ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4291/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4291/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Mehedinți la 24 iunie 2010 reclamanta M.A. a chemat în judecată

pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând

obligarea acestuia la 500.000 euro echivalent în lei reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, A.G., condamnat de statul

comunist la pedeapsa cu închisoarea pentru activitate intensă împotriva clasei

muncitoare, prevăzută și pedepsită de art. 193

1

C. pen. din 1936.

În motivarea cererii s-a

arătat că prin sentința penală nr. 183 din 30 martie 1955 a fost condamnat la 4

ani de detenție pentru infracțiunea de activitate intensă împotriva clasei

muncitoare, prevăzută și pedepsită de art. 193

1

C. pen. din 1936,

reținându-se că inculpatul în calitatea sa de agent al poliției de frontieră și

ulterior, registrator la chestura Poliției Arad,a luat parte la razii cu ocazia

zilei de 1 mai și alte misiuni de supraveghere a muncitorilor. De asemenea

fiind calificat dușman al poporului i-a fost confiscată averea imobilă

personală și nu i-a fost computată detenția preventivă, executând astfel o

pedeapsă de 3 ani și opt luni din care un an la închisoarea Făgăraș și doi ani

la canalul Dunăre - Marea Neagră.

A arătat reclamanta că

urmare a condamnării tatălui său viața tuturor membrilor familiei a fost

afectată, reclamantei fiindu-i respinsă înscrierea la Facultatea de Științe

economice, iar fratele său fiind exmatriculat de la Facultatea de Teologie.

A solicitat acordarea

daunelor morale suferite de tatăl său, pentru durerile psihice, pentru

prejudiciul de agrement pentru imposibilitatea de a desfășura o viață normală

și de a se manifesta liber, pentru valorile morale lezate cât și pentru

prejudiciile produse ca urmare a lezării onoarei, demnității, prestigiului sau

cinstei unei persoane.

În drept și-a întemeiat

cererea pe prevederile Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 498

din 27 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 5163/101/2010,

s-a admis în parte acțiunea civilă privind pe reclamanta M.A. și pe pârât

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost obligat Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice către reclamantă la plata sumei de

5.000 Euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

A fost obligat pârâtul

către reclamantă la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a reținut că așa cum

rezultă din sentința penală nr. 183 din 30 martie 1955 pronunțată de Tribunalul

Militar Timișoara, A.G., tatăl reclamantei fost condamnat la 4 ani de detenție

pentru infracțiunea de activitate intensă împotriva clasei muncitoare,

prevăzută și pedepsită de art. 193

1

C. pen. din 1936, reținându-se

că inculpatul în calitatea sa de agent al poliției de frontieră și ulterior,

registrator la chestura Poliției Arad, a

luat parte la razii cu

ocazia zilei de 1 mai și alte misiuni de supraveghere a muncitorilor.

În cauză instanța a

constatat că reclamanta face parte din categoria persoanelor ce pot solicita

daune morale, infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 193

1

C.

pen. din 1936 făcând parte din cele enumerate de art. 1,alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, modificată.

Potrivit art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, orice persoană care

a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată,

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea

statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare în cuantum de până la: 5.000 de euro pentru soțul/soția și

descendenții de gradul I;

Deși nu este definit

prejudiciul moral prin acesta ar trebui înțeleasă atingerea adusă onoarei și

demnității unei persoane caracterizată nu numai prin punerea acestei persoane

într-o situație de inferioritate față de propria sa apreciere ci și atragerea

ostilității, oprobriului, celorlalți membrii ai comunității. Este de netăgăduit

că orice infracțiune sau măsură cu caracter administrativ constând în

desprinderea unei persoane de mediul în care a trăit și inserarea într-un alt

mediu în care este supus măsurilor coerciționale specifice sistemului

penitenciar, produce suferințe pe plan fizic, moral, social și profesional iar

o astfel de măsură lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală,

drepturile personal nepatrimoniale și că produce un prejudiciu moral care

justifică acordarea unor compensații materiale.

