ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 461/2012

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 235 din 1 aprilie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamantul C.C.T. în contradictoriu cu Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata, către

reclamant, a sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că prin sentința nr. 1137 din 01 noiembrie 1950 a Tribunalului

Militar Timișoara, pronunțată în Dosarul nr. 1126/1050, tatăl reclamantului, C.I.,

a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție

corecțională pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune

prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. și art. 157 C. pen., deoarece s-a reținut

că în anul 1947 s-a încadrat în Organizația Legionară Subersivă din județul

Caras, condusă de Popovici Nicolae, zis Ionescu Gheorghe, că în cadrul acestei

organizații a strâns și a plătit diferite sume de bani pentru ajutorarea

familiilor legionarilor aflați în închisoare, că în anul 1948 s-a încadrat în

Organizația Subersivă Legionară condusă de B.D.V., participând la ședințe

conspirative - într-una din aceste ședințe punându-se la cale sustragerea

dosarelor cu oamenii suspecți din cadrul Organizației Comunare PMR (PCR)

Bozovici și apoi cu B.T. și Ș.T. să ia armele din același sediu; că în anul

1948 ar fi găzduit în locuința sa pe fugarul B.D. urmărit de securitate.

Tribunalul a mai reținut că autorul

reclamantului a executat pedeapsa integrală în mai multe penitenciare și

colonii de muncă de la canal, eliberându-se la expirarea pedepsei la 05 aprilie

1955, iar prin condamnarea și, respectiv, executarea pedepsei de către tatăl

său, i s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în

consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, reclamantul fiind împiedicat

să-și continue studiile și să-și găsească un loc de muncă, datorită faptului că

la dosar se aflau înscrisuri care atestau că tatăl său a fost deținut politic,

de asemenea a influențat și relațiile sociale - onoarea, reputația - și aspecte

care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii,

apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală

încercată de victime.

La stabilirea despăgubirii acordate

reclamantului pentru repararea prejudiciului moral, tribunalul a avut în

vedere, în afara criteriilor anterior arătate, și cuantumul daunelor morale de

care au beneficiat alte persoane în situații similare, astfel cum au fost

conturate de practica judiciară în materie.

Întrucât caracterul politic al măsurii

administrative la care a fost supus autorul reclamantului rezultă din însăși

actul normativ în baza căruia acesta a fost încarcerat, prima instanță a

apreciat că nu mai este necesară procedura instituită de art. 4 din același act

normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanței de judecată

în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 264 din 16

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

pârâtului și a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că temeiul juridic

care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost desființat prin efectul deciziilor Curții

Constituționale pronunțate, recent, în materie, situație față de care acțiunea

reclamantului nu mai poate fi primită.

Această soluție se impune, chiar dacă

dosarul se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective),

aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce

înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele

de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată

asupra fondului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs C.C.T., arătând că soluția instanței de apel încalcă decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 în ceea ce privește principiul

egalității și interzicerii discriminării prevăzut de art. 124 alin. (2) și art.

16 alin. (1),și (2) din Constituție, precum și în Protocolul nr. 12 art. 1

adițional la Convenția Drepturilor Omului.

De asemenea, hotărârea recurată

încalcă principiul neretroactivității legii înscris în art. 15 alin. (2),

decizia nr. 186/18 noiembrie 1999 a Curții Constituționale, prin care s-a

statuat că în lipsa unei legi sau a constatării neconstituționalității unei

legi, instanțele pot aplica direct dispozițiile Convenției și jurisprudența

CEDO în materie.

Reclamantul a mai arătat că

discriminarea consacrată prin decizia instanței de apel constă în soluționarea

diferită a unor cauze având ca obiect situații identice doar prin raportare la

decizia Curții Constituționale sus-menționate, în condițiile în care instanța

avea posibilitatea de a satisface pretențiile deduse judecății prin intermediul

dispozițiilor comunitare în materie, a căror aplicare în dreptul național este

prioritară.

Recursul urmează a fi respins, pentru

considerentele ce se vor arăta:

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantului axate pe ideea

priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul

art. 1 din Protocolul nr.  1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre

existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât

dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de

Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și

rezonabile.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în

interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of."

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 februarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de

constituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu

Constituția, respectiv, prevalenta reglementărilor internaționale în dreptul

intern consacrată de art. 20 din Constituție, reprezintă chestiuni ce au fost

analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituțională asupra

conformității prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din

Constituție,și nu sunt de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja

expuse

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod

definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării

”

îl constituie decizia de

neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul C.C.T. împotriva deciziei nr. 264 din 16 februarie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

27 ianuarie 2012.