), având în vedere că nu au prezentat fapte concrete în raport cu riscurile

asumate în caz de punere în libertate a persoanei în cauză și nu au ținut seama

de posibilitatea aplicării de măsuri alternative pentru detenție. Prin urmare, a

constatat încălcarea art. 5 parag. 3 din Convenție.

În același sens,

Curtea europeană s-a pronunțat și în cauzele Tarău (nr. 3584/02 din 24

februarie 2009), Mihuță (nr. 13.275/03 din 31 martie 2009), Scundeanu (nr. 10.193/02

din 2 februarie 2010), Jiga (nr. 14.352/04 din 16 martie 2010), pronunțate împotriva

României. S-a motivat de fiecare dată că instanțele interne au refuzat să analizeze

argumentele prezentate de partea interesată cu privire la profilul său personal

și la situația sa familială, nemotivând suficient respingerile cererilor de punere

în libertate ale inculpaților și nu au oferit nici o explicație pentru a justifica

cum ar fi putut punerea în libertate a inculpatului să aibă un impact negativ asupra

societății sau cum ar fi împiedicat ancheta.

Ca atare, măsura

liberării provizorii sub control judiciar a inculpaților M.A. și M.A.A. dispusă

de prima instanță este admisibilă pentru că infracțiunile pentru care inculpații

au fost arestați preventiv și trimiși în judecată sunt sancționați cu pedepse care

nu depășesc 18 ani închisoare, cât și întemeiată, în acord cu decizia nr. 17/2011,

a înaltei Curte de Casație și Justiție și art. 5 parag. 3 din Convenție.

Măsura dispusă,

argumentată judicios, complet și complex de prima instanță este suficientă pentru

buna desfășurare a procesului penal, fiind o măsură alternativă detenției preventive

restrictivă dar neprivativă de libertate, în cadrul obligațiilor prev.de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen., fiind instituite suficiente obligații în sarcina inculpaților

de natură să garanteze buna desfășurare a procesului penal și sancțiunea neîndeplinirii

acestor obligații care este aceea a luării din nou a măsurii arestării preventive.

Pentru aceste

considerente, critica parchetului vizând netemeinicia soluției dispuse de prima

instanță este nefondată.

În ceea ce-l privește

pe inculpatul S.O., se reține că prin încheierea din 3 februarie 2011, Curtea de

Apel București a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia, fiindu-i

impuse obligațiile prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen., printre

care și aceea de a nu depăși limita teritorială a țării fără încuviințarea instanței.

Inculpatul S.O.

a solicitat încuviințarea de a părăsi țara pentru perioada 11 ianuarie 2013-30

martie 2013, invocând motive profesionale dar și medicale ale soției sale.

Instanța i-a încuviințat

cererea de a se deplasa în Statele Unite ale Americii în perioada 11 ianuarie 2013-30

martie 2013 motivând că este justificată de necesitatea unei intervenții chirurgicale

ce urmează să o suporte soția inculpatului în țara respectivă.

Dispoziția instanței

este supusă recursului, contrar celor susținute de apărătorul inculpatului S.O.

În fapt, cererea

inculpatului constituie o ridicare a controlului judiciar prevăzută de art. 160

3

C. proc. pen., întrucât în perioada 11 ianuarie 2013-30 martie 2011 inculpatul nu

își mai poate îndeplini niciuna dintre obligațiile prevăzute la art. 160

2

alin. (3) lit. b)-e) C. proc. pen. și nu se mai poate realiza nici un control al

modului în care își respectă obligațiile stabilite de instanță în perioada respectivă.

Ca atare, calificarea

cererii inculpatului S.O. era aceea de ridicare a controlului judiciar, iar în conformitate

cu dispozițiile art. 160

9

alin. (10) C. proc. pen., dispozițiile privind

recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie se aplică în mod corespunzător

și în cazul modificării sau ridicării controlului judiciar.

Prin urmare, măsura

dispusă de prima instanță față de inculpatul S.O. este supusă recursului, potrivit

dispozițiilor art. 160

9

alin. (10) C. proc. pen.

În conformitate

cu dispozițiile art. 160

3

control judiciar instituit de instanță poate

fi oricând modificat sau ridicat de aceasta, în total sau în parte, pentru motive

temeinice.

Înalta Curte,

apreciază că raportat la stadiul cercetării judecătorești dar și la natura și gravitatea

faptelor presupus comise de inculpat, nu se justifică admiterea cererii inculpatului

S.O., critica parchetului sub acest aspect fiind întemeiată.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție , în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii

din 10 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată

în Dosarul nr. 2932/2/2012 (1116/2012). Va casa în parte încheierea atacată numai

cu privire la inculpatul S.O. și rejudecând va respinge ca neîntemeiată cererea

formulată de inculpat și se vor menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția

Națională Anticorupție împotriva încheierii din 10 ianuarie 2013 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 2932/2/2012 (1116/2012).

Casează, în parte,

încheierea atacată numai cu privire la inculpatul S.O. și rejudecând, respinge,

ca neîntemeiată, cererea formulată de inculpat.

Menține celelalte dispoziții alte

încheierii atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 ianuarie 2013.