ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4547/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4547/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

A

supra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 20 noiembrie 2009 pe rolul

Tribunalului Neamț, reclamanții K.E.,

C.E.D. și C.R. au solicitat, în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii abuzive a

internării în colonia de muncă obligatorie Canal Dunăre-Marea Neagră, aplicată

autorului lor, G.B., în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954, precum și al

arestărilor (reținerilor) abuzive dispuse de fostele organe de securitate, cu

privire la aceeași persoană, în perioada 1947-1960,

apreciate la 160 zile; obligarea pârâtului la plata, către reclamanți, a

sumei de 1.054.450 lei, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul

moral suferit de G.B., prin condamnare, privare de libertate și măsuri

administrative cu caracter politic.

In motivarea

cererii, reclamanții au arătat că sunt rude de

gradul 1 și 2 cu defunctul G.B., astfel: K.E. este fiica

acestuia, iar reclamanții C.E.D. și C.R. sunt nepoți de fiică (mama lor, T.C.,

în prezent decedată, este fiica lui G.B.).

G.B. a fost membru al conducerii

organizației locale din orașul Fălticeni, județul Suceava, a fostului Partid

Național-țărănesc - P.N.Ț, până la desființarea acestuia de către regimul

comunist, fapt pentru care a fost continuu supravegheat, spionat, urmărit,

verificat, anchetat, arestat și condamnat de organele fostului regim comunist,

convingerile sale politice fiind considerate „contrarevoluționare".

In perioada 1946-1963, a fost arestat

de mai multe ori, ajungând să stea în detenție un număr total de 2.121 zile

(peste 5 ani). În principal, în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954, G.B. a

fost dus la muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a stat în

coloniile (lagărele) de muncă de la Valea Neagră și Poarta Albă, iar în

perioada 16 iunie 1960-19 septembrie 1963, a executat în Penitenciarul Botoșani

o parte dintr-o condamnare de 6 (șase) ani închisoare corecțională, pentru

infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută în art. 209 pct. 2

lit. a) din fostul Cod penal, aplicată prin sentința penală nr. 133/1960 a

fostului Tribunal de Regiune Militară București, confirmată prin decizia penală

nr. 313 din 13 decembrie 1960 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem, el

fiind grațiat în baza Decretului nr. 551/1963 al Consiliului de Stat al R.P.R. De

asemenea, a mai fost reținut de fostele organe de securitate, în mod repetat,

și pentru perioade mai scurte de timp, de la o zi, până la

câteva luni, îndeosebi în perioada 25 iulie

1947-31 decembrie 1947.

Ulterior, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție a introdus recurs în anulare împotriva condamnării menționate, iar

prin Decizia nr. 43 din 07 iulie 1997 a Completului de 9 judecători al

instanței supreme, G.B. a fost achitat, înlăturându-se și pedeapsa

complimentară a confiscării totale a averii.

In toate aceste perioade de detenție,

dispuse abuziv și chiar cu încălcarea principiilor constituționale în vigoare

la acea dată, a fost supus constant umilinței fizice și psihice, constând în

injurii, bătăi, amenințări, torturi, frig, foamete, lipsire de asistență și

îngrijire medicală, cu consecința directă și imediată a interzicerii

drepturilor cetățenești elementare, a distrugerii vieții de familie, a

obligării la muncă forțată, a distrugerii sănătății proprii, a împiedicării de

a ține legătură cu familia prin scrisori, vizite, pachete cu alimente și haine,

a lipsei de orice informație culturală, religioasă sau politică.

Prejudiciile aduse de calitatea sa de

condamnat politic nu s-au limitat la persoană lui și a soției sale, deoarece a

fost influențată și viața copiilor acestora. Astfel, fiica E. (reclamanta) a

fost dată afară de două ori de la Facultatea de Drept și de la Facultatea de

Teatru, în anii 1947-1949, exclusiv din cauza tatălui său, iar în anii '60 a

fost obligată să divorțeze de soțul său de atunci, al cărui dosar de procuror

putea fi „stricat" de un socru deținut politic.

Cealaltă fiică, G., a fost și ea dată

afară de la Facultatea de Medicină și împiedicată să-și ia licența de medic,

doar intervenția unui fruntaș politic comunist, tratat de ea, tăcând posibilă

obținerea calificării în profesia pentru care se pregătise.

Nici fiica T., (mama reclamanților),

deși era licențiată a Facultății de Filologie, nu a fost acceptată niciodată ca

profesoară și nu a putut avea un loc de muncă, tot din cauza dosarului politic

al tatălui său. Mai mult, din același motiv, a fost nevoită să se mute din Iași

la Piatra Neamț, cu speranța că aici nu era cunoscută această situație, ceea

ce, însă, nu s-a adeverit.

Suferințele, privațiunile și abuzurile

suferite de G.B.

și de membrii familiei sale

au durat din 1945 și până în 1989,

adică peste 44 de ani, din care 2.121

zile prin privare totală de libertate.

