ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4547/2012

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Neamț, reclamanții K.E., C.E.D. și C.R. au solicitat, în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii abuzive a internării în colonia de muncă obligatorie Canal Dunăre-Marea Neagră, aplicată autorului lor, G.B., în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954, precum și al arestărilor (reținerilor) abuzive dispuse de fostele organe de securitate, cu privire la aceeași persoană, în perioada 1947-1960, apreciate la 160 zile; obligarea pârâtului la plata, către reclamanți, a sumei de 1.054.450 lei, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit de G.B., prin condamnare, privare de libertate și măsuri administrative cu caracter politic.

In motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt rude de gradul 1 și 2 cu defunctul G.B., astfel: K.E. este fiica acestuia, iar reclamanții C.E.D. și C.R. sunt nepoți de fiică (mama lor, T.C., în prezent decedată, este fiica lui G.B.). G.B. a fost membru al conducerii organizației locale din orașul Fălticeni, județul Suceava, a fostului Partid Național-țărănesc - P.N.Ț, până la desființarea acestuia de către regimul comunist, fapt pentru care a fost continuu supravegheat, spionat, urmărit, verificat, anchetat, arestat și condamnat de organele fostului regim comunist, convingerile sale politice fiind considerate „contrarevoluționare". In perioada 1946-1963, a fost arestat de mai multe ori, ajungând să stea în detenție un număr total de 2.121 zile (peste 5 ani).

În principal, în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954, G.B. a fost dus la muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a stat în coloniile (lagărele) de muncă de la Valea Neagră și Poarta Albă, iar în perioada 16 iunie 1960-19 septembrie 1963, a executat în Penitenciarul Botoșani o parte dintr-o condamnare de 6 (șase) ani închisoare corecțională, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută în art. 209 pct. 2 lit. a) din fostul Cod penal, aplicată prin sentința penală nr. 133/1960 a fostului Tribunal de Regiune Militară București, confirmată prin decizia penală nr. 313 din 13 decembrie 1960 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem, el fiind grațiat în baza Decretului nr. 551/1963 al Consiliului de Stat al R.P.R.

De asemenea, a mai fost reținut de fostele organe de securitate, în mod repetat, și pentru perioade mai scurte de timp, de la o zi, până la câteva luni, îndeosebi în perioada 25 iulie 1947-31 decembrie 1947. Ulterior, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a introdus recurs în anulare împotriva condamnării menționate, iar prin Decizia nr. 43 din 07 iulie 1997 a Completului de 9 judecători al instanței supreme, G.B. a fost achitat, înlăturându-se și pedeapsa complimentară a confiscării totale a averii.

In toate aceste perioade de detenție, dispuse abuziv și chiar cu încălcarea principiilor constituționale în vigoare la acea dată, a fost supus constant umilinței fizice și psihice, constând în injurii, bătăi, amenințări, torturi, frig, foamete, lipsire de asistență și îngrijire medicală, cu consecința directă și imediată a interzicerii drepturilor cetățenești elementare, a distrugerii vieții de familie, a obligării la muncă forțată, a distrugerii sănătății proprii, a împiedicării de a ține legătură cu familia prin scrisori, vizite, pachete cu alimente și haine, a lipsei de orice informație culturală, religioasă sau politică. Prejudiciile aduse de calitatea sa de condamnat politic nu s-au limitat la persoană lui și a soției sale, deoarece a fost influențată și viața copiilor acestora.

Astfel, fiica E. (reclamanta) a fost dată afară de două ori de la Facultatea de Drept și de la Facultatea de Teatru, în anii 1947-1949, exclusiv din cauza tatălui său, iar în anii '60 a fost obligată să divorțeze de soțul său de atunci, al cărui dosar de procuror putea fi „stricat" de un socru deținut politic. Cealaltă fiică, G., a fost și ea dată afară de la Facultatea de Medicină și împiedicată să-și ia licența de medic, doar intervenția unui fruntaș politic comunist, tratat de ea, tăcând posibilă obținerea calificării în profesia pentru care se pregătise. Nici fiica T., (mama reclamanților), deși era licențiată a Facultății de Filologie, nu a fost acceptată niciodată ca profesoară și nu a putut avea un loc de muncă, tot din cauza dosarului politic al tatălui său.

