ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 412/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 674 din 12 octombrie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei Ș.V. și a obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad să-i plătească acesteia suma echivalentă în lei a 2000 euro despăgubiri pentru daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta Ș.V. a formulat cererea în calitate de soție a defunctului Ș.G., născut la data de 5 iunie 1928 în Pecica județul Arad și decedat la 30 ianuarie 1999 în localitatea Pecica județul Arad și sunt incidente prevederile art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009.

Soțul reclamantei, defunctul Ș.G., a fost condamnat prin sentința nr. 89 din 13 februarie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara, la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prev. de art. 209 pct. IV C. pen., pentru că a activat în cadrul unei organizații subversive denumită „Național Creștină ” având ca scop schimbarea orânduirii sociale și răsturnarea regimului comunist. Soțul reclamantei a fost arestat la data de 18 martie 1949 și a fost eliberat la 20 august 1953, astfel că a executat 4 ani de închisoare. Condițiile deosebit de grele din închisoare i-au afectat starea de sănătate, în perioada detenției autorul reclamantei fiind pus la muncă silnică pe șantierul Canal Dunărea Mare Neagră.

Instanța a mai reținut că din adresa din 21 mai 2010 a Casei Județene de Pensii Arad rezultă că defunctul Ș.G. și reclamanta Ș.V. au beneficiat de prevederile Decretului nr. 118/1990. S-a avut în vedere ca despăgubirea stabilită să compenseze prejudiciul suferit de reclamantă, principiul reparării integrale a acestui prejudiciu neputând avea decât un caracter estimativ. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul român solicitând schimbarea ei și respingerea acțiunii. În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că suma acordată reclamantei reprezintă o îmbogățire Iară just temei câtă vreme consecințele negative ale condamnării defunctului ei soț s-au răsfrânt, în principal, asupra acestuia.

În plus, nu există la dosar dovada condamnării lui printr-o hotărâre care să poarte mențiunea caracterului ei definitiv. Trebuie să se țină seama de faptul că suferințele au fost puternic atenuate prin trecerea timpului și că ele au fost deja compensate de stat prin măsuri conținute în alte legi speciale de reparație materială. Apelantul a mai solicitat Curții să țină cont de faptul că după pronunțarea sentinței, printr-o decizie a Curții Constituționale, nu mai pot fi acordate despăgubiri în baza Legii 221/2009 pentru daune morale, ceea ce impune respingerea acțiunii reclamantei din cauza de fată. Prin decizia nr. 155 din 8 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul, a schimbat sentința și a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a stabilit neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009. Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub aspectul constituționalității sale și sub aspectul compatibilității cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța a reținut că decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor. Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia, în consecință instanța reținând că decizia Curții Constituționale este aplicabilă în speță.

S-a mai reținut că atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care 1-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare. Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare. Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia).

Reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun ” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. l al Protocolului adițional (nr. l) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun ” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia). Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., în criticile dezvoltate referindu-se la faptul că la data introducerii acțiunii dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 erau în vigoare, iar modificarea legii prin decizia Curții Constituționale după data introducerii acțiunii nu poate determina respingerea acțiunii. Soluția instanței de fond este legală, despăgubirile acordate sunt justificate pe deplin de suferințele soțului reclamantei ca urmare a condamnării precum și de suferințele reclamantei determinate de această condamnare. Recursul nu este fondat.

Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor. În acest context se constată ca în mod corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Timișoara la data 8 februarie 2011 Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată. În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României. Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă, reclamanta nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Față de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile invocate în prezentul recurs, care urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Ș.V. împotriva deciziei civile nr. 155 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.