Reclamanții au

invocat ca temei juridic art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 (pentru primul capăt de cerere),

art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, precum și

prevederile art. 998 C. civ., art. 52, alin. (1) și (3) din Constituția

României, art. 5 pct. 1 și 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994,

art. 3 din Protocolul nr. 7 la aceeași Convenție și

Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale (pentru cel de-al doilea

capăt

de cerere).

Reclamanții au arătat că existența

prejudiciului de ordin moral rezultă pe calea prezumției simple, întrucât,

odată constatată împrejurarea de lezare a drepturilor personale, respectiv,

abuzul organelor regimului comunist, care au privat de libertate persoanele

considerate opozanți politici, este de necontestat încălcarea onoarei,

demnității, libertății, a existenței fizice și psihice, a cinstei, prestigiului

profesional, a celorlalte valori ce definesc personalitatea umană, fiind,

astfel, încălcate, inclusiv dispozițiile constituționale în vigoare la acea

dată.

Încălcarea drepturilor și libertăților

personale a fost săvârșită de organele de represiune ale fostului stat comunist

și, de aceea, statul trebuie să răspundă față de persoanele care au căzut

victime opresiunii sale, în temeiul legii speciale amintite, dar și a

celorlalte texte de lege invocate, culpa statului fiind nu numai evidentă, ci

și recunoscută din punct de vedere legislativ, urmând a se stabili doar

îndreptățirea respectivelor persoane la daune și întinderea despăgubirilor

cuvenite.

Referitor la evaluarea daunelor

morale, reclamanții au arătat că încălcările sistematice și continui, timp de

peste 40 ani, respectiv în perioada 1945-1989, prin intermediul organelor

represive ale regimului comunist, a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale ale autorului lor, respectiv, încălcarea dreptului la viață (art.

2 din Convenție), torturarea sistematică ( art. 3 din Convenție), sclavia și

munca forțată la care a fost supus (art. 4 din Convenție), încălcarea dreptului

la libertate și siguranță personală (art. 5 din Convenție), încălcarea

dreptului la un proces echitabil și public (art. 6 din Convenție), trimiterea

la muncă forțată în lipsa unei prevederi legale (art. 7 din Convenție),

încălcarea libertății de gândire, conștiință și religie ( art. 9 din

Convenție), încălcarea libertății de exprimare (art. 10 din Convenție),

încălcarea libertății de întrunire și asociere ( art. 11 din Convenție),

discriminarea politică la care a fost supus (art. 14 din Convenție), încălcarea

dreptului de a nu fi pedepsit de două ori (art. 4 din Protocolul nr.7 adițional

la Convenție), încălcarea limitării folosirii restrângerii drepturilor (art. 18

din Convenție), finalizate cu achitarea sa ulterioară, reprezintă suficiente

criterii și indicii care să conducă la concluzia că suma de 450 lei pentru

fiecare zi de deținere nelegală, adică un total de 954.450 lei pe întreaga

perioadă de 2.121 zile, respectă principiile de echitate și proporționalitate.

Pe lângă aceasta, trebuie adăugată și o sumă forfetară de 100.000 lei,

reprezentând reparația pentru daunele morale suferite și în perioadele în care

a fost liber, din cauza etichetării sale ca pușcăriaș, deținut și condamnat

politic, contrarevoluționar etc., ceea ce a afectat reintegrarea sa socială,

prestigiul său intelectual și profesional, demnitatea sa, onoarea sa, reputația

sa, sănătatea și integritatea sa corporală, deoarece a fost ostracizat,

urmărit, spionat, verificat, evitat, privit cu neîncredere, rezultând un

cuantum total de 1.054.450 lei.

Reclamanții au precizat că autorul

invocat și urmașii lui nu au mai beneficiat de alte măsuri reparatorii, în

înțelesul prevederilor art. 5 alin. (1)

lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Prin

întâmpinarea comunicată prin fax pentru termenul de

judecată din 27 ianuarie 2010, pârâtul

a arătat, referitor la primul capăt

de

cerere din acțiunea reclamanților, că, potrivit înscrisurilor depuse

la

dosar, împotriva lui B.G. au fost luate două măsuri ce pot avea caracter

politic, prin raportare la prevederile actului

normativ aplicabil în cauză, respectiv, internare în colonia de muncă

obligatorie Canal Dunăre-Marea Neagră, în perioada 1 aprilie 1952-

10 mai

1954 și închisoare corecțională în Penitenciarul Botoșani, pentru infracțiunea

de uneltire contra ordinii sociale, închisoare efectuată în perioada 16 iunie

1960-19 septembrie 1963.