Mai mult, din același motiv, a fost nevoită să se mute din Iași la Piatra Neamț, cu speranța că aici nu era cunoscută această situație, ceea ce, însă, nu s-a adeverit. Suferințele, privațiunile și abuzurile suferite de G.B. și de membrii familiei sale au durat din 1945 și până în 1989, adică peste 44 de ani, din care 2.121 zile prin privare totală de libertate. Reclamanții au invocat ca temei juridic art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (pentru primul capăt de cerere), art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, precum și prevederile art. 998 C. civ., art. 52, alin. (1) și (3) din Constituția României, art. 5 pct. 1 și 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, art. 3 din Protocolul nr. 7 la aceeași Convenție și Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale (pentru cel de-al doilea capăt de cerere).

Reclamanții au arătat că existența prejudiciului de ordin moral rezultă pe calea prezumției simple, întrucât, odată constatată împrejurarea de lezare a drepturilor personale, respectiv, abuzul organelor regimului comunist, care au privat de libertate persoanele considerate opozanți politici, este de necontestat încălcarea onoarei, demnității, libertății, a existenței fizice și psihice, a cinstei, prestigiului profesional, a celorlalte valori ce definesc personalitatea umană, fiind, astfel, încălcate, inclusiv dispozițiile constituționale în vigoare la acea dată.

Încălcarea drepturilor și libertăților personale a fost săvârșită de organele de represiune ale fostului stat comunist și, de aceea, statul trebuie să răspundă față de persoanele care au căzut victime opresiunii sale, în temeiul legii speciale amintite, dar și a celorlalte texte de lege invocate, culpa statului fiind nu numai evidentă, ci și recunoscută din punct de vedere legislativ, urmând a se stabili doar îndreptățirea respectivelor persoane la daune și întinderea despăgubirilor cuvenite.

Referitor la evaluarea daunelor morale, reclamanții au arătat că încălcările sistematice și continui, timp de peste 40 ani, respectiv în perioada 1945-1989, prin intermediul organelor represive ale regimului comunist, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ale autorului lor, respectiv, încălcarea dreptului la viață (art. 2 din Convenție), torturarea sistematică ( art. 3 din Convenție), sclavia și munca forțată la care a fost supus (art. 4 din Convenție), încălcarea dreptului la libertate și siguranță personală (art. 5 din Convenție), încălcarea dreptului la un proces echitabil și public (art. 6 din Convenție), trimiterea la muncă forțată în lipsa unei prevederi legale (art. 7 din Convenție), încălcarea libertății de gândire, conștiință și religie ( art. 9 din Convenție), încălcarea libertății de exprimare (art. 10 din Convenție), încălcarea libertății de întrunire și asociere ( art. 11 din Convenție), discriminarea politică la care a fost supus (art. 14 din Convenție), încălcarea dreptului de a nu fi pedepsit de două ori (art. 4 din Protocolul nr.7 adițional la Convenție), încălcarea limitării folosirii restrângerii drepturilor (art. 18 din Convenție), finalizate cu achitarea sa ulterioară, reprezintă suficiente criterii și indicii care să conducă la concluzia că suma de 450 lei pentru fiecare zi de deținere nelegală,

adică un total de 954.450 lei pe întreaga perioadă de 2.121 zile, respectă principiile de echitate și proporționalitate. Pe lângă aceasta, trebuie adăugată și o sumă forfetară de 100.000 lei, reprezentând reparația pentru daunele morale suferite și în perioadele în care a fost liber, din cauza etichetării sale ca pușcăriaș, deținut și condamnat politic, contrarevoluționar etc., ceea ce a afectat reintegrarea sa socială, prestigiul său intelectual și profesional, demnitatea sa, onoarea sa, reputația sa, sănătatea și integritatea sa corporală, deoarece a fost ostracizat, urmărit, spionat, verificat, evitat, privit cu neîncredere, rezultând un cuantum total de 1.054.450 lei. Reclamanții au precizat că autorul invocat și urmașii lui nu au mai beneficiat de alte măsuri reparatorii, în înțelesul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin întâmpinarea comunicată prin fax pentru termenul de judecată din 27 ianuarie 2010, pârâtul a arătat, referitor la primul capăt de cerere din acțiunea reclamanților, că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, împotriva lui B.G.

