ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 156/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 328/30 din 20 ianuarie 2009, reclamantul B.D. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Justiției, solicitând instanței să constate calitatea sa și a membrilor familiei sale, de luptători în rezistența anticomunistă, precum și constatarea și recunoașterea publică a holocaustului comunist pentru perioada de muncă forțată la Canalul Dunăre – Marea Neagră. De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 5.000.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale și morale, care i se cuvin lui și familiei pentru suferințele din timpul rezistenței anticomuniste.

Prin precizarea de acțiune depusă la dosar pentru termenul din 14 aprilie 2010 (fila 123), reclamantul a arătat că înțelege să se judece doar în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și că temeiul juridic al acțiunii sale este art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1761 din 30 iunie 2010, Tribunalul Timiș a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamantul B.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pe pârât să-i plătească suma de 30.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral. A respins, în rest, acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prevalând dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 5 alin. (4), precum și cele ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, concepută ca un act normativ reparator, de această dată, cu precădere pentru prejudiciul de ordin moral adus celor supuși unor condamnări cu caracter politic ori măsuri administrative abuzive cu același caracter, în timpul regimului comunist (perioada de referință a legii fiind indicată în art. 1 alin. (1) - 06 martie 1945-22 decembrie 1989), reclamantul, în calitate de descendent al defunctului B.P., a învestit instanța de judecată cu acțiunea pendinte, având ca finalitate acordarea de daune morale pentru suferințele îndurate de acesta, efect al măsurii internării autorului său într-o colonie de muncă în perioada 1950-1952, la Capul Midia, în baza deciziei M.A.I.

nr. 185/1950. În speță, se constată, că reclamantul legitimează calitatea de a accede la dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în calitate de descendent al autorului său, față de care instanța consideră incidente dispozițiile art. 4 corelate cu art. 5 alin. (4) din Lege, solicitând instanței, cu precădere, să constate, efect al împrejurării că autorul său beneficiază de recunoașterea jurisdicțională a calității de luptător în rezistența anticomunistă în baza O.U.G. nr. 214/1999, dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat acestuia.

Pe fondul cauzei, a constatat că art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 reglementează cazurile stabilite limitativ de legiuitor ca circumscriindu-se condamnărilor de drept ori măsurilor administrative cu caracter politic de drept, prin raportare la texte de lege, acte normative și acte administrative pe care se fundamentează condamnările dispuse sau măsurile administrative luate. În acest sens, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 statuează că reprezintă măsură administrativă cu caracter politic, „orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative…”, legiuitorul enumerând limitativ aceste acte.

Separat de condamnările și măsurile administrative caracterizate ca având de drept caracter politic, legiuitorul reglementează alte două ipoteze, subsidiare, în art. 4 alin. (1) și (2) din aceeași lege, care vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin. (3) al art. 1), precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat.

În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4. Speța dedusă judecății comportă, însă, și raportarea la alt text legal al Legii nr. 221/2009, respectiv la art. 5 alin. (4), potrivit cu care „prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 …, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999…, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4…”.

Și aceasta, întrucât tatălui reclamantului, numitul B.P., i-a fost recunoscută jurisdicțional, prin sentința civilă nr. 333 din 12 decembrie 2007, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, instanța constatând cu putere de lucru judecat că, în privința acestuia, probele cauzei relevă fapte de natura celor la care fac trimitere dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, referitoare la infracțiuni săvârșite din motive politice, având drept scop exprimarea protestului împotriva dictaturii comuniste. Dat fiind că reclamantul și-a întemeiat prezentul demers judiciar pe dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, ce reglementează caracterul imprescriptibil al cererii vizând constatarea caracterului politic al măsurii administrative abuzive ce a constat, în speță, în internarea autorului reclamantului într-o colonie de muncă unde a și decedat, în temeiul deciziei M.A.I.

nr. 185/1950 (ce nu se regăsește între actele normative și administrative enumerate limitativ în art. 3 din Legea nr. 221/2009, de natură a delimita măsurile administrative cu caracter politic de drept, de cele a căror constatare jurisdicțională revine instanței de judecată, cum dispune art. 4 alin. (2) supra enunțat), apare evident faptul că tinde și la constatarea caracterului politic al măsurii internării, din perspectiva noii legi reparatorii nr. 221/2009. Iar pentru această constatare se cer a fi avute în vedere dispozițiile art. 4 alin. (2) teza finală din Legea nr. 221/2009, după care trebuie verificată existența vreunuia dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, în săvârșirea faptelor ce au generat luarea măsurii administrative de analizat.