Cât privește pretinsele rețineri ale

autorului reclamanților pe perioade mai scurte de timp, de la o zi, până la

câteva luni, în

mod repetat, care ar fi

avut loc, îndeosebi în perioada 25 iulie 1947-

31 decembrie 1947, pârâtul

a arătat că ele nu au fost dovedite prin documentele anexate cererii de chemare

în judecată, și, invocând dispozițiile aceluiași text de lege, au subliniat

obligația instanței de

judecată de a lua

toate măsurile pentru obținerea sau, după caz,

reconstituirea dosarului

în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea

punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

Referitor la cuantumul despăgubirilor,

pârâtul a arătat că acesta este nejustificat raportat la perioada de timp

pentru care au fost efectiv aplicate măsurile administrative cu caracter

politic și

pedeapsa închisorii corecționale

(internare în colonia de muncă pe o

perioadă de 770 de zile, adică

aproximativ 2 ani și 1 lună;

închisoare

corecțională pe o perioadă de 1.190 zile, adică circa 3 ani

și 3 luni);

la faptul că despăgubirile solicitate în cauză, în sumă de

1.054.450 lei, s-ar justifica în mare măsură, doar

dacă ar fi solicitate

de către chiar persoana care a suferit condamnarea

și măsura administrativă cu caracter politic; la faptul că, dacă nu se face

dovada condamnării politice pentru perioada 25 iulie 1947-

31 decembrie 1947, atunci cuantumul

despăgubirilor pretinse se diminuează

în mod corespunzător; la

împrejurarea că, în practica judiciară, pentru o pedeapsă de 13 ani temniță grea

și 7 ani de degradare civică, executați în totalitate, s-au acordat despăgubiri

în sumă de 300.000 euro (aproximativ 1.260.000 lei), reclamanți în dosarul

respectiv fiind fiica și fiul celui condamnat și soția supraviețuitoare

(dosar civil nr. 792/103/2008 al Tribunalului

Neamț).

Prin sentința

civilă nr. 539/C din 14 aprilie 2010, Tribunalul

Neamț a admis acțiunea; a constatat caracterul politic al

măsurii administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25.07-31

decembrie 1947, de organele fostei miliții și securități; a constatat că măsura

arestării și internării în perioada 01 aprilie 1952 - 10 mai 1954 în Colonia de

muncă Canal Dunăre-Marea Neagră în baza Ordinului nr. 490/Cabinet/1952 al

Ministerului Afacerilor Interne, constituie de drept o măsură administrativă cu

caracter politic; a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 500.000

lei, cu titlu de despăgubiri morale.

Referitor la primul capăt de cerere

având ca obiect

constatarea caracterului

politic al măsurilor abuzive dispuse de fostele

organe de securitate, respectiv, arestările (reținerile) abuzive la care

acesta a fost supus în perioada

1947-1960, apreciate la 160 zile, și

internarea în colonia de muncă

obligatorie Canal Dunăre-Marea Neagră în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954,

prima instanță a constatat, pe baza probatoriilor administrate, că măsurile

respective au de drept caracter politic, dispunând în consecință.

Referitor la

capătul de cerere având ca obiect acordarea

daunelor morale, tribunalul a

reținut că cele două măsuri cu caracter

administrativ

în discuție în prezentul litigiu, împreună cu perioada de executare a

condamnării penale suferite de B.G., au însemnat, din punct de vedere pur

aritmetic, o lipsire de libertate a acestuia care a însumat 2.127 zile (fără a

include și arestarea din timpul alegerilor din noiembrie 1946) și o întrerupere

a oricărei legături a acestuia cu cei apropiați, fie ei rude sau prieteni,

importante fiind, în evaluarea despăgubirilor, inclusiv condițiile în care s-a

desfășurat această privare, pe larg descrise în cererea de chemare în judecată.

Tribunalul a mai constatat că unele

dintre susținerile

reclamanților nu au fost

în niciun fel dovedite, respectiv, pretinsa

influență a problemelor

politice ale lui B.G. asupra carierelor profesionale și evoluției școlare a

fiicelor acestuia, ori asupra vieții de familie a reclamantei, dar și legătura

acestor probleme cu mutarea la Piatra Neamț a familiei C.

Referitor la invocarea, de către

reclamanți, a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, tribunalul a constatat că ratificarea acesteia s-a realizat prin

Legea nr. 30/1994, astfel încât nu se poate considera că tot ce i s-a întâmplat

acestei persoane după 6 martie 1945, s-ar fi făcut cu încălcarea textelor de

lege cuprinse în Titlul

I

din Convenție, devenită

obligatorie pentru România numai după 31 mai 1994, data

intrării în vigoare a legii de ratificare, prin publicare în Monitorul

Oficial.

In schimb,

întrucât potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, republicată după

ce a fost modificată și completată prin

Legea

de revizuire nr. 429/2003, „Tratatele ratificate de Parlament,

potrivit legii, fac parte din dreptul

intern", este pe deplin aplicabil în

prezenta cauză art. 3 din

Protocolul nr. 7 la Convenție (încheiat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984),

care statuează că: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior

anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent

descoperit

dovedește că s-a produs o eroare

judiciară, persoana care a suferit o

pedeapsă din caza acestei

condamnări este despăgubită conform

legii

ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în

care

se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este

imputabilă în tot sau în parte".

Față de cele arătate, tribunalul a

apreciat că suma de 500.000 lei este suficientă și echitabilă pentru repararea

(dacă, și în

măsura în care mai este

posibil) prejudiciului moral și consecințelor

dăunătoare suferite de

autorul reclamanților prin supunerea sa de vechiul regim la o condamnare și la

măsuri administrative abuzive,

nelegale, cu

caracter exclusiv politic, dar și a prejudiciului cauzat

membrilor

familiei sale, asupra cărora situația politică a lui B.G.

s-a răsfrânt, cu certitudine, în mod negativ.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a formulat următoarele critici:

I.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010

a Curții

Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României

din 15

noiembrie 2010, astfel încât instanța de judecată trebuie să

aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992 și

dispozițiile art. 147 din Constituție.