au fost luate două măsuri ce pot avea caracter politic, prin raportare la prevederile actului normativ aplicabil în cauză, respectiv, internare în colonia de muncă obligatorie Canal Dunăre-Marea Neagră, în perioada 1 aprilie 1952- 10 mai 1954 și închisoare corecțională în Penitenciarul Botoșani, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, închisoare efectuată în perioada 16 iunie 1960-19 septembrie 1963. Cât privește pretinsele rețineri ale autorului reclamanților pe perioade mai scurte de timp, de la o zi, până la câteva luni, în mod repetat, care ar fi avut loc, îndeosebi în perioada 25 iulie 1947- 31 decembrie 1947, pârâtul a arătat că ele nu au fost dovedite prin documentele anexate cererii de chemare în judecată, și, invocând dispozițiile aceluiași text de lege, au subliniat obligația instanței de judecată de a lua toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, pârâtul a arătat că acesta este nejustificat raportat la perioada de timp pentru care au fost efectiv aplicate măsurile administrative cu caracter politic și pedeapsa închisorii corecționale (internare în colonia de muncă pe o perioadă de 770 de zile, adică aproximativ 2 ani și 1 lună; închisoare corecțională pe o perioadă de 1.190 zile, adică circa 3 ani și 3 luni); la faptul că despăgubirile solicitate în cauză, în sumă de 1.054.450 lei, s-ar justifica în mare măsură, doar dacă ar fi solicitate de către chiar persoana care a suferit condamnarea și măsura administrativă cu caracter politic; la faptul că, dacă nu se face dovada condamnării politice pentru perioada 25 iulie 1947- 31 decembrie 1947, atunci cuantumul despăgubirilor pretinse se diminuează în mod corespunzător; la împrejurarea că, în practica judiciară, pentru o pedeapsă de 13 ani temniță grea și 7 ani de degradare civică, executați în totalitate, s-au acordat despăgubiri în sumă de 300.000 euro (aproximativ 1.260.000 lei), reclamanți în dosarul respectiv fiind fiica și fiul celui condamnat și soția supraviețuitoare (dosar civil nr. 792/103/2008 al Tribunalului Neamț).

Prin sentința civilă nr. 539/C din 14 aprilie 2010, Tribunalul Neamț a admis acțiunea; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25.07-31 decembrie 1947, de organele fostei miliții și securități; a constatat că măsura arestării și internării în perioada 01 aprilie 1952 - 10 mai 1954 în Colonia de muncă Canal Dunăre-Marea Neagră în baza Ordinului nr. 490/Cabinet/1952 al Ministerului Afacerilor Interne, constituie de drept o măsură administrativă cu caracter politic; a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 500.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale.

Referitor la primul capăt de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive dispuse de fostele organe de securitate, respectiv, arestările (reținerile) abuzive la care acesta a fost supus în perioada 1947-1960, apreciate la 160 zile, și internarea în colonia de muncă obligatorie Canal Dunăre-Marea Neagră în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954, prima instanță a constatat, pe baza probatoriilor administrate, că măsurile respective au de drept caracter politic, dispunând în consecință.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, tribunalul a reținut că cele două măsuri cu caracter administrativ în discuție în prezentul litigiu, împreună cu perioada de executare a condamnării penale suferite de B.G., au însemnat, din punct de vedere pur aritmetic, o lipsire de libertate a acestuia care a însumat 2.127 zile (fără a include și arestarea din timpul alegerilor din noiembrie 1946) și o întrerupere a oricărei legături a acestuia cu cei apropiați, fie ei rude sau prieteni, importante fiind, în evaluarea despăgubirilor, inclusiv condițiile în care s-a desfășurat această privare, pe larg descrise în cererea de chemare în judecată. Tribunalul a mai constatat că unele dintre susținerile reclamanților nu au fost în niciun fel dovedite, respectiv, pretinsa influență a problemelor politice ale lui B.G.

asupra carierelor profesionale și evoluției școlare a fiicelor acestuia, ori asupra vieții de familie a reclamantei, dar și legătura acestor probleme cu mutarea la Piatra Neamț a familiei C. Referitor la invocarea, de către reclamanți, a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, tribunalul a constatat că ratificarea acesteia s-a realizat prin Legea nr. 30/1994, astfel încât nu se poate considera că tot ce i s-a întâmplat acestei persoane după 6 martie 1945, s-ar fi făcut cu încălcarea textelor de lege cuprinse în Titlul I din Convenție, devenită obligatorie pentru România numai după 31 mai 1994, data intrării în vigoare a legii de ratificare, prin publicare în Monitorul Oficial.

