ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 156/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 156/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 328/30 din 20 ianuarie 2009,

reclamantul B.D. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul

Justiției, solicitând instanței să constate calitatea sa și a membrilor

familiei sale, de luptători în rezistența anticomunistă, precum și constatarea

și recunoașterea publică a holocaustului comunist pentru perioada de muncă

forțată la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

De asemenea, a

solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 5.000.000 euro, reprezentând

despăgubiri materiale și morale, care i se cuvin lui și familiei pentru

suferințele din timpul rezistenței anticomuniste.

Prin precizarea de

acțiune depusă la dosar pentru termenul din 14 aprilie 2010 (fila 123),

reclamantul a arătat că înțelege să se judece doar în contradictoriu cu Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și că temeiul juridic al acțiunii

sale este art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă

nr. 1761 din 30 iunie 2010, Tribunalul Timiș a admis, în parte, acțiunea

formulată și precizată de reclamantul B.D. împotriva pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pe pârât să-i plătească suma

de 30.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral.

A respins, în rest,

acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prevalând dispozițiile art. 4 alin. (2) și

art. 5 alin. (4), precum și cele ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, concepută ca un act normativ reparator, de această dată, cu precădere

pentru prejudiciul de ordin moral adus celor supuși unor condamnări cu caracter

politic ori măsuri administrative abuzive cu același caracter, în timpul

regimului comunist (perioada de referință a legii fiind indicată în art. 1

alin. (1) - 06 martie 1945-22 decembrie 1989), reclamantul, în calitate de

descendent al defunctului B.P., a învestit instanța de judecată cu acțiunea

pendinte, având ca finalitate acordarea de daune morale pentru suferințele

îndurate de acesta, efect al măsurii internării autorului său într-o colonie de

muncă în perioada 1950-1952, la Capul Midia, în baza deciziei M.A.I. nr.

185/1950.

În speță, se

constată, că reclamantul legitimează calitatea de a accede la dispozițiile

Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, în calitate de descendent al autorului său, față de care

instanța consideră incidente dispozițiile art. 4 corelate cu art. 5 alin. (4)

din Lege, solicitând instanței, cu precădere, să constate, efect al

împrejurării că autorul său beneficiază de recunoașterea jurisdicțională a

calității de luptător în rezistența anticomunistă în baza O.U.G. nr. 214/1999,

dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat acestuia.

Pe fondul cauzei, a

constatat că art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 reglementează cazurile

stabilite limitativ de legiuitor ca circumscriindu-se condamnărilor de drept

ori măsurilor administrative cu caracter politic de drept, prin raportare la

texte de lege, acte normative și acte administrative pe care se fundamentează

condamnările dispuse sau măsurile administrative luate.

În acest

sens, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 statuează că reprezintă măsură

administrativă cu caracter politic, „orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre

următoarele acte normative…”, legiuitorul enumerând limitativ aceste acte.

Separat

de condamnările și măsurile administrative caracterizate ca având de drept

caracter politic, legiuitorul reglementează alte două ipoteze, subsidiare, în

art. 4 alin. (1) și (2) din aceeași lege, care vizează alte condamnări cu

caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice,

măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la

acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist

instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin. (3) al art. 1),

precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art.

3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat.

În aceste

situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a

caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative

nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.

Speța

dedusă judecății comportă, însă, și raportarea la alt text legal al Legii nr.

221/2009, respectiv la art. 5 alin. (4), potrivit cu care „prezenta lege se

aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de

Decretul Lege nr. 118/1990 …, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă potrivit Ordonanței de urgență a

Guvernului nr. 214/1999…, în măsura în care se încadrează în prevederile art.

1, 3 și 4…”.

Și

aceasta, întrucât tatălui reclamantului, numitul B.P., i-a fost recunoscută

jurisdicțional, prin sentința civilă nr. 333 din 12 decembrie 2007, calitatea

de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999,

instanța constatând cu putere de lucru judecat că, în privința acestuia, probele

cauzei relevă fapte de natura celor la care fac trimitere dispozițiile O.U.G.

nr. 214/1999, referitoare la infracțiuni săvârșite din motive politice, având

drept scop exprimarea protestului împotriva dictaturii comuniste.

Dat fiind

că reclamantul și-a întemeiat prezentul demers judiciar pe dispozițiile art. 4

alin. (4) din Legea nr. 221/2009, ce reglementează caracterul imprescriptibil

al cererii vizând constatarea caracterului politic al măsurii administrative

abuzive ce a constat, în speță, în internarea autorului reclamantului într-o

colonie de muncă unde a și decedat, în temeiul deciziei M.A.I. nr. 185/1950 (ce

nu se regăsește între actele normative și administrative enumerate limitativ în

art. 3 din Legea nr. 221/2009, de natură a delimita măsurile administrative cu

caracter politic de drept, de cele a căror constatare jurisdicțională revine

instanței de judecată, cum dispune art. 4 alin. (2) supra enunțat), apare

evident faptul că tinde și la constatarea caracterului politic al măsurii

internării, din perspectiva noii legi reparatorii nr. 221/2009.

