ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 983/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 983/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față :

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, secția civilă, reclamanta P.M.M. a

chemat în judecată

Statul Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Ialomița, solicitând acordarea de despăgubiri civile în cuantum de

10.000.000 euro în echivalent în lei la

cursul B.N.R. din ziua plății,

reprezentând prejudiciu moral suferit ca

urmare

a condamnării politice suferite de soțul său P.M.

G.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că soțul ei a

fost arestat în

1949 și condamnat la 4 ani închisoare de Tribunalul Militar

Galați, prin

sentința

penală nr. 261/1950, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii

sociale, pedeapsă pe care a executat-o în perioada

29 noiembrie 1949 - 11 mai 1954 la Canalul Dunăre - Marea Neagră, astfel

cum

rezultă din biletul de eliberare din 11 mai 1954.

În anul 1959 a fost judecat și condamnat inițial la 20

de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, conform sentinței penale nr. 551

din 26 septembrie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța, redusă la 14

ani

muncă

silnică prin Decizia nr. 65 din 12 ianuarie 1960 a Tribunalului Regional

București și ca urmare a contopirii cu

pedeapsa de 4 ani închisoare

aplicată prin

sentința penală nr. 261/1950, au rămas de executat 10 ani de

zile

închisoare, fiind eliberat la 31 iulie 1964 ca urmare a grațierii restului de

pedeapsă prin Decretul nr. 411/1964.

În timpul

detenției soțul său a fost nevoit să îndure numeroase privațiuni și a fost

supus torturii iar după prima perioadă de încarcerare nu i s-a dat voie să

lucreze ca angajat, nu a avut voie să-și facă o calificare sau să facă studii

superioare.

Toate

suferințele l-au marcat pentru toată viața, având repercusiuni și asupra

familiei astfel că pentru prejudiciul moral suferit, reclamanta solită

admiterea acțiunii, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin

sentința civilă nr. 1557/ F din 26 iulie 2010, Tribunalul Ialomița secția

civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta P.M.M. și a obligat

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Ialomița la plata către reclamantă a

echivalentului în lei la data plății a sumei de 5.000 euro, reprezentând

despăgubiri.

Pentru a

dispune astfel, tribunalul a reținut că reclamanta este îndreptățită la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său prin condamnarea sa

politică, respectiv condamnarea la 10 ani muncă silnică și 10 ani degradare

civică pentru crimă și uneltire contra ordinei sociale, faptă prevăzută de art.

209 pct. 1 C. pen. combinat cu art. 58 C. pen. și cu art. 25 pct. 6 C. pen.

Cât

privește criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător

prejudiciului moral suferit, tribunalul a avut în vedere în primul rând faptul

că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului

nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică

a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Totuși, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor, s-a reținut că prin condamnarea soțului

reclamantei, prezumată de drept ca având caracter politic, acestuia i s-a

cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare

neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor

inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate

totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale -

onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al

vieții umane - relațiile de familie, cu prietenii, apropiații, vătămări care

își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Totodată

tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 62 din 30 martie 2010 precum și

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) potrivit cu care la stabilirea

cuantumului despăgubirii se va ține cont de măsurile reparatorii deja acordate

persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Drept urmare,

în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele

negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate

și modul în care aceste consecințe au fost resimțite de către persoana

condamnată și de familia acesteia, instanța a apreciat că pentru prejudiciul

moral suferit se cuvine acordarea de despăgubiri în cuantum de 5.000 euro.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta. Prin apelurile declarate

împotriva sentinței civile nr. 1557/ F din 26 iulie 2010 pronunțată de

Tribunalul Călărași, apelanții P.M.M. și Statul Român au criticat soluția

instanței de fond, susținând pe de o parte că suma acordată cu titlu de

despăgubire este mult prea mică în raport de gravitatea pedepsei de 14 ani

muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru infracțiunea de uneltire contra

ordinii sociale, iar pe de altă parte că Tribunalul Călărași a ignorat

dispozițiile O.U.G nr. 62/2010 care erau de imediată aplicare, optând

nejustificat pentru acordarea plafonului maxim de 5.000 euro, în condițiile în

care soțul reclamantei a beneficiat de toate drepturile prevăzute de O.U.G nr. 214/1999

și a primit o indemnizație de 2.000 RON lunar în temeiul și aplicarea Decretului-lege

nr. 118/1990.

În ceea

ce privește apelul declarat de către reclamanta P.M.M., cu privire la cuantumul

sumei acordate cu titlu de despăgubiri, Curtea a reținut că în cauză nu puteau

fi aplicabile dispozițiile O.U.G nr. 62/2010, întrucât acest act normativ a

fost publicat în M. Of. la data de 1 iunie 2010, iar acțiunea a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 10 mai 2010.