De altfel este de

notorietate că singura „greșeală” a celor care au făcut obiectul unor astfel de

condamnări a fost aceea că făcând parte dintr-un anumit sistem ce avea drept

obiect de activitate menținerea ordinii sociale la un moment dat în funcție de

sistemul legislativ, și-au îndeplinit obligațiile normale, specifice unui stat

de drept în care mișcările sociale determinate de apartenența la mișcarea comunistă

erau pedepsite. Luarea uneia dintre măsurile în discuție a dus la pierderea

întregii agoniseli și, ca urmare a condițiilor inumane de viața de care au avut

parte, a sănătății, astfel că mulți dintre cei condamnați nu numai că nu și-au

mai recăpătat proprietățile dar au fost obligați permanent să-și cheltuiască

veniturile pentru refacerea sănătății.

Cum legiuitorul nu a

arătat criteriile ce ar trebui avute în vedere la stabilirea sumei ce ar veni

să compenseze prejudiciul suferit, acesta fiind inestimabil, instanța trebuie

să încerce să stabilească o sumă care deși nu poate realiza o repunere în

situația anterioară cel puțin poate procura anumite satisfacții de ordin moral.

În cauză pe lângă aceste

precizării de ordin general la stabilirea cuantumului instanța a avut în vedere

și efectele pe care condamnarea tatălui reclamantei a avut repercusiuni și

asupra celorlalți membri ai familiei. Este adevărat că legiuitorul nu are în

vedere aceste aspecte și că în principal

trebuie împlinită

condiția condamnării pentru una dintre infracțiunile prev.de art. l din

lege, însă nu se poate face abstracție și de aceste elemente fiind de

notorietate faptul că oprobriul atras de condamnat se răsfrânge și asupra

membrilor familiei acestuia.

Tribunalul a apreciat că

suma de 5.000 euro, echivalent în lei la data plății, deși nu poate acoperii în

întregime un prejudiciu poate ameliora suferințele părintelui reclamantei.

a declarat apel reclamanta M.A.,

solicitând

admiterea apelului, întrucât este îndreptățită la acordarea daunelor morale,

raportat la suferințele suferite de autorul său și întreaga familie, ca urmare

a condamnării acestuia.

A susținut că limitarea

sumei ce se poate acorda cu titlu de daune morale, încalcă următoarele

principii, principiul neretroactivității legii civile (art. 15 alin. (2) din

Constituție), dreptul la un proces echitabil prin introducerea unor plafoane

derizorii, principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice

discriminatorii față de persoanele arestate în prezent, conform dreptului

comun.

O altă critică ce va fi

adusă Ordonanței de Urgență, este limitarea despăgubirilor ce pot fi solicitate

doar în cazul foștilor deținuți politici.

Un alt motiv de apel se

referă și la cheltuielile de judecată pe care în mod greșit instanța de fond

le-a acordat doar parțial.

Mai mult prin reducerea

onorariului plătit avocatului reclamanta ar fi în imposibilitate de a-și

recupera integral cheltuielile de judecată.

Prin concluziile scrise a

arătat că s-a admis excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 62/2010, așa

încât limitarea sumei solicitată drept daune morale, devine un abuz.

S-a încălcat în cauză

dreptul la un proces echitabil prin introducerea unor plafoane derizorii; art. 14

CEDO privind principiul egalității în drepturi și crearea unor situații

juridice discriminatorii; principiul neretroactivității legii.

a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând admiterea apelului cu

consecința respingerii acțiunii și în subsidiar admiterea în parte conform cu O.U.G.

nr. 62/2010, întrucât reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr.

118/1990, fiind despăgubită pecuniar, în consecință Legea nr. 221/2009

aplicându-se numai în cazurile deosebite prin care această reparație se

dovedește a fi insuficientă.

În principal a arătat că

daunele morale sunt neîntemeiate și nedovedite.

În subsidiar, în situația

în care se consideră întemeiată acțiunea reclamantei, arată că daunele morale

acordate sunt exagerate, ele trebuind a fi acordate în baza unor criterii

obiective, iar O.U.G. nr. 62/2010 - fixează limite de sume în această situație.

Reclamanta trebuia să

facă dovada calității de unică moștenitoare, având în vedere că aceste

despăgubiri se pot solicita o singură dată.

S-a mai invocat și faptul

că hotărârea pronunțată este lovită de nulitate întrucât potrivit art. 4 pct. 5

din Legea nr. 221/2009 era obligatorie participarea procurorului.

De asemenea criticile au

privit și acordarea cheltuielilor de judecată în suma propusă, nejustificate,

apreciază apelantul, întrucât acțiunea a fost admisă în parte și aceste acțiuni

sunt scutite de taxa de timbru.