In schimb, întrucât potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, republicată după ce a fost modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern", este pe deplin aplicabil în prezenta cauză art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție (încheiat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984), care statuează că: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din caza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte". Față de cele arătate, tribunalul a apreciat că suma de 500.000 lei este suficientă și echitabilă pentru repararea (dacă, și în măsura în care mai este posibil) prejudiciului moral și consecințelor dăunătoare suferite de autorul reclamanților prin supunerea sa de vechiul regim la o condamnare și la măsuri administrative abuzive, nelegale, cu caracter exclusiv politic, dar și a prejudiciului cauzat membrilor familiei sale, asupra cărora situația politică a lui B.G.

s-a răsfrânt, cu certitudine, în mod negativ. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat următoarele critici: I. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României din 15 noiembrie 2010, astfel încât instanța de judecată trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. In condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze.

Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes , inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Asupra obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională ( Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 199, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999) stabilind ca obligativitatea Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție. II. In cauză art. 3 din Protocolul 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu mai este aplicabil atât timp cât temeiul de drept intern în baza căruia a fost formulată acțiunea a fost declarat neconstituțional.

De asemenea, nu poate fi reținut ca temei legal al dreptului intern, în cazul de față, art. 998 C. civ., dacă legiuitorul ar fi avut în vedere „ delicte civile", la care face trimitere art. 998 ar fi inclus și erorile judiciare, inclusiv cele produse înainte de anul 1989 sau măsurile administrative cu caracter politic din aceeași perioadă, nu ar mai fi dat o reglementare distinctă, Prin Legea nr. 221/2009, care se referă strict la condamnările cu caracter politic și măsurile administrative cu caracter politic dispuse de regimul comunist, respectiv de art. 504 și următoarele C. proc. pen., care se referă expres la erorile judiciare. II. Instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a acordat despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 500.000 lei, acestea fiind exagerat de mari în raport cu situația de fapt și de drept.

III. Referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25 iulie - 31 decembrie 1947 s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepție de ordine publică. IV. Referitor la constatarea caracterului de drept al măsurii arestării și internării în perioada 01 aprilie 1952-10 mai 1954 în colonia de muncă Canal Dunăre - Marea Neagră în baza Ordinului nr. 490/Cabinet/1952 al MAI, de organele fostei miliții și securități, instanța de fond, în mod eronat a constatat că numitul B.G. , a fost arestat și internat în colonia de muncă în perioada arătată. Reclamanții K.E., C.E.D. și C.R. au criticat cuantumul daunelor morale raportat la practica judiciară în materie (decizia nr. 297 din 21 ianuarie 2009 a I.C.C.J.), solicitând majorarea acestuia.

Prin decizia civilă nr. 56 din 10 iunie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a respins excepția lipsei calității procesuale active; a respins, ca nefondat, apelul reclamanților; a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor morale, menținând restul dispozițiilor sentinței. Referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestării numitului B.G.

în perioada 25 iulie-31 dec. 1947, instanța de apel a constatat că reclamanții au calitate procesuală activă, întrucât potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:..." Or, pentru ca instanța să acorde despăgubiri era necesar ca în prealabil să stabilească dacă măsura administrativă are sau nu caracter politic, aceasta fiind rațiunea normei.

Referitor la constatarea caracterului de drept al măsurii arestării și internării în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954, instanța de apel a constatat că este vorba despre o eroare materială, care conform art. 281 2a C. proc. civ. astfel cum a fost introdus prin legea 202/2010, nu poate fi cerută pe calea apelului. Referitor la acordarea daunelor morale, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, lipsind de efecte juridice textul legal pe care s-a întemeiat acțiunea, ce nu poate fi înlocuit cu altă normă, întrucât instanța de judecată nu se poate pronunța decât asupra chestiunilor cu care a fost investită, iar schimbarea temeiului juridic excede cauzei, prin raportate la dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Față de această abordare, instanța de apel a apreciat că nu se mai poate analiza problematica referitoare la practica CEDO și eventuala speranță legitimă, cu precizarea că în lipsa acestei decizii ar fi redus cuantumul daunelor morale acordate la suma de 3000 Euro. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. Recurenții-reclamanți K.E., C.E.D. și C.R. au formulat următoarele critici: I. In mod greșit instanța de apel a admis apelul pârâtului, în condițiile în care reclamanții au invocat excepția de tardivitate în raport de momentul declarării căii de atac. In acest sens, reclamanții au arătat că hotărârea de fond a fost comunicată pârâtului la data de 20 ianuarie 2011, apelul D.G.F.P.