In condițiile stabilite de art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia

care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și

obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze. Decizia este general

obligatorie, opozabilă

erga omnes

, inclusiv pentru instanțele

judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după

publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care

se vor soluționa în viitor.

Asupra obligativității unor astfel de

decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională ( Decizia nr. 186 din 18 noiembrie

199, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999) stabilind ca obligativitatea

Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel

și pentru

celelalte persoane fizice și

juridice, decurge din principiul înscris în

art. 51 din Constituție.

II.

In cauză art. 3 din Protocolul 7

adițional la Convenția

pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu

mai este aplicabil

atât timp cât temeiul de drept intern în baza căruia a fost formulată acțiunea

a fost declarat neconstituțional.

De asemenea, nu

poate fi reținut ca temei legal al dreptului

intern, în cazul de față, art. 998

C. civ., dacă legiuitorul ar fi

avut

în vedere „ delicte civile", la care face trimitere art. 998 ar fi inclus

și erorile judiciare, inclusiv cele produse înainte de anul 1989 sau măsurile

administrative cu caracter politic din aceeași perioadă, nu ar mai fi dat o

reglementare distinctă, Prin Legea nr.

221/2009,

care se referă strict la condamnările cu caracter politic și

măsurile

administrative cu caracter politic dispuse de regimul comunist, respectiv de

art. 504 și următoarele C. proc. pen., care se referă expres la erorile

judiciare.

II.

Instanța

de fond în mod netemeinic și nelegal a acordat

despăgubiri cu titlu de

daune morale în cuantum de 500.000 lei, acestea fiind exagerat de mari în

raport cu situația de fapt și de drept.

III. Referitor la constatarea

caracterului politic al măsurii administrative a arestării numitului B.G. în

perioada 25 iulie - 31 decembrie 1947 s-a invocat excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților, excepție de ordine publică.

IV.

Referitor la constatarea caracterului

de drept al măsurii arestării și internării în perioada 01 aprilie 1952-10 mai 1954

în colonia de muncă Canal Dunăre - Marea Neagră în baza Ordinului nr. 490/Cabinet/1952

al MAI, de organele fostei miliții și securități, instanța de fond, în mod

eronat a constatat că numitul B.G.

, a fost

arestat și internat în colonia de muncă în perioada

arătată.

Reclamanții K.E., C.E.D. și C.R. au

criticat cuantumul daunelor morale raportat la practica judiciară în materie (decizia

nr. 297 din 21 ianuarie 2009 a I.C.C.J.), solicitând majorarea acestuia.

Prin decizia civilă nr. 56 din 10

iunie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie,

conflicte de muncă, asigurări sociale, a respins excepția lipsei calității

procesuale active; a respins, ca nefondat, apelul reclamanților; a

admis apelul pârâtului, a schimbat în parte

sentința atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare

a daunelor morale,

menținând restul dispozițiilor sentinței.

Referitor la constatarea caracterului

politic al măsurii

administrative a

arestării numitului B.G. în perioada 25

iulie-31 dec. 1947, instanța de

apel a constatat că reclamanții au calitate procesuală activă, întrucât

potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 „Orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului

la:..."

Or, pentru ca instanța să acorde

despăgubiri era necesar ca în prealabil să stabilească dacă măsura

administrativă are sau nu caracter politic, aceasta fiind rațiunea normei.

Referitor la

constatarea caracterului de drept al măsurii

arestării și internării în perioada 1 aprilie 1952-10 mai

1954,

instanța de apel a constatat că este

vorba despre o eroare materială,

care

conform art. 281

2a

C. proc. civ. astfel cum a fost

introdus prin legea 202/2010, nu poate fi cerută

pe calea apelului.

Referitor la

acordarea daunelor morale, instanța de apel a

constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale, lipsind de efecte juridice textul legal pe care

s-a întemeiat acțiunea, ce nu poate fi înlocuit cu altă normă, întrucât

instanța de judecată nu se poate pronunța decât asupra chestiunilor cu care a

fost investită, iar schimbarea temeiului juridic excede cauzei, prin raportate

la dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Față de această abordare, instanța de

apel a apreciat că nu

se mai poate analiza

problematica referitoare la practica CEDO și

eventuala speranță legitimă, cu precizarea că în lipsa acestei decizii

ar

fi redus cuantumul daunelor morale acordate la suma de 3000 Euro.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs ambele părți.

Recurenții-reclamanți K.E., C.E.D. și

C.R. au formulat următoarele critici:

I.

In mod greșit

instanța de apel a admis apelul pârâtului, în

condițiile în care reclamanții au invocat excepția de

tardivitate în

raport de momentul declarării

căii de atac. In acest sens, reclamanții au arătat că hotărârea de fond a fost

comunicată pârâtului la data de

20 ianuarie 2011, apelul D.G.F.P. Neamț

apare înregistrat sub nr. 1052/IE/GE la 04 februarie 2011 la această

instituție, dar este depus la poștă la 08 februarie 2011 și înregistrat la

tribunal la 09 februarie 2011. Cum ultima zi de depunere a apelului era 07

februarie 2011, acesta apare ca

tardiv

formulat, nefiind produse, în urma verificărilor dispuse de

instanță,

dovezi pertinente în sens contrar;

II.

