ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2153/2013

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1557 F din 26 iulie 2010, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta P.M.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița la plata către reclamantă a echivalentului în RON la data plății a sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri. Prin întâmpinarea depusă, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița a solicitat ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să fie avute în vedere criteriile indicate de Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010. S-a reținut că din extrasul Sentinței penale nr. 551 din 26 septembrie 1959 a Tribunalului Militar Constanța, definitivă prin Decizia penală nr. 65/1959 a Tribunalului Militar București, rezultă că numitul P.Ș.G. a fost condamnat la 14 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru crimă și uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen. combinat cu art. 58 C. pen., cu art. 25 pct. 6 din același cod, ce a fost contopită cu pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 261/1950 a Tribunalului Militar Galați, având de executat 10 ani de zile muncă silnică și 10 ani degradare civică. Conform biletului de eliberare nr. x/1964 a început executarea la data de 16 martie 1959, urmând să execute pedeapsa până la 26 septembrie 1968 și a fost eliberat la 31 iulie 1964 ca urmare a grațierii restului de pedeapsă, prin Decretul nr. 411/1964.

Conform certificatului de căsătorie din data de 2 martie 1966, P.M.G. s-a căsătorit cu P.M. la 2 martie 1966, luând numele comun de P.M. Din certificatul de deces din data de 30 decembrie 2009 eliberat de Primăria Constanța, P.M.G. a decedat la 9 decembrie 2009, având ultimul domiciliu în localitatea Slobozia, județul Ialomița, reclamanta venind la succesiunea defunctului în calitate de soție. Conform actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei a rezultat că soțul reclamantei a beneficiat de indemnizația de 2.000 RON lunar în baza Hotărârii nr. 16/1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 și i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin Decizia nr. 2390/2007 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistenta anticomunistă, beneficiind de drepturile prevăzute de O.U.G.

nr. 214/1999. Tribunalul în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, a constatat că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său prin condamnarea sa politică, respectiv condamnarea la 10 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru crimă și uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen. combinat cu art. 58 C. pen. și cu art. 25 pct. 6 din același cod. Cât privește criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit, tribunalul a avut în vedere în primul rând faptul că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Totuși, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, s-a reținut că prin condamnarea soțului reclamantei, prezumată de drept ca având caracter politic, acestuia i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniențe de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile de familie, cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă; tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările aduse prin O.U.G.

nr. 62/2010 precum și dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) potrivit cu care la stabilirea cuantumului despăgubirii se va ține cont de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și modul în care aceste consecințe au fost resimțite de către persoana condamnată și de familia acesteia, instanța a apreciat că pentru prejudiciul moral suferit se cuvine acordarea de despăgubiri în cuantum de 5.000 euro.

Pentru considerentele reținute instanța a apreciat cererea reclamantei întemeiată în parte, drept pentru care a admis-o în parte și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița la plata către reclamantă a echivalentului în RON la data plății, a sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri; au fost avute în vedere și dispozițiile art. 282 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta și pârâtul.

Apelanta-reclamantă a criticat, în esență, sentința primei instanțe pentru netemeinicie și nelegalitate, sub aspectul că nu i-au fost acordate despăgubirile solicitate prin cererea introductivă, respectiv 10.000 euro, în opinia acesteia cuantumul despăgubirilor nu putea fi limitat luând posibilitatea instanței de judecată în a aprecia întinderea daunelor morale suferite prin condamnarea politică a soțului, hotărârea fiind și netemeinică, deoarece suma acordată de prima instanță este extrem de mică în raport de suferințele sale. Apelantul-pârât prin apelul declarat, a criticat soluția tribunalului, susținând în esență, că soțul reclamantei a beneficiat de indemnizația de 2.000 RON lunar în baza Hotărârii nr. 16/1990 în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, indexată periodic conform legii și i s-a acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, soțul reclamantei beneficiind de toate drepturile prevăzute de O.U.G.

nr. 214/1999, conform Deciziei nr. 2390/2007. S-a mai arătat că în cauză operează dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care sunt de imediată aplicare, și prin urmare se impune admiterea apelului astfel cum a fost formulat raportat la dispozițiile legale incidente în cauză. La data de 4 martie 2011, pârâtul a formulat întâmpinare față de apelul reclamantei, prin care a invocat Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 și 1358 din anul 2010, publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, susținând în concluzie că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, prin raportare la caracterul obligatoriu al deciziilor instanței de contencios constituțional.