Prin decizia nr. 393 din

19 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a l-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul reclamantei împotriva

sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în sensul că a fost respinsă

acțiunea formulată de reclamanta M.A.

Prin aceeași sentință a

fost admisă cererea de cheltuieli de judecată formulată de reclamanta M.A. și a

fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 lei cu acest titlu.

S-a reținut că la

momentul promovării acțiunii de către reclamantă nu mai erau în vigoare

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2001 care dădeau

posibilitatea persoanelor condamnate politic sau persoanelor cărora li s-a

aplicat o măsură administrativă cu caracter politic în regimul comunist să

solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text

constituind temeiul de drept al cererii Injustiție.

Prin Decizia 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte

decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 cu Constituția și ca atare dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 au fost declarate neconstituționale.

La momentul soluționării

apelurilor prezente, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a

expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile

legii fundamentale, astfel că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea

221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei

juridice.

Conform principiului

aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile

legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac,

fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Prin urmare, se constată

că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale

ce au stat la baza promovării acțiunii.

Asupra caracterului și

obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (

Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169/2 noiembrie 1999,

publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 151 din 12 aprilie 2000),

stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și

juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, în

redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a

supremației sale și a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea

normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai

poate

fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile

publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, și anume de la data

publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României. Mai mult, în

situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea

legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu

și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.

Instanța constată că

abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu

reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanță sau a

dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din protocolul

adițional nr. 1 la CEDO. în sensul acestui din urmă text,

reclamanta nu este titularul unui bun, pentru că art.

5 alin (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, în forma în vigoare la data

promovării acțiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocație la obținerea

unor despăgubiri, nu un drept efectiv. Prin aceea că legea prevede că aceste

despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul

suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este

evident că soluționarea acțiunii depindea de situația de fapt a fiecărui

reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda

tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este

împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile

ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca

motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios

justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună

a legiuitorului. In acest fel au fost soluțiile adoptate în cauzele Eeg. Slachtuis

Verbist c. Belgiei, cererea 60559/2000, hot din 10 noiembrie 2005, Ogis -

Institut Stanislas, Ogec St. PieX Et Blanche de Castille c. Franței, cererea nr.

42219/98 și 54563/2000, hotărârea din 27 mai 2004.

În motivarea dată de

Curtea Constituțională deciziei de constatare a neconstituționalității

textului de lege în discuție s-a motivat faptul că soluția a fost impusă de

faptul că despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009 nu au un

caracter drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și

suferințele produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit

repararea aceluiași

tip

de prejudicii.

S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin (1) lit. a) se aduce

atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată prin art. 1 alin.

(3) din Constituție.

În această speță similară

celei prezente s-a statuat că anularea dreptului la compensații a fost

rezultatul constatării neconformității legii cu Constituția, iar nu al

intervenției legislativului în scopul de a obține un avantaj evident pentru

stat, ceea ce nu încalcă dreptul la un proces echitabil.

În speță, dispozițiile pe

care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de

prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt

aplicabile, întrucât contravin Constituției.

Despăgubirile solicitate

au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu

caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în România

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a reglementa

măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor

categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

prin adoptarea și aplicarea unor acte cu caracter normativ, este unul suveran.

Acest drept al statului a fost statuat și de Curtea Europeană pentru Drepturile

Omului. Reglementarea acestor măsuri reprezintă o recunoaștere a caracterului

abuziv a unor acte adoptate și aplicate de fostul regim. In aplicarea actelor

normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii instanțele au

obligația de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter

reparator. Nu există temei în Constituția actuală pentru interpretarea

extensivă a dispozițiilor legale cu caracter reparator.

În această situație așa

cum a reținut și Curtea Constituțională prin deciziile nr. 1358 și 1360/21

octombrie 2010, nu se poate susține că reclamanții au dobândit o „speranță

legitimă

”

(astfel cum este consacrată în jurisprudența

CEDO), prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege la acordarea daunelor

morale, tocmai datorită existenței unei dispute asupra corectei aplicări a

legii interne, (cauza Kopecky contra Slovaciei).

S-a mai reținut că

totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza

Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului

a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la

obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia

Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în

obținerea compensațiilor respective.