In mod greșit instanța de apel a

reținut incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și

a constatat că nu mai există temei de drept pentru solicitările reclamanților

privind acordarea daunelor morale, întrucât, conform principiului neretroactivității,

legea civilă se aplică numai situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, iar

în cauză decizia de

neconstituționalitate

în discuție este ulterioară învestirii instanței de

către reclamanți. O

interpretare contrară conduce la încălcarea principiului anterior citat,

creează o discriminare imputabilă exclusiv celerității justiției, și provoacă,

de asemenea, o încălcare a principiului securității raporturilor juridice cu

privire la aplicarea unor dispoziții legale, în esență similare, în cazul

persoanelor aflate în situații identice. In acest sens arată că art. XXVI din Legea

nr.

202/2010 statuează că dispozițiile art.

4 alin. (6), art. 5 alin. (1) și (2) din

legea nr. 221/2009 sunt

aplicabile proceselor în curs de soluționare în primă instanță, dacă până la

data intrării în vigoare a acestei legi

nu

s-a pronunțat o hotărâre în cauză. Aplicarea unei decizii a Curții

Constituționale

este supusă principiului neretroactivității, al respectării prevederilor

Convenției Europene, precum și a jurisprudenței CEDO, situație față de care

această decizie este inoperantă în cauză. Pe de altă parte, dacă o normă

națională este contrară unei dispoziții europene, au prioritate acestea din

urmă, instanța de judecată având obligația constituțională de proceda la

aplicarea acestora în cauzele deduse judecății. In susținerea acestui motiv de recurs,

mai arată că art. 998-999 C. civ. instituie obligația generală de reparare a

prejudiciului fără a face vreo

distincție

în ceea ce privește natura a acestuia, urmărindu-se doar

reparația

integrală, ceea ce este în contradicție cu motivația Curții Constituționale din

decizia nr. 1358/2010, care limitează sfera despăgubirilor civile, aceeași

motivație fiind reținută și de instanța

de

apel. In condițiile în care la pct. 3 din decizia arătată se reține că

analizarea

conformității unei prevederi din dreptul național cu dispozițiile Tratatului

privind funcționarea Uniunii Europene este

un

aspect ce ține de aplicarea legii, fiind de competența instanțelor

judecătorești, instanța de recurs ar trebui să formuleze o întrebare

preliminară

la Curtea de Justiție a Uniunii Europene în temeiul art.

267 din acest tratat privind conformitatea

prevederilor Legii nr.

221/2009, așa cum a fost limitată de Curtea

Constituțională, dar și ale art. 998-999 C. civ., cu dispozițiile din Tratatul

privind

funcționarea Uniunii Europene, în

sensul existenței sau inexistenței

răspunderii civile delictuale a

statului atât pentru prejudiciile

materiale,

cât și pentru cele morale. Arată că în condițiile în care se

va trece

peste excepția de tardivitate a apelului statului invocată, înțeleg să mențină

cererea privind întrebarea preliminară.

III. In mod greșit instanța de apel a considerat

că prejudiciul moral ar putea fi compensat doar cu 3000 Euro, în condițiile în care

niciuna dintre instanțele anterioare nu au respins

argumentele reclamanților privind practica instanțelor naționale și

internaționale

în materie, care plasează acest cuantum într-un interval situat între 325 lei,

până la 28.650 lei pentru fiecare zi de detenție nelegală. Arată că relevantă

în cuantificarea compensației

este și

împrejurarea că prin decizia nr. 43 din 07 iulie 1997 a Completului

de 9

judecători al fostei Curți Supreme de Justiție s-a dispus achitarea fostului

condamnat G.B., ceea ce permite aplicarea criteriilor prevăzute de art. 505 C.

proc. pen. acestei reparații.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice,

a formulat următoarele critici:

I.

In mod greșit instanța de apel a

respins excepția lipsei calității active a reclamanților în ceea ce privește

capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii

administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25 iulie - 31 decembrie

condamnările și măsurile cu caracter politic. Constatarea caracterului politic

trebuie făcută însă în condițiile acestei legi, iar art. 4 din lege statuează

că singura persoană ce poate solicita constatarea caracterului politic al unei astfel

de măsuri, alta decât cele prevăzute în art. 3, este însăși persoana care a

tăcut obiectul ei, și nu descendenții până la gradul

II,

cum este

prevăzut pentru cele prevăzute de art. 3.

II.

In mod greșit instanța de apel a

reținut că critica conform căreia perioada în care s-a dispus măsura administrativă

a arestării a fost calculată cu data de 01 aprilie 1952, în loc de 15/16 august

1952 reprezintă o eroare materială, în condițiile în care din fișa matricolă

penală a numitului G.B. mențiunea referitoare la data de „16 septembrie1952"

este tăiată și adăugată mențiunea „1 aprilie 1952". In acest sens,

documentul relevant care face dovada arestării este fișa personală, din care

rezultă că B.G. a fost reținut începând cu data de 15/16 august 1952.