Prin Decizia civilă nr. 95 din 7 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 30.000 euro, în echivalent RON la cursul oficial al B.N.R. din ziua plății efective, cu titlu de despăgubiri și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate în ceea ce privește admiterea în parte a pretențiilor. În opinia instanței de apel, în cauză nu puteau fi aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, întrucât acest act normativ a fost publicat în M. Of. la data de 1 iunie 2010, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 10 mai 2010. Cu privire la dispozițiile art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, instanța de apel a considerat că acestea contravin dreptului reclamantei la un proces echitabil, într-un sistem legislativ previzibil care exclude schimbarea regulilor în timpul jocului, făcând inaplicabile modificări ulterioare datei la care reclamanta a demarat procedura contencioasă în contradictoriu cu Statul Român. Având în vedere deciziile Curții Constituționale, instanța de apel a înlăturat plafonul stabilit prin dispozițiile art. I din O.U.G. nr. 62/2010, ca și a prevederilor art. II din același act normativ, nefiind încălcate dispozițiile art. 21 din Constituția României, prin raportare directă la prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În privința cuantumului despăgubirii, instanța de apel a apreciat, că dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010 nu sunt aplicabile cauzei, situație în raport cu care suma de 5.000 euro este mult prea mică în raport de gravitatea concretă a condamnării suferite de soțul reclamantei. În acest sens, instanța de apel a avut în vedere că soțul reclamantei a suferit două condamnări care, scriptic, au însumat 14 ani, din care acesta a executat aproximativ 9 ani și 4 luni, în două privări distincte de libertate, caracterul represiv a anchetelor penale la care a fost supus, urmate, în raport de infracțiunea reținută în ambele cazuri, respectiv uneltire împotriva ordinii sociale, de pedepse ce au impus invariabil privarea de libertate în intervalul 1949 - 1964, cu o "pauză" între 1954 și 1959. S-a apreciat că o condamnare de lungă durată, cum a fost cazul celor suferite de către soțul reclamantei, are urmări grave în viața personală a oricărui condamnat politic.

Astfel, acesta reușește cu mult mai greu o reinserție socială deplină, este urmărit permanent de stigmatul unei condamnări politice care exclude promovări în carieră sau recunoașteri ale meritelor în activitatea profesională desfășurată după eliberare, la care se adaugă restricționarea drastică a accesului la educație, la forme de învățământ superioare, accesul dificil la locuri de muncă mai bine plătite sau cu condiții normale de muncă, împrejurări care, cu siguranță, au dat o altă formă ansamblului întregii sale de existențe, oricât de lungă ar fi fost ea, întrucât soțul reclamantei nu a putut să se împlinească social și profesional și nu a avut posibilitatea de a încerca să atingă acele realizări pe care orice individ și le propune cu privire la ascensiunea sau, după caz, perfecționarea profesională.

Chiar dacă, raportat la durata de viață a soțului reclamantei, perioada de 9 ani ar putea fi privită ca fiind mică, în realitate aceasta a fost mai mult decât suficientă pentru a marca definitiv viața de după eliberare, stabilind un stigmat social de care soțul reclamantei a reușit să scape abia după anul 1989, atunci când starea fiziologică inevitabilă de senectute a micșorat substanțial, dacă nu cumva total, șansele reale ale acestuia de a da o nouă perspectivă vieții sale. Recunoașterea morală și materială a calității de luptător anticomunist și de deținut politic nu sunt suficiente pentru a compensa, la nivel moral și material, suferința resimțită atât în timpul, cât și după eliberarea sa din închisorile regimului comunist.