Prin urmare, apreciind

că, față de cele expuse, reclamanta nu a putut dobândi o „speranță legitimă”,

în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea este neîntemeiată.

Totodată s-au avut în

vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziții care nu

au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate)

și dispozițiile art. 5

alin.

(4) din legea 221/2009, potrivit cu care instanța trebuie

să aibă în

vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condițiile

acestor acte normative nu este suficientă.

În principal s-a reținut,

prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, de către Curtea Constituțională,

că scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit,

prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută

anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme

reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu

care reiese din actele normative interne, fiind în

deplină

concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

În consecință, dispoziția

din lege declarată neconstituțională, nu se mai poate aplica, iar instanța

învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată

neconstituțională, continuă judecarea cauzei, având obligația de a nu aplica

prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin

decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este

necesar și în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile

declarate neconstituționale, instanța aplică direct dispozițiile Constituției

de care depinde soluționarea procesului, promovând actualitatea principiilor

statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța

controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca

factori pentru întărirea statului de drept.

Cum în speță dispozițiile

legale în discuție nu au fost înlocuite, cum aceste dispoziții pe care

reclamanta și-a întemeiat acțiunea, și-au încetat efectele și nu mai sunt

aplicabile la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întrucât

contravin Constituției, se concluzionează că sentința prin care s-a respins

acțiunea, va fi menținută în controlul judiciar de față, ca legală și

temeinică.

Față de cele expuse

dispozițiile art. 15 alin. (2), art. 1, art. 4, art. 16 alin. (1) Constituție, art.

6 CEDO și art. 14 CEDO, invocate nu se aplică în cauză, reclamanta beneficiind

totodată de un proces echitabil așa cum este reglementat de Convenție sub

aspectul temeiului, al dreptului la apărare, al posibilității administrării de

probe.

Totodată prin RIL nr. 12/2011

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a

stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Raportat la cele expuse,

este cert că nu-și găsesc aplicare nici O.U.G. nr. 62/2010 în privința

limitării sumelor ce puteau fi acordate în conformitate cu art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

În acest context critica

referitoare la verificarea calității procesuale active unice a reclamantei, nu

mai are suport față de soluția pronunțată.

Dintr-o altă perspectivă,

pretinsa noțiune de „calitate procesuală activă unică” nu este riguros

juridică, întrucât calitatea procesuală activă (legitimatio ad caasam), care

exprimă identitatea între partea reclamantă și cel ce se pretinde titular al

dreptului dedus judecății, nu poate fi multiplă, iar existența mai multor

cereri, cu același obiect, aceeași cauză juridică și între aceleași părți,

poate fi paralizată prin invocarea excepției de litispendență sau a autorității

de lucru judecat.

Este nefondată critica

referitoare la cauza de nulitate absolută a hotărârii derivată din

neparticiparea procurorului la judecarea acțiunii, dispozițiile art. 4 alin.

(5) din Legea nr. 221/2009 dispunând cu privire la

obligativitatea

participării numai în cazul în care s-a formulat o cerere având ca obiect

constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative,

altele decât cele prevăzute la art. 3, acțiunea dedusă judecății nu are un

astfel de petit.

A fost înlăturată ca

neîntemeiată critica apelantului Ministerul Finanțelor Publice reprezentant al

Statului Român în privința cheltuielilor de judecată întrucât, cheltuielile de

judecată, corect acestea trebuiau acordate integral, întrucât admiterea în

parte a acțiunii se referă doar la cuantumul despăgubirilor solicitate și

acordate, iar limitarea s-a făcut de instanță în baza modificărilor aduse legii

după data promovării acțiunii, astfel că nu se poate reține vreo culpă

procesuală reclamantei și intervenientei.

Aceeași rațiune subzistă

și în faza apelului - întrucât neconstituționalitatea dispozițiilor legale care

au constituit temeiul de drept al acțiunii, a intervenit după promovarea acțiunii.

Se impune schimbarea sentinței în privința soluției dată capătului de cerere

privind cheltuielile de judecată în sensul admiterii și acordării acestora în

totalitate.

Prin promovarea Legii nr.

221/2009 s-a creat aparența pentru parte a obținerii unor beneficii, fapt ce a

implicat declanșarea unui proces, cheltuielile efectuate de persoana fizică,

angajarea de avocat cu consecința achitării onorariului către acesta.