Or, având în vedere că în speță, instanța i-a recunoscut deja autorului reclamantului, într-un alt demers judiciar, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, reținând cu putere de lucru judecat că măsura internării într-o colonie de muncă a fost determinată de săvârșirea de către acesta a unor fapte al căror scop se încadrează întocmai prevederilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, rezultă că, în speță, impunându-se efectul pozitiv al puterii lucrului judecat (după care ceea ce s-a statuat irevocabil nu este permis a fi contrazis de o altă hotărâre) sunt întrunite toate cerințele legale pentru a constata instanța că numitul B.P. a fost supus, prin internarea sa într-o colonie de muncă în temeiul deciziei M.A.I.

nr. 185/1950, unei măsuri administrative cu caracter politic, în accepțiunea dată acestei noțiuni de Legea nr. 221/2009. Având în vedere așadar, că situația de speță se circumscrie ipotezei particularizate de art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 și cum dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 alin. (1) lit. a), instanța a considerat că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Printre criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin privarea de libertate a tatălui reclamantului), consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, viețuirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație), intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă, înstrăinarea de familie).

Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunțate și nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral). Mai mult în speță, instanța a avut în vedere și că tatăl reclamantului a avut calitatea de avocat, astfel că, intelectual fiind, prin măsurile luate contra sa i-a fost adusă o gravă atingere, totodată, reputației sale, fiind pus în imposibilitatea de a-și mai practica profesia.

De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate. Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă tatăl reclamantului a beneficiat sau nu de drepturile conferite de D.L.

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță, s-a constatat că a beneficiat de dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999. Față de cele menționate, Tribunalul a apreciat că suma de 30.000 de euro pentru suferința cauzată tatălui reclamantului prin privarea sa de libertate și atingerile aduse valorilor strâns legate de persoană, reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit de antecesor, fiind admisă, astfel, parțial acțiunea reclamantului. Împotriva sentinței civile nr. 1761 din 30 iunie 2010 a Tribunalului Timiș au declarat apel reclamantul B.D., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.

La termenul de judecată din 19 ianuarie 2011, din oficiu, Curtea a pus în discuție, în raport cu art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, inexistența temeiului juridic al acțiunii reclamantului, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010, efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dată de la care decizia devine obligatorie pentru instanță . Prin decizia civilă nr. 44 din 19 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelurile declarate de reclamantul B.D.

și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva aceleiași sentințe. A schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins, în totalitate, acțiunea civilă formulată de reclamantul B.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Reclamantul B.D. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru motivele invocate de pârât, respectiv lipsa calității procesuale active a reclamantului, precum și lipsa unei condamnări a tatălui său.