Instanța de apel a apreciat că suma de 30.000 euro reprezintă o sumă echilibrată, în egală măsură simbolică (în sensul compensării abstracte a unor stări sufletești reprezentate de suferință, umilință, lipsă de speranță și izolare) și îndestulătoare sub aspect strict pecuniar, aspect de care va beneficia în calitate de unică moștenitoare reclamanta, soția celui condamnat și persoana căreia i s-a recunoscut legitimare procesuală activă în virtutea legăturii matrimoniale, legătură care i-a oferit ocazia de a alina suferința soțului de după eliberarea din cea de a doua condamnare, dar care nu a putut să-i transmită, nealterată, întreaga suferință resimțită de cel condamnat. Împotriva deciziei Curții de Apel București au formulat recurs atât reclamanta cât și pârâtul.

Prin recursul declarat de reclamantă, s-a susținut că suma acordată cu titlu de despăgubiri este neîntemeiată, în raport de suferințele soțului său, rezultând o discriminare a persoanelor condamnate politic, sens în care sunt încălcate dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României, în aprecierea cărora ele trebuind să înlăture consecințele grave de natură morală, născute prin încălcarea drepturilor fundamentale garantate de Constituție, de prevederile art. 5 parag. 5 din C.E.D.O. și art. 998 C. civ. Cererea de recurs formulată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru nepronunțarea asupra cererii de apel formulată de către pârât.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 983 din 24 februarie 2012, a admis ambele recursuri, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Ialomița s-a constatat că este fondat de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât deși în considerentele deciziei recurate prezintă motivele invocate de către pârât prin cererea de apel, instanța de apel a omis să le analizează, ceea ce nu face posibilă exercitarea controlului judiciar în ceea ce privește criticile formulate de această parte, în lipsa dezlegărilor instanței de apel. În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., a admis ambele recursuri, a casat în întregime decizia atacată pentru a se asigura o judecată unitară și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Cauza s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. 2648/2/2012. Apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la apelul formulat de apelanta-reclamantă P.M.M. Prin Decizia civilă nr. 248/A din 14 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei. Prin aceeași hotărâre, a fost admis apelul pârâtului declarat de pârât și a fost schimbată sentința tribunalului în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Prin cererea de apel formulată de apelantul pârât la data de 17 august 2010, a criticat soluția primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale stabilite de prima instanță, invocând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010. Prin întâmpinarea formulată, atât cu ocazia judecării apelului,cât și în rejudecare, pârâtul a invocat incidența în cauză a Deciziilor nr. 1354 și 1358 din 2010 a Curții Constituționale, susținând în esență faptul că după declararea neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, solicitate de reclamantă. în întâmpinarea formulată în urma casării cu trimitere de către Înalta Curte, pârâtul a invocat și Decizia civilă nr. 12/2011 a instanței supreme, care tranșează chestiunea relativă la aplicarea deciziilor Curții Constituționale cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, la momentul publicării acestora în M. Of.

Pentru a clarifica aceste aspect, instanța de apel a examinat modificările care au survenit după înregistrarea cererii de chemare în judecată de către reclamantă, pentru a avea o imagine clară asupra consecințelor pe care aceste modificări le-au produs asupra legii speciale, edictate de legiuitor în domeniul reparării prejudiciilor cauzate celor persecutați politic în perioada regimului comunist și mai ales pentru a putea stabili corelarea acestui act normativ cu celelalte norme legale care au reglementat această chestiune, arătând pe larg sub aspectul examinat a actelor normative incidente în cauză. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului [art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], are drept consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele juridice, decizia fiind obligatorie și cu efecte erga omnes, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Termenul de 45 de zile, în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția, este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.

În acest context, Curtea a apreciat că nu se încalcă dreptul la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși, la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională, în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia, puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ.

Din acest motiv, s-a apreciat că nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe, în temeiul unor hotărâri irevocabile. În speță, s-a reținut că nu se încalcă nici dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, întrucât schimbarea, în apel, a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta putând fi incidență doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.

Problema retroactivității legii civile, în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție, nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului, și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Având în vedere că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională, instanța de apel având în vedere aceste aspecte din perspectiva prevederilor art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale coroborat cu art. 14 din aceeași Convenție, s-a apreciat că nu s-au încălcat normele acestei convenții, pentru faptul că instanța de judecată nu a înțeles să dea eficiența juridică corespunzătoare deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională care paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate.

Curtea Constituțională, pornind de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Analizând comparativ prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.

