ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2657/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 515 din 31 ianuarie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții T.M., R.D., S.R. și V.N. împotriva deciziei nr. 412 A din 2 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că instanța de apel și-a întemeiat soluția adoptată pe Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, ale căror efecte asupra cauzei de față au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, și nu prin prisma motivelor de apel ale pârâtului.

Predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea Deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării Deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proportionalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor Deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției Deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cu privire la criticile prin care se susține că instanța de apel ar fi putut lua în considerare alte temeiuri de drept în faza procesuală a apelului, este de reținut că instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamanților din perspectiva altui temei de drept, deoarece dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. Împotriva acestei decizii reclamanții au formulat contestație în anulare invocând dispozițiile art. 318 1 , alin. (2) C. proc.

civ.. În motivare se arată în esență că Deciziile Curții Constituționale nr. 69/1994, nr. 559/2007 și nr. 1354/2010 nu erau abrogate la data soluționării recursului lor, care s-a bazat în motivare pe Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010. Contestatorii solicită ca instanța să se pronunțe asupra prevederilor Deciziei nr. 559/2007 a Curții Constituționale care statuează că „violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal sau mijloacele folosite". În speță contestatorii pun problema cu privire la aplicabilitatea deciziilor amintite deoarece toate sunt în vigoare și în cauze similare cu cea a contestatorilor instanțele au dat soluții prin care s-a respectat scopul reparatoriu al Legii nr. 221/2009.

Contestația în anulare va fi respinsă. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare ce poate fi exercitată pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 - contestația în anulare propriu-zisă și de art. 318 C. proc. civ., respectiv contestația în anulare specială. Dispozițiile art. 318 C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială (greșeală materială și omisiunea cercetării unui motiv de modificare sau casare). Potrivit art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc.

civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Prin urmare acest text de lege reglementează situația când instanța de recurs prin hotărârea contestată a admis sau a respins recursul fără ca aceasta, din greșeală, să analizeze unul sau mai multe motive de recurs. Instanța de recurs a analizat decizia atacată reținând că instanța de apel și-a întemeiat soluția adoptată pe Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamanților, ale căror efecte asupra cauzei de față au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, și nu prin prisma motivelor de apel.

Întrucât motivul de ordine publică pune în discuție însuși temeiul juridic al pretențiilor formulate în cauză, în mod corect a fost analizat cu prioritate față de motivele de apel și, constatându-se temeinicia acestuia, nu s-a mai procedat la cercetarea susținerilor din motivarea căii de atac. În realitate contestatorii sunt nemulțumiți de modul cum a fost soluționat recursul, dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată , respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv.

Instituind acest motiv de contestație în anulare legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății, ceea ce, din verificarea deciziei contestate nu se reține în speță. Greșeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanța ar fi înțeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs. Așa fiind, contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare împotriva deciziei civile nr. 515 din 31 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de contestatorii T.M., R.D., S.R. și V.N.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.