ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2153/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2153/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1557 F din 26 iulie

2010, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a admis în parte cererea formulată de

reclamanta P.M.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Ialomița, obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița la plata către

reclamantă a echivalentului în RON la data plății a sumei de 5.000 euro,

reprezentând despăgubiri.

Prin întâmpinarea

depusă, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Ialomița a solicitat ca la stabilirea cuantumului

despăgubirilor să fie avute în vedere criteriile indicate de Legea nr.

221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

S-a reținut că din

extrasul Sentinței penale nr. 551 din 26 septembrie 1959 a Tribunalului Militar

Constanța, definitivă prin Decizia penală nr. 65/1959 a Tribunalului Militar

București, rezultă că numitul P.Ș.G. a fost condamnat la 14 ani muncă silnică

și 10 ani degradare civică pentru crimă și uneltire contra ordinii sociale,

faptă prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen. combinat cu art. 58 C. pen., cu art.

25 pct. 6 din același cod, ce a fost contopită cu pedeapsa de 4 ani închisoare,

aplicată prin Sentința penală nr. 261/1950 a Tribunalului Militar Galați, având

de executat 10 ani de zile muncă silnică și 10 ani degradare civică.

Conform biletului de

eliberare nr. x/1964 a început executarea la data de 16 martie 1959, urmând să

execute pedeapsa până la 26 septembrie 1968 și a fost eliberat la 31 iulie 1964

ca urmare a grațierii restului de pedeapsă, prin Decretul nr. 411/1964.

Conform

certificatului de căsătorie din data de 2 martie 1966, P.M.G. s-a căsătorit cu

P.M. la 2 martie 1966, luând numele comun de P.M.

Din certificatul de

deces din data de 30 decembrie 2009 eliberat de Primăria Constanța, P.M.G. a

decedat la 9 decembrie 2009, având ultimul domiciliu în localitatea Slobozia,

județul Ialomița, reclamanta venind la succesiunea defunctului în calitate de

soție.

Conform actelor de

stare civilă depuse la dosarul cauzei a rezultat că soțul reclamantei a

beneficiat de indemnizația de 2.000 RON lunar în baza Hotărârii nr. 16/1990

emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 și

i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin

Decizia nr. 2390/2007 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în

rezistenta anticomunistă, beneficiind de drepturile prevăzute de O.U.G. nr.

214/1999.

Tribunalul în raport

de dispozițiile legale incidente în cauză, a constatat că reclamanta este

îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său prin

condamnarea sa politică, respectiv condamnarea la 10 ani muncă silnică și 10

ani degradare civică pentru crimă și uneltire contra ordinii sociale, faptă

prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen. combinat cu art. 58 C. pen. și cu art. 25

pct. 6 din același cod.

Cât privește

criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător

prejudiciului moral suferit, tribunalul a avut în vedere în primul rând faptul

că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului

nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică

a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Totuși, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor, s-a reținut că prin condamnarea soțului

reclamantei, prezumată de drept ca având caracter politic, acestuia i s-a

cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare

neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor

inconveniențe de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate

totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale -

onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al

vieții umane - relațiile de familie, cu prietenii, apropiații, vătămări care

își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă;

tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 62/2010 precum și dispozițiile

art. 5 alin. (1

1

) potrivit cu care la stabilirea cuantumului

despăgubirii se va ține cont de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor

în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Drept urmare, în

stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și modul

în care aceste consecințe au fost resimțite de către persoana condamnată și de

familia acesteia, instanța a apreciat că pentru prejudiciul moral suferit se

cuvine acordarea de despăgubiri în cuantum de 5.000 euro.

Pentru considerentele

reținute instanța a apreciat cererea reclamantei întemeiată în parte, drept

pentru care a admis-o în parte și a obligat pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Ialomița la plata către reclamantă a echivalentului în RON la data

plății, a sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri; au fost avute în

vedere și dispozițiile art. 282 C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanta și pârâtul.