Reclamantul a promovat acțiunea în calitate de descendent (fiu) al tatălui său anterior apariției Legii nr. 221/2009, precizând ulterior temeiul juridic pe această lege (art. 4 și 5), care acordă dreptul la măsuri reparatorii și descendenților până la gradul al II-lea inclusiv. Pe de altă parte, deși nu există o hotărâre de condamnare împotriva tatălui său, măsura arestării acestuia și a internării într-o colonie de muncă, unde a și decedat, au fost analizate în cadrul altui proces promovat tot de reclamantul B.D., ajungându-se la concluzia că B.P. a fost supus acestor măsuri pentru activitatea sa anticomunistă și constatându-i-se calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin sentința civilă nr. 333 din 12 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. 45/59/2007, sentința devenind irevocabilă prin decizia nr. 3337 din 8 octombrie 2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Prin urmare, măsura aplicată tatălui reclamantului a avut un caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, nefiind incidentă, în speță, excepția prevăzută de art. 7 din lege. Pe de altă parte, atât din titlul Legii nr. 221/2009, cât și din întregul conținut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege. Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761/15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului B.D., și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față, nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de cele reținute anterior, nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impune a fi analizate criticile tuturor apelanților cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010. Prin apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș se critică hotărârea primei instanțe doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate, care nu respectă limitele maxime stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010. Având în vedere faptul că, atât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților, cât și cele ale art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, acestea din urmă prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în același Monitor Oficial nr. 761/15 noiembrie 2010, nu mai prezintă nicio relevanță limitele între care au fost stabilite despăgubirile morale, situație în care apelul Parchetului, prin unicul motiv invocat, devine neîntemeiat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.D., criticând-o pentru următoarele motive: Instanța a omis să constate că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor condamnate politic, având caracter de complinire și nu de înlăturare a drepturilor deja stabilite prin legile anterioare în materie și scopul de a înlătura consecințele penale ale condamnărilor ilegale penale.

A aprecia în alt mod, înseamnă a aplica un tratament distinct persoanelor în funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși acțiunile s-au depus concomitent. În această situație, principiul constituțional al egalității tuturor în fața legii presupune un tratament egal în situații similare. Pe de altă parte, legea aflată în vigoare la soluționarea cauzei este aplicabilă pe toată durata judecării litigiului, în sensul principiului neretroactivități legii și al jurisprudenței C.E.D.O. Chiar și în ipoteza acceptării efectelor deciziei Curții Constituționale, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în temeiul art. 998 C. civ. Prin O.U.G. nr. 62/2010 se încalcă principiul independenței justiției, care este subordonată financiar Guvernului.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând, printre altele, decizia pronunțată în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Contrar susținerilor recurentului, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. În concluzie, față de decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia, redat mai sus, s-a analizat aspectul privind respectarea principiului neretroactivității legii civile, prin aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale proceselor în curs de judecată, precum și a principiului nediscriminării, nu se poate susține că soluționarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni celor două principii, constituțional și convențional.

Referitor la caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 în raport cu actele de reparație anterioare, și această chestiune a fost dezlegată de instanța de contencios constituțional, care a stabilit, în esență, că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, cu aceeași finalitate, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, Curtea Constituțională a mai constatat că reglementarea criticată nu respectă regulile de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.

Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată. Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Față de aceste considerente ale Curții Constituționale, prin care s-a constatat tocmai că, prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din legea în discuție, se ajunge la o dublă reparație, nejustificată și imprecisă față de regulile de tehnică legislativă, obligatoriu de urmat, în redactarea unei legi, criticile recurentului în legătură cu caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 și efectele acestuia asupra posibilității de a obține despăgubiri în temeiul textului arătat nu mai pot fi primite.

A mai susținut recurentul că este îndreptățit la despăgubiri în temeiul art. 998 C. civ. Cadrul procesual a fost fixat de reclamant, conform principiului disponibilității, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată . Din moment ce, inițiind demersul judiciar, reclamantul a arătat expres că își fundamentează cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun, menționate în motivele de recurs cu trimitere la Codul civil – art. 998 nu pot constitui pentru această instanță și nici pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina.

În ceea ce privește efectele O.U.G. nr. 62/2010 asupra independenței justiției, aceste susțineri reprezintă simple afirmații, recurentul nearătând legătura dintre actul normativ menționat și principiul independenței justiției. Pe de altă parte, chestiunea în discuție, care vizează limitarea cuantumului despăgubirilor ce ar fi putut să fie acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nici nu mai prezintă relevanță, din moment ce, în speță, față de considerentele arătate, acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant și-a pierdut fundamentul juridic, ca urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. În consecință, reținând că instanța de apel a procedat la o corectă aplicare, în cauză, a efectelor deciziei sus-menționate, față și de cele stabilite în mod obligatoriu prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel încât va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.D. împotriva deciziei nr. 44 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.