Neamț apare înregistrat sub nr. 1052/IE/GE la 04 februarie 2011 la această instituție, dar este depus la poștă la 08 februarie 2011 și înregistrat la tribunal la 09 februarie 2011. Cum ultima zi de depunere a apelului era 07 februarie 2011, acesta apare ca tardiv formulat, nefiind produse, în urma verificărilor dispuse de instanță, dovezi pertinente în sens contrar; II. In mod greșit instanța de apel a reținut incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și a constatat că nu mai există temei de drept pentru solicitările reclamanților privind acordarea daunelor morale, întrucât, conform principiului neretroactivității, legea civilă se aplică numai situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, iar în cauză decizia de neconstituționalitate în discuție este ulterioară învestirii instanței de către reclamanți.

O interpretare contrară conduce la încălcarea principiului anterior citat, creează o discriminare imputabilă exclusiv celerității justiției, și provoacă, de asemenea, o încălcare a principiului securității raporturilor juridice cu privire la aplicarea unor dispoziții legale, în esență similare, în cazul persoanelor aflate în situații identice. In acest sens arată că art. XXVI din Legea nr. 202/2010 statuează că dispozițiile art. 4 alin. (6), art. 5 alin. (1) și (2) din legea nr. 221/2009 sunt aplicabile proceselor în curs de soluționare în primă instanță, dacă până la data intrării în vigoare a acestei legi nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză. Aplicarea unei decizii a Curții Constituționale este supusă principiului neretroactivității, al respectării prevederilor Convenției Europene, precum și a jurisprudenței CEDO, situație față de care această decizie este inoperantă în cauză.

Pe de altă parte, dacă o normă națională este contrară unei dispoziții europene, au prioritate acestea din urmă, instanța de judecată având obligația constituțională de proceda la aplicarea acestora în cauzele deduse judecății. In susținerea acestui motiv de recurs, mai arată că art. 998-999 C. civ. instituie obligația generală de reparare a prejudiciului fără a face vreo distincție în ceea ce privește natura a acestuia, urmărindu-se doar reparația integrală, ceea ce este în contradicție cu motivația Curții Constituționale din decizia nr. 1358/2010, care limitează sfera despăgubirilor civile, aceeași motivație fiind reținută și de instanța de apel.

In condițiile în care la pct. 3 din decizia arătată se reține că analizarea conformității unei prevederi din dreptul național cu dispozițiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene este un aspect ce ține de aplicarea legii, fiind de competența instanțelor judecătorești, instanța de recurs ar trebui să formuleze o întrebare preliminară la Curtea de Justiție a Uniunii Europene în temeiul art. 267 din acest tratat privind conformitatea prevederilor Legii nr. 221/2009, așa cum a fost limitată de Curtea Constituțională, dar și ale art. 998-999 C. civ., cu dispozițiile din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în sensul existenței sau inexistenței răspunderii civile delictuale a statului atât pentru prejudiciile materiale, cât și pentru cele morale.

Arată că în condițiile în care se va trece peste excepția de tardivitate a apelului statului invocată, înțeleg să mențină cererea privind întrebarea preliminară. III. In mod greșit instanța de apel a considerat că prejudiciul moral ar putea fi compensat doar cu 3000 Euro, în condițiile în care niciuna dintre instanțele anterioare nu au respins argumentele reclamanților privind practica instanțelor naționale și internaționale în materie, care plasează acest cuantum într-un interval situat între 325 lei, până la 28.650 lei pentru fiecare zi de detenție nelegală. Arată că relevantă în cuantificarea compensației este și împrejurarea că prin decizia nr. 43 din 07 iulie 1997 a Completului de 9 judecători al fostei Curți Supreme de Justiție s-a dispus achitarea fostului condamnat G.B., ceea ce permite aplicarea criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc.