Apelanta-reclamantă a

criticat, în esență, sentința primei instanțe pentru netemeinicie și

nelegalitate, sub aspectul că nu i-au fost acordate despăgubirile solicitate

prin cererea introductivă, respectiv 10.000 euro, în opinia acesteia cuantumul

despăgubirilor nu putea fi limitat luând posibilitatea instanței de judecată în

a aprecia întinderea daunelor morale suferite prin condamnarea politică a

soțului, hotărârea fiind și netemeinică, deoarece suma acordată de prima instanță

este extrem de mică în raport de suferințele sale.

Apelantul-pârât prin

apelul declarat, a criticat soluția tribunalului, susținând în esență, că soțul

reclamantei a beneficiat de indemnizația de 2.000 RON lunar în baza Hotărârii

nr. 16/1990 în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, indexată periodic conform

legii și i s-a acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, soțul

reclamantei beneficiind de toate drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999,

conform Deciziei nr. 2390/2007.

S-a mai arătat că în

cauză operează dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care sunt de imediată aplicare,

și prin urmare se impune admiterea apelului astfel cum a fost formulat raportat

la dispozițiile legale incidente în cauză.

La data de 4 martie

2011, pârâtul a formulat întâmpinare față de apelul reclamantei, prin care a

invocat Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 și 1358 din anul 2010,

publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, susținând în concluzie că nu

mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, prin raportare la

caracterul obligatoriu al deciziilor instanței de contencios constituțional.

Prin Decizia civilă

nr. 95 din 7 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a

schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul să

plătească reclamantei suma de 30.000 euro, în echivalent RON la cursul oficial

al B.N.R. din ziua plății efective, cu titlu de despăgubiri și a menținut

restul dispozițiilor sentinței apelate în ceea ce privește admiterea în parte a

pretențiilor.

În opinia instanței

de apel, în cauză nu puteau fi aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010,

întrucât acest act normativ a fost publicat în M. Of. la data de 1 iunie 2010,

iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 10

mai 2010.

Cu privire la

dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, instanța de apel a considerat că

acestea contravin dreptului reclamantei la un proces echitabil, într-un sistem

legislativ previzibil care exclude schimbarea regulilor în timpul jocului,

făcând inaplicabile modificări ulterioare datei la care reclamanta a demarat

procedura contencioasă în contradictoriu cu Statul Român.

Având în vedere

deciziile Curții Constituționale, instanța de apel a înlăturat plafonul

stabilit prin dispozițiile art. I din O.U.G. nr. 62/2010, ca și a prevederilor

art. II din același act normativ, nefiind încălcate dispozițiile art. 21 din

Constituția României, prin raportare directă la prevederile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În privința

cuantumului despăgubirii, instanța de apel a apreciat, că dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010 nu sunt aplicabile cauzei, situație în raport cu care suma de 5.000

euro este mult prea mică în raport de gravitatea concretă a condamnării

suferite de soțul reclamantei. În acest sens, instanța de apel a avut în vedere

că soțul reclamantei a suferit două condamnări care, scriptic, au însumat 14

ani, din care acesta a executat aproximativ 9 ani și 4 luni, în două privări

distincte de libertate, caracterul represiv a anchetelor penale la care a fost

supus, urmate, în raport de infracțiunea reținută în ambele cazuri, respectiv

uneltire împotriva ordinii sociale, de pedepse ce au impus invariabil privarea

de libertate în intervalul 1949 - 1964, cu o "pauză" între 1954 și

1959.

S-a apreciat că o

condamnare de lungă durată, cum a fost cazul celor suferite de către soțul

reclamantei, are urmări grave în viața personală a oricărui condamnat politic.