Iar

pentru această constatare se cer a fi avute în vedere dispozițiile art. 4 alin.

(2) teza finală din Legea nr. 221/2009, după care trebuie verificată existența

vreunuia dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999, în săvârșirea faptelor ce au generat luarea măsurii administrative de

analizat.

Or, având

în vedere că în speță, instanța i-a recunoscut deja autorului reclamantului,

într-un alt demers judiciar, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă,

reținând cu putere de lucru judecat că măsura internării într-o colonie de

muncă a fost determinată de săvârșirea de către acesta a unor fapte al căror

scop se încadrează întocmai prevederilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999,

rezultă că, în speță, impunându-se efectul pozitiv al puterii lucrului judecat

(după care ceea ce s-a statuat irevocabil nu este permis a fi contrazis de o

altă hotărâre) sunt întrunite toate cerințele legale pentru a constata instanța

că numitul B.P. a fost supus, prin internarea sa într-o colonie de muncă în

temeiul deciziei M.A.I. nr. 185/1950, unei măsuri administrative cu caracter

politic, în accepțiunea dată acestei noțiuni de Legea nr. 221/2009.

Având în vedere

așadar, că situația de speță se circumscrie ipotezei particularizate de art. 5

alin. (4) din Legea nr. 221/2009 și cum dintre măsurile reparatorii

reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale,

reglementate de art. 5 alin. (1) lit. a), instanța a considerat că articolul de

lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Printre criteriile

generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste

prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și

măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin privarea de

libertate a tatălui reclamantului), consecințele negative suferite de reclamant

pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal

nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de

ordin fizic datorate pierderii confortului, viețuirii într-un mediu de viață

ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate

totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare,

demnitate, reputație), intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin

raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză),

gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială

instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al

vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații,

imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării

studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă,

înstrăinarea de familie).

Toate aceste vătămări

își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele

acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi

decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunțate și

nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern,

psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral). Mai mult în speță,

instanța a avut în vedere și că tatăl reclamantului a avut calitatea de avocat,

astfel că, intelectual fiind, prin măsurile luate contra sa i-a fost adusă o

gravă atingere, totodată, reputației sale, fiind pus în imposibilitatea de a-și

mai practica profesia.

De asemenea, la

cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul s-a raportat și la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra

României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit

a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a

fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată

cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei

satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile

lezate.

Totodată, instanța a

avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în art. 5 alin. (1)

lit. a), respectiv dacă tatăl reclamantului a beneficiat sau nu de drepturile

conferite de D.L. nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță, s-a constatat

că a beneficiat de dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999.

Față de cele

menționate, Tribunalul a apreciat că suma de 30.000 de euro pentru suferința

cauzată tatălui reclamantului prin privarea sa de libertate și atingerile aduse

valorilor strâns legate de persoană, reprezintă o astfel de satisfacție

rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit de antecesor, fiind

admisă, astfel, parțial acțiunea reclamantului.

Împotriva sentinței

civile nr. 1761 din 30 iunie 2010 a Tribunalului Timiș au declarat apel

reclamantul B.D., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Timiș, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.

La termenul de

judecată din 19 ianuarie 2011, din oficiu, Curtea a pus în discuție, în raport

cu art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 47/1992, inexistența temeiului juridic al acțiunii reclamantului,

având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a

fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010,

efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dată de la care decizia devine

obligatorie pentru instanță .

Prin decizia civilă

nr. 44 din 19 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins

apelurile declarate de reclamantul B.D. și de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Timiș.

A admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva

aceleiași sentințe.

A schimbat, în parte,

hotărârea atacată, în sensul că a respins, în totalitate, acțiunea civilă

formulată de reclamantul B.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Reclamantul B.D. nu

poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru

motivele invocate de pârât, respectiv lipsa calității procesuale active a

reclamantului, precum și lipsa unei condamnări a tatălui său.

Reclamantul a

promovat acțiunea în calitate de descendent (fiu) al tatălui său anterior

apariției Legii nr. 221/2009, precizând ulterior temeiul juridic pe această

lege (art. 4 și 5), care acordă dreptul la măsuri reparatorii și descendenților

până la gradul al II-lea inclusiv.

Pe de altă parte,

deși nu există o hotărâre de condamnare împotriva tatălui său, măsura arestării

acestuia și a internării într-o colonie de muncă, unde a și decedat, au fost

analizate în cadrul altui proces promovat tot de reclamantul B.D., ajungându-se

la concluzia că B.P. a fost supus acestor măsuri pentru activitatea sa

anticomunistă și constatându-i-se calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă prin sentința civilă nr. 333 din 12 decembrie 2007, pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal în dosarul

nr. 45/59/2007, sentința devenind irevocabilă prin decizia nr. 3337 din 8

octombrie 2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Prin urmare, măsura

aplicată tatălui reclamantului a avut un caracter politic în sensul Legii nr.

221/2009, nefiind incidentă, în speță, excepția prevăzută de art. 7 din lege.