pen. acestei reparații. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat următoarele critici: I. In mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității active a reclamanților în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25 iulie - 31 decembrie 1947. Despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 se acordă doar pentru condamnările și măsurile cu caracter politic. Constatarea caracterului politic trebuie făcută însă în condițiile acestei legi, iar art. 4 din lege statuează că singura persoană ce poate solicita constatarea caracterului politic al unei astfel de măsuri, alta decât cele prevăzute în art. 3, este însăși persoana care a tăcut obiectul ei, și nu descendenții până la gradul II, cum este prevăzut pentru cele prevăzute de art. 3. II.

In mod greșit instanța de apel a reținut că critica conform căreia perioada în care s-a dispus măsura administrativă a arestării a fost calculată cu data de 01 aprilie 1952, în loc de 15/16 august 1952 reprezintă o eroare materială, în condițiile în care din fișa matricolă penală a numitului G.B. mențiunea referitoare la data de „16 septembrie1952" este tăiată și adăugată mențiunea „1 aprilie 1952". In acest sens, documentul relevant care face dovada arestării este fișa personală, din care rezultă că B.G.

a fost reținut începând cu data de 15/16 august 1952. Examinând cu prioritate cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată în cadrul motivelor de recurs de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte retine următoarele: In conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alineatul (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Insă, chiar și în cazul instanțelor ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac, acestora le revine competența de a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora.

Așadar, simpla solicitare a părții interesate de a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanței europene, instanța națională având libertatea de a evalua relevanța unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluționat (a se vedea hotărârea din 29 februarie 1984, în cauza CILFIT; hotărârea din 27 martie 1963, în cauza

DA COSTA).

Pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere preliminară în interpretare este necesar ca instanța națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziții din dreptul comunitar. Ca atare, instanța trebuie să identifice în norma comunitară o problemă de interpretare, care să necesite intervenția Curții de Justiție a Uniunii Europene. Recurgerea la procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanța națională are îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză. Pe calea procedurală a întrebării preliminare Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește semnificația normei comunitare, în scopul interpretării unitare a dreptului comunitar la nivelul Uniunii, competența aplicării concrete a normei revenind exclusiv instanței naționale.

întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Or, în cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene recurenții-reclamanți nu arată care ar fi problema de interpretare a dreptului comunitar, ci, în realitate, tind la obținerea unei soluționări concrete a cauzei din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței sale. Instanțele naționale nu pot cere Curții Europene de Justiție să interpreteze dreptul comunitar prin declararea unei prevederi din legislația națională ca fiind compatibilă sau incompatibilă cu dreptul comunitar, așa cum solicită recurenții-reclamanți, întrucât sarcina Curții este să interpreteze dreptul comunitar, iar nu aplicarea acestuia în dreptul național.

In acest sens, în cauza COSTA c ENEL, Curtea a arătat: „Se susține că intenția aflată în spatele întrebării puse a fost aceea de a obține, cu ajutorul art. 177, o hotărâre asupra conformității legii naționale cu Tratatul CEE. (...) Curtea nu poate, în temeiul acestei dispoziții, nici să aplice Tratatul la un caz particular, nici să decidă cu privire la validitatea unei prevederi de drept intern în raport cu Tratatul...

(...) Curtea are competența să hotărască nu asupra validității unei legi italiene în raport cu Tratatul, ci numai asupra interpretării articolelor sus-menționate, în contextul motivelor de drept expuse de către Judecătorul de Pace". Constatând că cererea formulată de recurenții-reclamanți nu reprezintă o veritabilă cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci se urmărește pe această cale dezlegarea fondului cauzei, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, așa încât cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată în cauză, urmează a fi respinsă. Recursurile sunt nefondate, pentru argumentele ce succed: Referitor la recursul reclamanților K.E., C.E.D.