Examinând cu prioritate cererea de

sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată în cadrul motivelor

de recurs de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte retine următoarele:

In conformitate

cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul

art. 234 din Tratatul

Comunităților

Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se

pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a)

interpretarea tratatelor

b)

validitatea și interpretarea actelor

adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alineatul (2) din text prevede

posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție

a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este

necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă

într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu

sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este

obligată să sesizeze Curtea.

Insă, chiar și în cazul instanțelor

ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac, acestora le revine

competența de a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea

litigiului, precum și asupra conținutului acestora. Așadar, simpla solicitare a

părții interesate de a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii

Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanței

europene, instanța națională având libertatea de a evalua relevanța unei astfel

de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluționat (a se vedea hotărârea

din 29 februarie 1984, în cauza CILFIT; hotărârea din 27 martie 1963, în cauza

DA COSTA).

Pentru sesizarea Curții de Justiție a

Uniunii Europene cu o cerere preliminară în interpretare este necesar ca

instanța națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei

dispoziții din dreptul comunitar. Ca atare, instanța trebuie să identifice în

norma comunitară o problemă de interpretare, care să necesite intervenția

Curții de Justiție a Uniunii Europene. Recurgerea la procedura preliminară este

posibilă numai atunci când instanța națională are îndoieli cu privire la

interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză.

Pe calea procedurală a întrebării

preliminare Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește semnificația

normei comunitare, în scopul interpretării unitare a dreptului comunitar la

nivelul Uniunii, competența aplicării concrete a normei revenind exclusiv

instanței naționale. întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională

vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului

comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare

ale speței deduse judecății.

Or, în cererea de sesizare a Curții de

Justiție a Uniunii Europene recurenții-reclamanți nu arată care ar fi problema

de interpretare a dreptului comunitar, ci, în realitate, tind la obținerea unei

soluționări concrete a cauzei din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene,

ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței sale.

Instanțele naționale nu pot cere

Curții Europene de Justiție să interpreteze dreptul comunitar prin declararea

unei prevederi din legislația națională ca fiind compatibilă sau incompatibilă

cu dreptul comunitar, așa cum solicită recurenții-reclamanți, întrucât sarcina

Curții este să interpreteze dreptul comunitar, iar nu aplicarea acestuia în

dreptul național.

In acest sens, în cauza COSTA c ENEL,

Curtea a arătat:

„Se susține că intenția aflată în

spatele întrebării puse a fost aceea de a obține, cu ajutorul art. 177, o

hotărâre asupra conformității legii naționale cu Tratatul CEE.

(...) Curtea nu poate, în temeiul

acestei dispoziții, nici să aplice Tratatul la un caz particular, nici să

decidă cu privire la validitatea unei prevederi de drept intern în raport cu

Tratatul...

(...) Curtea are competența să

hotărască nu asupra validității unei legi italiene în raport cu Tratatul, ci

numai asupra interpretării articolelor sus-menționate, în contextul motivelor

de drept expuse de către Judecătorul de Pace".

Constatând că cererea formulată de

recurenții-reclamanți nu reprezintă o veritabilă cerere de sesizare a Curții de

Justiție a Uniunii Europene, ci se urmărește pe această cale dezlegarea

fondului cauzei, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, așa

încât cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene,

formulată în cauză, urmează a fi respinsă.

Recursurile sunt nefondate, pentru

argumentele ce succed:

Referitor la recursul reclamanților

K.E., C.E.D. și C.R., Înalta Curte constată următoarele:

I.

In mod corect instanța de apel a

respins excepția de tardivitate a apelului declarat de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, pentru clarificarea acestui

aspect, prin încheierea de ședință din 9 mai 2011, instanța de apel a dispus

efectuarea unei adrese către Oficiul Poștal nr. 1 Piatra Neamț pentru a se

comunica data efectivă la care a fost înregistrat plicul cu corespondența

primită de la pârât cu numărul de recomandată 13184 din 07 februarie 2011;

motivele pentru care în josul borderoului sunt aplicate două ștampile cu două

date diferite, respectiv, 07 februarie 2011 și 08 februarie 2011 și dacă în

practică este posibil ca ștampilele aplicate pe plicurile de corespondență să

fie aplicate la o dată ulterioară zilei în care

corespondența a fost recepționată efectiv de la expeditor.

Din răspunsul

comunicat de Oficiul Poștal nr. 1 Piatra Neamț

pentru termenul din 6 iunie 2011 (fila 71 dosar apel), a

rezultat că recomandata cu nr. 13184 a fost primită de această instituție în

data de 07 februarie 2011 după orele 16.00, nerespectarea orei limită de

program conducând la prelungirea timpului de

circulație cu o zi, în

sensul că plicul a fost primit pe data de 07

februarie 2011, dar a fost prelucrat pe data de 08 februarie 2011, ceea ce

explică existența pe borderou a două ștampile aferente celor două date

indicate.