Raportându-ne la situația concretă din cauza dedusă judecăți, instanța de apel a reținut că reclamanta a formulat acțiunea la data de 10 mai 2010 (anterior adoptări deciziilor Curții Constituționale), fiind soluționată în primă instanță la data de 26 iulie 2010 (după adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, care a fost declarată neconstituțională, sub aspectul plafonări daunelor morale, prin Decizia nr. 1354/2010). La momentul - 15 noiembrie 2010 - publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010, cauza se afla în faza apelului, fiind soluționată prin decizia casată la data de 7 iunie 2011, deci ulterior momentului de la care deciziile instanței de contencios constituțional au devenit obligatorii. Prin urmare, prezenta cauza nu era soluționată definitiv la momentul publicării în M. Of.

a deciziilor Curți Constituționale. Pe cale de consecință, pentru aceste rațiuni, instanța de apel a considerat că în soluționarea acestei cauze, trebuie ținut cont de faptul că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot constitui temei pentru pretențiile formulate de reclamantă, datorită declarării neconstituționale a acestor prevederi legale, efectele deciziei Curții Constituționale producându-se în privința atât a acțiunilor introduse pe rolul instanțelor de judecată anterior pronunțării deciziei de neconstituționalitate cât și celor care au fost înregistrate ulterior acestui moment. Din această perspectivă, apar ca nefondate criticile formulate de reclamantă prin cererea de apel, cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, din perspectiva faptului că O.U.G.

nr. 62/2010, căreia prima instanță i-a dat eficiență, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1354/2010, având în vedere toate chestiunile analizate în cele ce preced, în condițiile în care, potrivit celor stabilite Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din 2010, nu se mai poate pune problema dreptului la despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar aceste decizii sunt incidente și proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of. (sub rezerva soluționării definitive). Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta a declarat recurs. În motivarea recursului, reclamanta invocă, în apărarea drepturilor omului, dispozițiile art. 2, 7 și 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și critică deciziile Curții Constituționale sub aspectul că nu au fost respectate principul egalității în drepturi prevăzut de Constituția României și principiul neretroactivității legii civile.

În motivarea recursului, recurenta mai invocă dispozițiile legale privind cazierul judiciar prin care arată că la art. 9 s-a introdus la lit. c) un alt conținut și anume va avea cuprins amnistia, grațierea, reabilitarea, caracterul politic al condamnării. Astfel, Decizia nr. 1358/2010 nu putea fi aplicată cauzelor aflate pe rol, la data pronunțării ei, ci doar acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. Dacă s-ar interpreta în alt sens, s-ar aplica un tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși reclamanta a depus cererea în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor în cauză.

În acest context, judecătorul cauzei, aflată pe rol la momentul pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată. Or, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Mai mult, începând cu data de 15 noiembrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice, începând cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervenea pentru modificarea prevederilor atacate.

Având în vedere faptul că legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010, pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă că, începând cu data de 1 ianuarie 2011, aceste prevederi și-au încetat aplicabilitatea. Cu toate acestea, legiuitorul avea obligația de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituționale, în armonie cu prevederile constituționale și prevederile tratatelor internaționale la care România este parte, pentru că, altfel, s-ar crea un vid legislativ. Faptul că, până la această dată, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu îi este imputabil reclamantei și nu constituie un temei legal ca cererea să fie respinsă, ci este obligatoriu ca aceasta să fie judecată în acord cu prevederile constituționale și internaționale.

Recurenta a solicitat a se respinge aprecierea instanței de apel, din perspectiva deciziilor Curții Constituționale, conform cărora au încălcat drepturile fundamentale ale omului, mai ales în condițiile în care o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care i-au fost acordate despăgubiri civile, iar diminuarea acestora constituie un atentat la însuși conținutul și natura dreptului de proprietate, fiind încălcate drepturile sale prevăzute de actele normative interne cât și cele internaționale, pe care le enumeră; invocă Cauza Blecicv. Croația din 8 martie 2006, parag. 81. În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială). Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta P.D.

beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789/07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă și celelalte critici ale recurentei cu privire la încălcarea textelor de lege a Declarației Universale a Drepturilor Omului. Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.M.M. împotriva Deciziei civile nr. 248/A din 14 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013. Procesat de GGC - AS