și C.R., Înalta Curte constată următoarele: I. In mod corect instanța de apel a respins excepția de tardivitate a apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, pentru clarificarea acestui aspect, prin încheierea de ședință din 9 mai 2011, instanța de apel a dispus efectuarea unei adrese către Oficiul Poștal nr. 1 Piatra Neamț pentru a se comunica data efectivă la care a fost înregistrat plicul cu corespondența primită de la pârât cu numărul de recomandată 13184 din 07 februarie 2011; motivele pentru care în josul borderoului sunt aplicate două ștampile cu două date diferite, respectiv, 07 februarie 2011 și 08 februarie 2011 și dacă în practică este posibil ca ștampilele aplicate pe plicurile de corespondență să fie aplicate la o dată ulterioară zilei în care corespondența a fost recepționată efectiv de la expeditor.

Din răspunsul comunicat de Oficiul Poștal nr. 1 Piatra Neamț pentru termenul din 6 iunie 2011 (fila 71 dosar apel), a rezultat că recomandata cu nr. 13184 a fost primită de această instituție în data de 07 februarie 2011 după orele 16.00, nerespectarea orei limită de program conducând la prelungirea timpului de circulație cu o zi, în sensul că plicul a fost primit pe data de 07 februarie 2011, dar a fost prelucrat pe data de 08 februarie 2011, ceea ce explică existența pe borderou a două ștampile aferente celor două date indicate.

Comunicarea sentinței civile nr. 539/2010 a Tribunalului Neamț s-a realizat către statul român la 20 ianuarie 2011, astfel încât termenul de recurs se împlinea la 5 februarie 2011, care, fiind într-o zi de sâmbătă, s-a prorogat până la 7 februarie 2011. Față de această precizare și de actele depuse în probațiune pe acest aspect, în mod corect calea de atac a fost constatată a fi în termen, iar excepția de tardivitate respinsă la termenul din 6 iunie 2011, astfel că nu este fondată critica din recurs privind nepronunțarea asupra acestei excepții de către instanța de apel. Aceasta întrucât, potrivit art. 104 alin. (5) C. proc. civ., actele trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen, dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal respectiv, înainte de împlinirea termenului, importanță în calculul termenului având data predării cu mențiunea „recomandat" și nu data prelucrării corespondenței.

In acest context, data poștei existentă pe plic, ulterioară expirării termenului declarării căii de atac, devine inoperantă în calculul acestuia, dacă se face dovada predării la poștă în termen legal, cum este cazul în speță, fiind fără relevanță data ieșirii corespondenței respective din unitatea poștală. II. In mod corect instanța de apel a constatat incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate 1358/2010 care, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, Iară a afecta în vreun fel principiul neretroactivității.

Decizia de neconstituționalitate sus-arătată nu încalcă nici principiul nediscriminării, întrucât discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile, aspect care nu se regăsește în prezenta cauză. In susținerea acestei critici recurenții-reclamanți se raportează la alte persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție. Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenții-reclamanți. Reglementările internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție. Mecanismul de aplicare a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

Prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurenții- reclamanți. Pe de altă parte, analiza concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

Referitor la dispozițiile art. 998-999 C. civ. invocate de către reclamanți în cererea de chemare în judecată, acestea nu pot fi avute în vedere în soluționarea cauzei pentru următoarele considerente: Promovând o acțiune privind plata unor despăgubiri bănești, reclamanții au procedat la valorificarea, în procedura judiciară, a unui drept subiectiv ce reprezintă un drept de creanță evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială îl supune termenului general de prescripție prevăzut de Decretul lege nr. 167/1958. Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acțiunea dedusă judecății, dreptul la despăgubiri bănești fiind un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 din același act normativ, „Termenul de prescripție este de 3 ani...". Pe de altă parte, conform art. 8 alin. (1) al aceluiași decret „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Cursul prescripției este suspendat, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, „...cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere". Cursul prescripției a fost întrerupt pe toată perioada existenței regimului comunist dictatorial, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, interval de timp în care, din motive obiective și independente de voința sa, asimilabile forței majore, reclamanții nu ar fi putut promova o acțiune în justiție pentru a obține repararea prejudiciului moral cauzat prin măsurile abuzive cu caracter politic.

Momentul căderii regimului comunist a marcat reluarea cursului prescripției, termenul de prescripție începând să curgă din anul 2000 și împlinindu-se în anul 2003. Acțiunea reclamanților a fost introdusă la 20 noiembrie 2009, cu mult peste împlinirea termenului de prescripție anterior arătat, astfel încât în cauză dreptul material la acțiune raportat la dispozițiile art. 998-999 C. civ. este prescris, data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 neavând nicio relevanță în acest sens, întrucât nu acest act normativ marchează momentul de la care reclamanții au avut cunoștință de faptul prejudiciabil și de persoana răspunzătoare. III. Având în vedere considerentele anterior expuse, privind incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale, critica recurenților-reclamanți privind modalitatea de stabilire a cuantumului acestora, nu se mai impune a fi analizată.

Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte constată următoarele: I. Critica potrivit căreia reclamanții nu au calitate procesuală activă în ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25 iulie-31 decembrie 1947, cu motivarea că singura persoană ce poate solicita constatarea caracterului politic al unei astfel de măsuri, alta decât cele prevăzute în art. 3 al legii nr. 221/2009, este însăși persoana care a făcut obiectul ei, și nu descendenții până la gradul II, cum este prevăzut pentru cele prevăzute de art. 3, nu poate fi primită.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată". Alineatul (2) al aceluiași articol prevede că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora". Acest din urmă text legal nu cuprinde nicio precizare referitoare la posibilitatea formulării acțiunii de către moștenitori, iar din economia lui ar rezulta că o asemenea acțiune nu ar putea fi formulată decât de către persoanele care au făcut obiectul măsurilor administrative.

Cu toate acestea, pornind de la principiile și metodele de interpretare a legii civile, o astfel de abordare a textului legal nu poate fi primită. Astfel, este de observat că art. 5 din lege prevede dreptul persoanei care a tăcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral sau de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, textul fiind declarat neconstituțional numai în ceea ce privește acordarea despăgubirilor morale.

Interpretarea din punct de vedere teleologic și structural a art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 duce la concluzia că, de vreme ce moștenitorii persoanei față de care s-au luat măsuri cu caracter politic, pot solicita daune pentru prejudiciul cauzat de aceste măsuri (în prezent doar daune reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, ca efect al deciziilor de neconstituționalitate pronunțate în materie), trebuie recunoscut mai întâi dreptul acestora de a solicita constatarea caracterului politic al unei astfel de măsuri. Altfel, dreptul la daune, stabilit de legiuitor în beneficiul moștenitorilor acestor persoane prin art. 5, nu mai este unul efectiv, ci doar un drept iluzoriu, imposibil de realizat.

Ca urmare, deși dispozițiile art. 4 din lege nu prevăd dreptul moștenitorilor de a solicita constatarea caracterului politic al măsurilor administrative, față de prevederile art. 5, care le dau acestora dreptul de a cere despăgubiri, trebuie recunoscut dreptul moștenitorilor de a solicita inclusiv constatarea caracterului politic al măsurii administrative. O interpretare contrară este de natură a aduce atingere dreptului acestor persoane la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 paragraful 1 CEDO, prin împiedicarea accesului la un proces efectiv și prin recunoașterea, de către Statul Român, a unor drepturi iluzorii. II. Critica conform căreia în considerentele sentinței de fond este reținută o altă perioadă de arestare și internare în colonia de muncă decât cea menționată în dispozitivul aceleiași hotărâri nu poate forma obiect al căilor de atac, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

Sintagma „eroare materială" este folosită de legiuitor spre a exprima acele erori strecurate în hotărâre cu prilejul redactării care nu afectează legalitatea și temeinicia acesteia. Așa cum greșelile de judecată nu pot face obiect al procedurii de îndreptare a erorii materiale, acestea rezolvându-se prin intermediul căilor de atac reglementate de lege, nici greșelile subsumate instituției juridice a îndreptării erorii materiale nu pot forma critici analizabile în căile de atac, sens în care art. 281 2a alin. (1) C. proc. civ.

statuează, în mod expres, că „îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281-281 2 ." Acest lucru rezultă din însăși procedura de soluționare a unor asemenea erori, respectiv, din faptul că cererea de îndreptare a erorii materiale se soluționează prin încheiere (și nu prin decizie, dacă s-ar da curs unei astfel de cereri în calea de atac), fiind de competența instanței care a pronunțat hotărârea respectivă (și nu de competența instanței de control judiciar, care, dacă ar soluționa o astfel de cerere, ar priva părțile de un grad de jurisdicție, întrucât încheierea privind eroarea materială este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea pe care o îndreaptă).

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții K.E., C.E.D., C.R. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 56 din 10 iunie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.