Comunicarea sentinței civile nr. 539/2010

a Tribunalului Neamț s-a realizat către statul român la 20 ianuarie 2011,

astfel încât

termenul de recurs se împlinea

la 5 februarie 2011, care, fiind într-o zi de

sâmbătă, s-a prorogat până

la 7

februarie

2011.

Față de această

precizare și de actele depuse în probațiune pe

acest aspect, în mod corect calea de atac a fost

constatată a fi în termen, iar excepția de tardivitate respinsă la termenul din

6 iunie 2011, astfel că nu este fondată critica din recurs privind

nepronunțarea asupra acestei excepții de către instanța de apel.

Aceasta întrucât,

potrivit art. 104 alin. (5) C. proc. civ.,

actele trimise prin poștă instanțelor judecătorești se

socotesc îndeplinite în termen, dacă au fost predate recomandat la oficiul

poștal respectiv, înainte de împlinirea termenului, importanță în calculul

termenului având data predării cu mențiunea „recomandat" și nu data

prelucrării corespondenței.

In acest context, data poștei

existentă pe plic, ulterioară expirării termenului declarării căii de atac,

devine inoperantă în calculul acestuia, dacă se face dovada predării la poștă

în termen legal, cum este cazul în speță, fiind fără relevanță data ieșirii

corespondenței respective din unitatea poștală.

II.

In mod corect instanța de apel a

constatat incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate 1358/2010

care, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, nu încalcă principiul neretroactivității

legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs

de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea

dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu

poate fi considerată

ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea

I,

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a

statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial."

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10

iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice, Iară a afecta în vreun fel principiul

neretroactivității.

Decizia de neconstituționalitate

sus-arătată nu încalcă nici principiul nediscriminării, întrucât discriminarea

presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în

situații

identice sau similare, în lipsa

unei justificări obiective și rezonabile,

aspect care nu se regăsește în

prezenta cauză.

In susținerea acestei critici

recurenții-reclamanți se raportează

la alte

persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a

legii și

ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de

neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei decizii de

instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al deciziilor

Curții

Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art.

147

alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru

adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj sau de

discriminare în care

recurenții-reclamanți

s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv,

a cauzei, la momentul

pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât

scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl

constituie decizia de

neconstituționalitate

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic,

în care

fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Atât soluția instanței de apel, cât și

deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele la care

România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenții-reclamanți.

Reglementările internaționale în

materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a

dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot

reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției.

Pentru

recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este

necesar un act

de voință al autorităților române, în sensul reparării

prejudiciilor cauzate prin acte ori

fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi

cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin

prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției

Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care,

supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este

susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile

Convenției.

Prin declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au

încetat efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale

posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul

anterior descris nu este viabil, astfel cum

învederează recurenții-

reclamanți.

Pe de altă parte, analiza concordanței

efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale

în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în

considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul legii

nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai

poate reveni.

Referitor la dispozițiile art. 998-999

C. civ. invocate de

către reclamanți în

cererea de chemare în judecată, acestea nu pot fi

avute în vedere în

soluționarea cauzei pentru următoarele considerente:

Promovând o acțiune privind plata unor

despăgubiri bănești, reclamanții au procedat la valorificarea, în procedura

judiciară, a unui drept subiectiv ce reprezintă un drept de creanță evaluabil

în bani, a cărui natură patrimonială îl supune termenului general de

prescripție prevăzut de Decretul lege nr. 167/1958.

Faptul că despăgubirile solicitate

vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului

ce se cere a fi protejat prin acțiunea dedusă judecății, dreptul la despăgubiri

bănești fiind un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură

patrimonială este incontestabilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958 „Dreptul la

acțiune, având un

obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă

nu a fost exercitat

în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 din același act

normativ, „Termenul de prescripție este de 3 ani...".

Pe de altă parte, conform art. 8 alin.

(1) al aceluiași decret

„Prescripția

dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin

fapta ilicită,

începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască,

atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Cursul prescripției este suspendat,

potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

„...cât

timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un

caz de forță majoră să facă acte de întrerupere".

Cursul

prescripției a fost întrerupt pe toată perioada existenței

regimului

comunist dictatorial, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr.

167/1958, interval de timp în care, din

motive obiective și independente de voința sa, asimilabile forței majore,

reclamanții nu

ar fi putut promova o

acțiune în justiție pentru a obține repararea

prejudiciului moral cauzat

prin măsurile abuzive cu caracter politic. Momentul căderii regimului comunist

a marcat reluarea cursului prescripției, termenul de prescripție începând să

curgă din anul 2000 și împlinindu-se în anul 2003.

Acțiunea reclamanților a fost

introdusă la 20 noiembrie 2009, cu mult peste împlinirea termenului de

prescripție anterior arătat, astfel încât în cauză dreptul material la acțiune

raportat la dispozițiile art. 998-999 C. civ. este prescris, data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009 neavând nicio

relevanță în acest sens,

întrucât nu acest act normativ marchează

momentul de la care reclamanții au avut cunoștință de faptul prejudiciabil și

de persoana răspunzătoare.