Pe de altă parte,

atât din titlul Legii nr. 221/2009, cât și din întregul conținut al acesteia

rezultă că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate

condamnărilor cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de

tratament în acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Motivul pentru care

reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă

temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.

Of. nr. 761/15 noiembrie 2010.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor

morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

În fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat

fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantului B.D., și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care

însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față, nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute

anterior, nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impune a fi analizate

criticile tuturor apelanților cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât

mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea,

declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010.

Prin apelul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș se critică hotărârea primei instanțe

doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate, care nu respectă

limitele maxime stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010.

Având în vedere

faptul că, atât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților, cât și cele ale art.

I și II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.

221/2009 au fost declarate neconstituționale, acestea din urmă prin decizia nr.

1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în același

Monitor Oficial nr. 761/15 noiembrie 2010, nu mai prezintă nicio relevanță

limitele între care au fost stabilite despăgubirile morale, situație în care apelul

Parchetului, prin unicul motiv invocat, devine neîntemeiat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul B.D., criticând-o pentru următoarele

motive:

Instanța a omis să

constate că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor

drepturi în favoarea persoanelor condamnate politic, având caracter de

complinire și nu de înlăturare a drepturilor deja stabilite prin legile

anterioare în materie și scopul de a înlătura consecințele penale ale

condamnărilor ilegale penale.

A aprecia în alt mod,

înseamnă a aplica un tratament distinct persoanelor în funcție de momentul la

care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși acțiunile

s-au depus concomitent.

În această situație,

principiul constituțional al egalității tuturor în fața legii presupune un

tratament egal în situații similare.

Pe de altă parte,

legea aflată în vigoare la soluționarea cauzei este aplicabilă pe toată durata

judecării litigiului, în sensul principiului neretroactivități legii și al

jurisprudenței C.E.D.O.

Chiar și în ipoteza

acceptării efectelor deciziei Curții Constituționale, reclamantul este

îndreptățit la despăgubiri în temeiul art. 998 C. civ.

Prin O.U.G. nr.

62/2010 se încalcă principiul independenței justiției, care este subordonată financiar

Guvernului.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, invocând, printre altele, decizia pronunțată în

interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile privind

stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Contrar susținerilor

recurentului, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea

în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Înalta

Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii

enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că

dreptul la

nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență

de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile

și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face

parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar

dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a

celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica

dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre

"clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte

drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în

măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în

puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În

același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația

de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale

căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării

nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de

protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept

prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă,

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație".

Este

vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor

drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a

statului.

În

situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de

decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia, redat mai sus, s-a analizat aspectul

privind respectarea principiului neretroactivității legii civile, prin

aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale proceselor în curs de

judecată, precum și a principiului nediscriminării, nu se poate susține că

soluționarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni celor două

principii, constituțional și convențional.

Referitor

la caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 în raport cu actele de

reparație anterioare, și această chestiune a fost dezlegată de instanța de

contencios constituțional, care a stabilit, în esență, că,

în domeniul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, cu aceeași

finalitate, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și

O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte,

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

De

asemenea, Curtea Constituțională a mai constatat că reglementarea criticată nu

respectă regulile de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din

Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista

situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către

Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința

deosebită." Aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a

recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în

perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor

persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic

fundamentată.

Totodată,

textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și

regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.

Față de

aceste considerente ale Curții Constituționale, prin care s-a constatat tocmai

că, prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din legea în discuție, se ajunge la o

dublă reparație, nejustificată și imprecisă față de regulile de tehnică

legislativă, obligatoriu de urmat, în redactarea unei legi, criticile

recurentului în legătură cu caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 și

efectele acestuia asupra posibilității de a obține despăgubiri în temeiul

textului arătat nu mai pot fi primite.

A mai

susținut recurentul că este îndreptățit la despăgubiri în temeiul art. 998 C.

civ.

Cadrul procesual a

fost fixat de reclamant, conform principiului disponibilității, consacrat în

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că

instanțele sunt

obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de

chemare în judecată

.

Din moment ce,

inițiind demersul judiciar, reclamantul a arătat expres că își fundamentează

cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun,

menționate în motivele de recurs cu trimitere la Codul civil – art. 998 nu pot constitui pentru această instanță și nici pentru instanța de

apel cadrul normativ în care să judece pricina.

În ceea ce privește

efectele O.U.G. nr. 62/2010 asupra independenței justiției, aceste susțineri

reprezintă simple afirmații, recurentul nearătând legătura dintre actul

normativ menționat și principiul independenței justiției.

Pe de altă parte,

chestiunea în discuție, care vizează limitarea cuantumului despăgubirilor ce ar

fi putut să fie acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nici nu mai prezintă relevanță, din moment ce, în speță, față de

considerentele arătate, acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant și-a

pierdut fundamentul juridic, ca urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În consecință,

reținând că instanța de apel a procedat la o corectă aplicare, în cauză, a

efectelor deciziei sus-menționate, față și de cele stabilite în mod obligatoriu

prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte constată

că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., astfel încât va respinge recursul reclamantului, ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.D. împotriva deciziei nr. 44 din

19 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.