Astfel, acesta reușește cu mult mai greu o reinserție socială deplină, este

urmărit permanent de stigmatul unei condamnări politice care exclude promovări

în carieră sau recunoașteri ale meritelor în activitatea profesională

desfășurată după eliberare, la care se adaugă restricționarea drastică a

accesului la educație, la forme de învățământ superioare, accesul dificil la

locuri de muncă mai bine plătite sau cu condiții normale de muncă, împrejurări

care, cu siguranță, au dat o altă formă ansamblului întregii sale de existențe,

oricât de lungă ar fi fost ea, întrucât soțul reclamantei nu a putut să se

împlinească social și profesional și nu a avut posibilitatea de a încerca să

atingă acele realizări pe care orice individ și le propune cu privire la ascensiunea

sau, după caz, perfecționarea profesională.

Chiar dacă, raportat

la durata de viață a soțului reclamantei, perioada de 9 ani ar putea fi privită

ca fiind mică, în realitate aceasta a fost mai mult decât suficientă pentru a

marca definitiv viața de după eliberare, stabilind un stigmat social de care

soțul reclamantei a reușit să scape abia după anul 1989, atunci când starea

fiziologică inevitabilă de senectute a micșorat substanțial, dacă nu cumva

total, șansele reale ale acestuia de a da o nouă perspectivă vieții sale.

Recunoașterea morală

și materială a calității de luptător anticomunist și de deținut politic nu sunt

suficiente pentru a compensa, la nivel moral și material, suferința resimțită

atât în timpul, cât și după eliberarea sa din închisorile regimului comunist.

Instanța de apel a

apreciat că suma de 30.000 euro reprezintă o sumă echilibrată, în egală măsură

simbolică (în sensul compensării abstracte a unor stări sufletești reprezentate

de suferință, umilință, lipsă de speranță și izolare) și îndestulătoare sub

aspect strict pecuniar, aspect de care va beneficia în calitate de unică

moștenitoare reclamanta, soția celui condamnat și persoana căreia i s-a

recunoscut legitimare procesuală activă în virtutea legăturii matrimoniale,

legătură care i-a oferit ocazia de a alina suferința soțului de după eliberarea

din cea de a doua condamnare, dar care nu a putut să-i transmită, nealterată,

întreaga suferință resimțită de cel condamnat.

Împotriva deciziei

Curții de Apel București au formulat recurs atât reclamanta cât și pârâtul.

Prin recursul

declarat de reclamantă, s-a susținut că suma acordată cu titlu de despăgubiri

este neîntemeiată, în raport de suferințele soțului său, rezultând o

discriminare a persoanelor condamnate politic, sens în care sunt încălcate

dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României, în aprecierea cărora

ele trebuind să înlăture consecințele grave de natură morală, născute prin

încălcarea drepturilor fundamentale garantate de Constituție, de prevederile

art. 5 parag. 5 din C.E.D.O. și art. 998 C. civ.

Cererea de recurs

formulată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., prin

care a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, și trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru nepronunțarea asupra cererii

de apel formulată de către pârât.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 983 din 24 februarie 2012, a admis

ambele recursuri, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Recursul declarat de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Ialomița s-a

constatat că este fondat de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât deși

în considerentele deciziei recurate prezintă motivele invocate de către pârât

prin cererea de apel, instanța de apel a omis să le analizează, ceea ce nu face

posibilă exercitarea controlului judiciar în ceea ce privește criticile

formulate de această parte, în lipsa dezlegărilor instanței de apel.

În consecință, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis ambele recursuri, a

casat în întregime decizia atacată pentru a se asigura o judecată unitară și a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cauza s-a înregistrat

pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie sub nr. 2648/2/2012.

Apelantul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la apelul

formulat de apelanta-reclamantă P.M.M.

Prin Decizia civilă

nr. 248/A din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat

apelul reclamantei.

Prin aceeași hotărâre,

a fost admis apelul pârâtului declarat de pârât și a fost schimbată sentința

tribunalului în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Prin cererea de apel

formulată de apelantul pârât la data de 17 august 2010, a criticat soluția

primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale stabilite de prima

instanță, invocând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010.