III. Având în

vedere considerentele anterior expuse, privind incidența în cauză a deciziei de

neconstituționalitate care a lipsit de

efecte

juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale, critica

recurenților-reclamanți privind modalitatea de stabilire a cuantumului

acestora, nu se mai impune a fi analizată.

Referitor la recursul pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte constată următoarele:

I.

Critica potrivit

căreia reclamanții nu au calitate procesuală activă în ceea ce privește

constatarea caracterului politic al măsurii

administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25

iulie-31 decembrie 1947, cu motivarea că singura

persoană ce poate

solicita

constatarea caracterului politic al unei astfel de măsuri, alta

decât

cele prevăzute în art. 3 al legii nr. 221/2009, este însăși persoana care a

făcut obiectul ei, și nu descendenții până la gradul

II,

cum este prevăzut pentru cele prevăzute de art. 3, nu

poate fi primită.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita

instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor,

potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul

persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de

parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana

interesată". Alineatul (2) al aceluiași articol

prevede că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative,

altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de

judecată să constate caracterul politic al acestora".

Acest din urmă text legal nu cuprinde

nicio precizare referitoare la posibilitatea formulării acțiunii de către

moștenitori,

iar din economia lui ar rezulta

că o asemenea acțiune nu ar putea fi formulată decât de către persoanele care

au făcut obiectul măsurilor

administrative.

Cu toate

acestea, pornind de la principiile și metodele de

interpretare a legii civile, o astfel

de abordare a textului legal nu poate fi primită.

Astfel, este de observat că art. 5 din

lege prevede dreptul persoanei care a tăcut obiectul unor măsuri administrative

cu

caracter politic, precum și, după decesul

acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv de a solicita instanței acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral sau de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, textul fiind declarat

neconstituțional numai în ceea ce privește

acordarea despăgubirilor

morale.

Interpretarea din punct de vedere

teleologic și structural a art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 duce la

concluzia că, de vreme ce moștenitorii persoanei față de care s-au luat măsuri

cu caracter

politic, pot solicita daune

pentru prejudiciul cauzat de aceste măsuri (în prezent doar daune reprezentând

echivalentul valorii bunurilor

confiscate ca efect al măsurii

administrative, ca efect al deciziilor de neconstituționalitate pronunțate în

materie), trebuie recunoscut mai întâi dreptul acestora de a solicita

constatarea caracterului politic al unei astfel de măsuri. Altfel, dreptul la

daune, stabilit de

legiuitor în beneficiul

moștenitorilor acestor persoane prin art. 5, nu

mai este unul efectiv,

ci doar un drept iluzoriu, imposibil de realizat.

Ca urmare, deși dispozițiile art. 4

din lege nu prevăd dreptul moștenitorilor de a solicita constatarea

caracterului politic al măsurilor administrative, față de prevederile art. 5,

care le dau

acestora dreptul de a cere

despăgubiri, trebuie recunoscut dreptul

moștenitorilor de a solicita

inclusiv constatarea caracterului politic al măsurii administrative.

O interpretare contrară este de natură

a aduce atingere dreptului acestor persoane la un proces echitabil, astfel cum

este garantat de art. 6 paragraful 1 CEDO, prin împiedicarea accesului

la un proces efectiv și prin recunoașterea, de

către Statul Român, a

unor drepturi iluzorii.

II.

Critica conform căreia în

considerentele sentinței de fond este reținută o altă perioadă de arestare și

internare în colonia de muncă decât cea menționată în dispozitivul aceleiași

hotărâri nu poate forma obiect al căilor de atac, astfel cum în mod corect a

reținut și instanța de apel.

Sintagma „eroare materială" este

folosită de legiuitor spre a exprima acele erori strecurate în hotărâre cu

prilejul redactării care nu afectează legalitatea și temeinicia acesteia.

Așa cum greșelile de judecată nu pot

face obiect al procedurii de îndreptare a erorii materiale, acestea

rezolvându-se prin intermediul căilor de atac reglementate de lege, nici

greșelile subsumate instituției juridice a îndreptării erorii materiale nu pot

forma critici analizabile în căile de atac, sens

în care art. 281

2a

alin. (1)

C. proc. civ. statuează, în mod

expres, că „îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau

completarea

hotărârii nu poate fi cerută pe

calea apelului sau recursului, ci numai

în condițiile art. 281-281

2

."

Acest lucru

rezultă din însăși procedura de soluționare a unor

asemenea erori,

respectiv, din faptul că cererea de îndreptare a erorii

materiale se

soluționează prin încheiere (și nu prin decizie, dacă s-ar

da curs unei

astfel de cereri în calea de atac), fiind de competența

instanței care a

pronunțat hotărârea respectivă (și nu de competența

instanței de control judiciar, care,

dacă ar soluționa o astfel de

cerere, ar

priva părțile de un grad de jurisdicție, întrucât încheierea

privind

eroarea materială este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea pe care o

îndreaptă).

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate,

ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții

K.E., C.E.D., C.R. și de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 56 din

10 iunie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze

minori, familie, conflicte de muncă,

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.