Faptul că ulterior prin

intervenția legiuitorului, textul de lege a fost abrogat, nu este culpa

persoanei fizice, care a fost supusă la cheltuieli, datorită de fapt unei culpe

ce nu-i aparține ei, ci statului.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel, reclamanta și pârâtul au declarat recurs.

1.

- Reclamanta critică soluția din apel

sub aspectul greșitei soluționări la

acordarea daunelor morale, raportat la suferințele suferite de autorul său și

întreaga familie, ca urmare a condamnării acestuia, iar limitarea sumei ce se

poate acorda cu titlu de daune morale, încalcă principiul neretroactivității

legii civile (art. 15 alin. (2) din Constituție), dreptul la un proces

echitabil prin introducerea unor plafoane derizorii, principiul egalității în

drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele

arestate în prezent, conform dreptului comun.

Mai arată că s-a admis

excepția de neconstituționalitate a OUG nr. 62/2010, așa încât limitarea sumei

solicitată drept daune morale, devine un abuz și, așa fiind, s-a încălcat în

cauză dreptul la un proces echitabil prin introducerea unor plafoane derizorii,

art. 14 CEDO privind principiul egalității în drepturi și crearea unor situații

juridice discriminatorii; principiul neretroactivității legii.

2.

- Prin recursul declarat de pârât

se

critică soluția din apel numai cu privire la obligarea sa

la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care partea care cade în

pretenții le datorează. în acest sens, recurentul susține că numai partea

aflată în culpă procesuală este obligată la plata cheltuielilor de judecată și,

având în vedere respingerea acțiunii reclamantei pentru lipsa temeiului

juridic, în mod eronat s-a admis cererea accesorie de obligare la plata

cheltuielilor de judecată. Invocă ca temei de drept art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În consecință recurentul

- pârât solicită admiterea recursului, modificarea decizie atacate în sensul

înlăturării obligării Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de

Direcția Generală a

Finanțelor Publice Mehedinți la plata

sumei de 1.000 lei cheltuieli de

judecată către reclamanta M.A. și menținerea celorlalte dispoziții ale

deciziei.

este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:

În adoptarea soluției de

respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel

a dat eficiență deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat

neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor

reclamantei S-a considerat că aceste decizii sunt aplicabile în cauză, în

sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituționalitate a

fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin.

(1) din Constituție, care curge de la data publicării deciziei Curții

Constituționale.

Criticile recurentului -

reclamant vizează aplicarea greșită a deciziilor Curții Constituționale, în

urma cărora norma în discuție și-a încetat aplicabilitatea, deoarece

intervenția instanței de contencios constituțional este contrară Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Problema de drept a

efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale

aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a fost

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată

în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în

virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora

dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii

sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.

1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Astfel, prin prisma regulilor

de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta

pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a

căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice

calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub

incidența

efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând

(nefiind vorba despre o situație juridică voluntara), în absența unei

dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanța supremă.

Dată fiind decizia în

interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect

dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării

lor în M. Of. -15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre

definitivă. Pentru aceleași considerente anterior expuse, înalta Curte urmează

să respingă criticile formulate de reclamantă vizând dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

recursul declarat de pârât este fondat pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării

acestui recurs, Înalta Curte constată că motivele invocate se circumscriu

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Solicitarea

recurentului-pârât de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată este

fondată în raport de dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile

în speță, „partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată”.

Cu alte cuvinte,

obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod

exclusiv, pe ideea de culpă procesuală, ce aparține acelei părți care a ocazionat,

în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii

procesului se dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de

finalizare a acestei proceduri.

Or, în speță, prin

soluția pronunțată în apel, de respingere a acțiunii reclamantei nu rezultă

culpa procesuală a acesteia, una din condițiile de admisibilitatea a unei

cereri în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Așa fiind, în mod greșit

și cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost

obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 1.000

lei.

Prin urmare, fiind

incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., situație în care Înalta Curte va admite

recursul pârâtului, va modifica sentința decizia curții de apel, în sensul că

înlătură obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți la plata sumei

de

1.000 lei cheltuieli de judecată către

reclamanta M.A., cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei nr. 393 din 19

decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți împotriva aceleiași decizii pe

care o modifică în parte, în sensul că înlătură obligarea pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Mehedinți la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată

către reclamanta M.A.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 noiembrie 2012.