Prin întâmpinarea formulată, atât cu ocazia judecării apelului,cât și în

rejudecare, pârâtul a invocat incidența în cauză a Deciziilor nr. 1354 și 1358

din 2010 a Curții Constituționale, susținând în esență faptul că după

declararea neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale,

solicitate de reclamantă. în întâmpinarea formulată în urma casării cu

trimitere de către Înalta Curte, pârâtul a invocat și Decizia civilă nr.

12/2011 a instanței supreme, care tranșează chestiunea relativă la aplicarea

deciziilor Curții Constituționale cauzelor aflate pe rolul instanțelor de

judecată, la momentul publicării acestora în M. Of.

Pentru a clarifica

aceste aspect, instanța de apel a examinat modificările care au survenit după

înregistrarea cererii de chemare în judecată de către reclamantă, pentru a avea

o imagine clară asupra consecințelor pe care aceste modificări le-au produs

asupra legii speciale, edictate de legiuitor în domeniul reparării

prejudiciilor cauzate celor persecutați politic în perioada regimului comunist

și mai ales pentru a putea stabili corelarea acestui act normativ cu celelalte

norme legale care au reglementat această chestiune, arătând pe larg sub

aspectul examinat a actelor normative incidente în cauză.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Admiterea excepției

de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au

fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa

intervenției Parlamentului [art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], are drept

consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și

efectele juridice, decizia fiind obligatorie și cu efecte erga omnes, potrivit

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Termenul de 45 de

zile, în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții

legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția, este depășit, situație

în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte

juridice.

În acest context,

Curtea a apreciat că nu se încalcă dreptul la respectarea bunurilor, în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor

morale. Aceasta, deoarece deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul

într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională, în Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr.

118/1990, în temeiul căruia, puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text

ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate

fiind, în principal, paralelismul legislativ.

Din acest motiv, s-a

apreciat că nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul

Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor

persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau

acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat

timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe, în temeiul unor hotărâri

irevocabile.

În speță, s-a reținut

că nu se încalcă nici dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1

din Convenție, întrucât schimbarea, în apel, a sentinței pronunțate în prima

instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice,

raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta putând

fi incidență doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile

au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția

părților din proces.

Problema

retroactivității legii civile, în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție, nu

se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în

cursul soluționării procesului, și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas

irevocabilă.

Având în vedere că

excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac,

admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și

hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată

neconstituțională, instanța de apel având în vedere aceste aspecte din

perspectiva prevederilor art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale coroborat cu art. 14 din aceeași

Convenție, s-a apreciat că nu s-au încălcat normele acestei convenții, pentru

faptul că instanța de judecată nu a înțeles să dea eficiența juridică

corespunzătoare deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională care

paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate.

Curtea

Constituțională, pornind de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului

de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De

altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12

mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2

februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile

Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu

impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau

daunele cauzate de predecesorii lor.

Analizând comparativ

prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune

morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada

comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice -

art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri. Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic,

ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care

au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.

Raportându-ne la

situația concretă din cauza dedusă judecăți, instanța de apel a reținut că

reclamanta a formulat acțiunea la data de 10 mai 2010 (anterior adoptări

deciziilor Curții Constituționale), fiind soluționată în primă instanță la data

de 26 iulie 2010 (după adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, care a fost declarată

neconstituțională, sub aspectul plafonări daunelor morale, prin Decizia nr.

1354/2010). La momentul - 15 noiembrie 2010 - publicării în M. Of. a Deciziei

nr. 1358/2010, cauza se afla în faza apelului, fiind soluționată prin decizia

casată la data de 7 iunie 2011, deci ulterior momentului de la care deciziile

instanței de contencios constituțional au devenit obligatorii.

Prin urmare, prezenta

cauza nu era soluționată definitiv la momentul publicării în M. Of. a

deciziilor Curți Constituționale.

