ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 412/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 674 din 12 octombrie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă,

a admis în parte acțiunea reclamantei Ș.V. și a obligat pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad să-i plătească acesteia suma echivalentă în lei a 2000 euro

despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

avut în vedere faptul că reclamanta Ș.V. a formulat cererea în calitate de

soție a defunctului Ș.G., născut la data de 5 iunie 1928 în Pecica județul Arad

și decedat la 30 ianuarie 1999 în localitatea Pecica județul Arad și sunt

incidente prevederile art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009.

Soțul reclamantei, defunctul Ș.G., a

fost condamnat prin sentința nr. 89 din 13 februarie 1950 a Tribunalului

Militar Timișoara, la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională și 2 ani

interdicție corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale

prev. de art. 209 pct. IV C. pen., pentru că a activat în cadrul unei

organizații subversive denumită „Național Creștină

”

având ca scop schimbarea orânduirii sociale și răsturnarea regimului comunist.

Soțul reclamantei a fost arestat la data de 18 martie 1949 și a fost eliberat

la 20 august 1953, astfel că a executat 4 ani de închisoare. Condițiile

deosebit de grele din închisoare i-au afectat starea de sănătate, în perioada

detenției autorul reclamantei fiind pus la muncă silnică pe șantierul Canal

Dunărea Mare Neagră.

Instanța a mai reținut că din adresa

din 21 mai 2010 a Casei Județene de Pensii Arad rezultă că defunctul Ș.G. și

reclamanta Ș.V. au beneficiat de prevederile Decretului nr. 118/1990.

S-a avut în vedere ca despăgubirea

stabilită să compenseze prejudiciul suferit de reclamantă, principiul reparării

integrale a acestui prejudiciu neputând avea decât un caracter estimativ.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul Statul român solicitând schimbarea ei și respingerea acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de apel s-a

arătat că suma acordată reclamantei reprezintă o îmbogățire Iară just temei

câtă vreme consecințele negative ale condamnării defunctului ei soț s-au

răsfrânt, în principal, asupra acestuia.

În plus, nu există la dosar dovada

condamnării lui printr-o hotărâre care să poarte mențiunea caracterului ei

definitiv.

Trebuie să se țină seama de faptul că

suferințele au fost puternic atenuate prin trecerea timpului și că ele au fost

deja compensate de stat prin măsuri conținute în alte legi speciale de

reparație materială.

Apelantul a mai solicitat Curții să

țină cont de faptul că după pronunțarea sentinței, printr-o decizie a Curții Constituționale,

nu mai pot fi acordate despăgubiri în baza Legii 221/2009 pentru daune morale,

ceea ce impune respingerea acțiunii reclamantei din cauza de fată.

Prin decizia nr. 155 din 8 februarie

2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul, a schimbat

sentința și a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a

stabilit neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea 221/2009.

Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub aspectul constituționalității sale și sub

aspectul compatibilității cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Instanța a reținut că decizia nr. 1358/2010

de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de

la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un

caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă și automată a

acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea

despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în

vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate

întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă însă doar acelor

situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea

în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale

parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche,

își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a

acesteia, în consecință instanța reținând că decizia Curții Constituționale

este aplicabilă în speță.

S-a mai reținut că atunci când se

discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face

distincție în funcție de situația juridică care 1-a generat, respectiv dacă ea

are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât

efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din

voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și

nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o

natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată

aplicare.

Altfel spus, în prima ipoteză se poate

vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua,

doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.

Privită în conținutul său, obligația

de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a

fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legii 221/2009, este

una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din

angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special

desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că

lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în

perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie

(Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea

din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia).

Reclamanta nu avea, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun

”

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. l al Protocolului adițional (nr. l) la Convenție, pe care

trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar

posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau

executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374

alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C.

proc. civ.).

Faptul că statul nu are, potrivit

obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui

„bun

”

(în sensul autonom consacrat de acest

act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de

caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un

astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și

prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984

din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie  2003 în

cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza

Andrejeva contra Polonia).

Împotriva acestei decizii reclamanta a

declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.,

în criticile dezvoltate referindu-se la faptul că la data introducerii acțiunii

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 erau în vigoare, iar

modificarea legii prin decizia Curții Constituționale după data introducerii

acțiunii nu poate determina respingerea acțiunii.

Soluția instanței de fond este legală,

despăgubirile acordate sunt justificate pe deplin de suferințele soțului

reclamantei ca urmare a condamnării precum și de suferințele reclamantei

determinate de această condamnare.

Recursul nu este fondat.

Prin deciziile Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, aceste dispoziții nu

mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor.

În acest context se constată ca în mod

corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin.

(1) și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Fața de aceste dispoziții, în funcție de

care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema

dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a

statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of.

Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind

soluționată definitiv de Curtea de Apel Timișoara la data 8 februarie 2011

Prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a

posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind

promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui

act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În speță, înainte de definitivarea

litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea

neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în

judecată.

În acest context urmează a se constata

că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea

nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai

dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul

imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții

Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în

absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă,

reclamanta nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este

titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității

textului de lege pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în

judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Față de considerentele ce preced nu

pot fi primite criticile invocate în prezentul recurs, care urmează să fie

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta Ș.V. împotriva deciziei civile nr. 155 din 8 februarie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 ianuarie 2012.