Cu privire la

dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, Curtea a considerat că acestea

contravin dreptului reclamantei la un proces echitabil, într-un sistem

legislativ previzibil care exclude schimbarea regulilor în timpul jocului,

făcând inaplicabile modificări ulterioare datei la care reclamanta a demarat

procedura contencioasă în contradictoriu cu Statul Român. Față de calitatea

pârâtului, cu atât mai mult se impune a se aplica cu prioritate art. 6 din

CEDO, întrucât modificarea adusă Legii

nr. 221/2009 urmărește plafonarea unor despăgubiri,

aspect favorabil instituțiilor care compun puterea executivă a pârâtului Statul

Român. Curtea a apreciat că dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția

României

trebuie

interpretate în acord cu principiile fundamentale enunțate în

Titlul I al aceleași Constituții, printre care se

numără și principiul

neretroactivității legii (art. 15 alin. (2) din

Constituția României), în

condițiile în

care orice decizie a Curții Constituționale se impune cu

autoritatea unei legi, dar nu poate retroactiva

pentru demersurile juridice

inițiate anterior deciziei Curții

Constituționale, sintagma „pe viitor” primind singura interpretare

constituțională în acord cu respectarea principiului neretroactivității,

respectiv pentru situațiile/ conflictele

juridice

născute după publicarea în M. Of. a deciziei Curții

Constituționale.

În privința cuantumului despăgubirii, este evident că și instanța de

fond a

considerat că, în speță, condamnarea suferită de soțul reclamantei

a avut urmări dinte cele mai grave

asupra sa și a familiei sale, optând pentru acordarea de despăgubiri la limita

plafonului instituit prin O.U.G.

nr. 62/2010

însă devine clar că suma de 5.000 euro este mult prea mică în

raport de gravitatea concretă a condamnării

suferite de soțul reclamantei.

In acest sens este de subliniat că soțul

reclamantei a suferit două

condamnări care,

scriptic, au însumat 14 ani, din care acesta a executat

aproximativ 9

ani și 4 luni, în două privări distincte de libertate. O asemenea situație

conturează persistența caracterului represiv a

anchetelor penale la care a fost supus, urmate, în raport de

infracțiunea

reținută în ambele

cazuri, respectiv uneltire împotriva ordinii sociale, de pedepse ce au impus

invariabil privarea de libertate în intervalul 1949-

1964, cu o „pauză”

între 1954 și 1959.

Curtea a

apreciat că suma de 30.000 euro reprezintă o sumă

echilibrată, în egală măsură simbolică (în sensul compensării abstracte

a

unor stări sufletești reprezentate de suferință, umilință, lipsă de

speranță

și izolare) și îndestulătoare sub

aspect strict pecuniar,aspect de care va

beneficia în calitate de unică

moștenitoare reclamanta, soția celui condamnat și persoana căreia i s-a

recunoscut legitimare procesuală activă în virtutea legăturii matrimoniale,

legătură care i-a oferit ocazia de a alina suferința soțului de după eliberarea

din cea de - a doua condamnare, dar care nu a putut să-i transmită, nealterată,

întreaga suferință resimțită de cel condamnat.

Prin decizia nr. 95 din 7 iunie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel

București, secția

a VIII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat în parte,

sentința

apelată în sensul că, a obligat pârâta să plătească reclamantei

suma de 30.000 euro, în echivalent lei la cursul oficial al B.N.R. din ziua

plății

efective, cu titlu de despăgubiri; a

menținut restul dispozițiilor sentinței apelate în ceea ce privește admiterea

în parte a pretențiilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta P.

M.M. și pârâta Statul

Român prin Ministerul

Finanțelor

Publice.

Prin recursul

declarat de reclamantă, s-a solicitat admiterea recursului, și pe fondul cauzei

admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

De asemenea, a solicitat respingerea recursului promovat de

pârâtă.

Prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

, recurenta a

susținut că suma acordată cu titlu de despăgubiri este neîntemeiată, în raport

de suferințele soțului său, rezultând o discriminare a persoanelor condamnate

politic, sens în care

sunt încălcate

dispozițiile art. 16 alin. 1 din Constituția României.

În continuare, recurenta a arătat că Legea nr. 221/2009

se referă la

victimele

regimului totalitar, iar reparația care urmează a fi stabilită

trebuie să fie mai mică decât ale celor

condamnați pe nedrept pentru

comiterea

de crime. In aprecierea sumei, trebuie avută în vedere o bază

echitabilă,

corespunzătoare pagubei produsă asupra ființei sale, ele

trebuind să înlăture consecințele grave de natură

morală, născute prin

încălcarea drepturilor fundamentale garantate de

Constituție, de

prevederile art. 5 paragraf

5 din CEDO și art. 998 C. civ.

Cererea de

recurs formulată de către pârâta Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia,

casarea deciziei recurată, și trimiterea cauzei

spre rejudecare instanței de

apel, pentru nepronunțarea asupra cererii

de apel formulată de către parata.

În continuare,

recurenta pârâtă a prezentat motivele de nelegalitate, subsumate art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Recursul

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Ialomița este fondat urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Verificând

legalitatea deciziei pronunțată de către instanța de apel, înalta Curte a

constatat întemeiat motivul de casare referitor la omisiunea de a se pronunța

asupra apelului formulat de către pârâta Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, deși este evident că în considerentele deciziei au fost

evocate motivele de apel formulate de către această parte.

Deși

Curtea, în considerentele deciziei prezintă motivele invocate de către pârâtă

prin cererea de apel, nu le analizează, ceea ce nu face posibilă exercitarea

controlului judiciar în ceea ce privește criticile formulate de această parte, în

lipsa

dezlegărilor instanței de

apel.

În consecință,

înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite ambele

recursuri, va casa în întregime decizia atacată pentru a se asigura o judecată

unitară și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanta P.M.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. Ialomița împotriva deciziei nr. 95 din 7 iunie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflict de minori și asigurări sociale, casează decizia și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

24 februarie 2012.