Pe cale de

consecință, pentru aceste rațiuni, instanța de apel a considerat că în

soluționarea acestei cauze, trebuie ținut cont de faptul că dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot constitui temei pentru pretențiile

formulate de reclamantă, datorită declarării neconstituționale a acestor

prevederi legale, efectele deciziei Curții Constituționale producându-se în

privința atât a acțiunilor introduse pe rolul instanțelor de judecată anterior

pronunțării deciziei de neconstituționalitate cât și celor care au fost

înregistrate ulterior acestui moment.

Din această

perspectivă, apar ca nefondate criticile formulate de reclamantă prin cererea

de apel, cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță,

din perspectiva faptului că O.U.G. nr. 62/2010, căreia prima instanță i-a dat

eficiență, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1354/2010, având

în vedere toate chestiunile analizate în cele ce preced, în condițiile în care,

potrivit celor stabilite Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1358 și 1360

din 2010, nu se mai poate pune problema dreptului la despăgubiri pentru repararea

prejudiciului moral, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar aceste decizii sunt

incidente și proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of.

(sub rezerva soluționării definitive).

Împotriva deciziei

pronunțată în apel, reclamanta a declarat recurs.

În motivarea

recursului, reclamanta invocă, în apărarea drepturilor omului, dispozițiile

art. 2, 7 și 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și critică

deciziile Curții Constituționale sub aspectul că nu au fost respectate principul

egalității în drepturi prevăzut de Constituția României și principiul

neretroactivității legii civile. În motivarea recursului, recurenta mai invocă

dispozițiile legale privind cazierul judiciar prin care arată că la art. 9 s-a

introdus la lit. c) un alt conținut și anume va avea cuprins amnistia,

grațierea, reabilitarea, caracterul politic al condamnării.

Astfel, Decizia nr.

1358/2010 nu putea fi aplicată cauzelor aflate pe rol, la data pronunțării ei,

ci doar acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.

Dacă s-ar interpreta

în alt sens, s-ar aplica un tratament distinct persoanelor îndreptățite la

daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța a

pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși reclamanta a depus cererea

în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009,

acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile

persoanelor în cauză.

În acest context,

judecătorul cauzei, aflată pe rol la momentul pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data

înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.

Or, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Mai mult, începând cu

data de 15 noiembrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 au fost suspendate de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice,

începând cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervenea pentru

modificarea prevederilor atacate. Având în vedere faptul că legiuitorul nu a

intervenit până la data de 31 decembrie 2010, pentru a modifica prevederile

atacate, înseamnă că, începând cu data de 1 ianuarie 2011, aceste prevederi

și-au încetat aplicabilitatea.

Cu toate acestea,

legiuitorul avea obligația de a modifica prevederile care au fost declarate

neconstituționale, în armonie cu prevederile constituționale și prevederile

tratatelor internaționale la care România este parte, pentru că, altfel, s-ar

crea un vid legislativ.

Faptul că, până la

această dată, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu îi este

imputabil reclamantei și nu constituie un temei legal ca cererea să fie

respinsă, ci este obligatoriu ca aceasta să fie judecată în acord cu

prevederile constituționale și internaționale.

Recurenta a solicitat

a se respinge aprecierea instanței de apel, din perspectiva deciziilor Curții

Constituționale, conform cărora au încălcat drepturile fundamentale ale omului,

mai ales în condițiile în care o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, prin care i-au fost acordate despăgubiri civile, iar diminuarea

acestora constituie un atentat la însuși conținutul și natura dreptului de

proprietate, fiind încălcate drepturile sale prevăzute de actele normative

interne cât și cele internaționale, pe care le enumeră; invocă Cauza Blecicv.

Croația din 8 martie 2006, parag. 81.

În concluzie,

recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamanta P.D. beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

"dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07

noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M.

Of."

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare

- conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de considerentele

anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă și celelalte critici ale

recurentei cu privire la încălcarea textelor de lege a Declarației Universale a

Drepturilor Omului.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta P.M.M. împotriva Deciziei civile nr. 248/A din

14 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 mai 2013.

Procesat de GGC - AS