ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 461/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 235 din 1 aprilie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul C.C.T. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința nr. 1137 din 01 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara, pronunțată în Dosarul nr. 1126/1050, tatăl reclamantului, C.I., a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen.

și art. 157 C. pen., deoarece s-a reținut că în anul 1947 s-a încadrat în Organizația Legionară Subersivă din județul Caras, condusă de Popovici Nicolae, zis Ionescu Gheorghe, că în cadrul acestei organizații a strâns și a plătit diferite sume de bani pentru ajutorarea familiilor legionarilor aflați în închisoare, că în anul 1948 s-a încadrat în Organizația Subersivă Legionară condusă de B.D.V., participând la ședințe conspirative - într-una din aceste ședințe punându-se la cale sustragerea dosarelor cu oamenii suspecți din cadrul Organizației Comunare PMR (PCR) Bozovici și apoi cu B.T. și Ș.T. să ia armele din același sediu; că în anul 1948 ar fi găzduit în locuința sa pe fugarul B.D. urmărit de securitate.

Tribunalul a mai reținut că autorul reclamantului a executat pedeapsa integrală în mai multe penitenciare și colonii de muncă de la canal, eliberându-se la expirarea pedepsei la 05 aprilie 1955, iar prin condamnarea și, respectiv, executarea pedepsei de către tatăl său, i s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, reclamantul fiind împiedicat să-și continue studiile și să-și găsească un loc de muncă, datorită faptului că la dosar se aflau înscrisuri care atestau că tatăl său a fost deținut politic, de asemenea a influențat și relațiile sociale - onoarea, reputația - și aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.

La stabilirea despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea prejudiciului moral, tribunalul a avut în vedere, în afara criteriilor anterior arătate, și cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situații similare, astfel cum au fost conturate de practica judiciară în materie. Întrucât caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamantului rezultă din însăși actul normativ în baza căruia acesta a fost încarcerat, prima instanță a apreciat că nu mai este necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia civilă nr. 264 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului și a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost desființat prin efectul deciziilor Curții Constituționale pronunțate, recent, în materie, situație față de care acțiunea reclamantului nu mai poate fi primită. Această soluție se impune, chiar dacă dosarul se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C.C.T., arătând că soluția instanței de apel încalcă decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 în ceea ce privește principiul egalității și interzicerii discriminării prevăzut de art. 124 alin. (2) și art. 16 alin. (1),și (2) din Constituție, precum și în Protocolul nr. 12 art. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului. De asemenea, hotărârea recurată încalcă principiul neretroactivității legii înscris în art. 15 alin. (2), decizia nr. 186/18 noiembrie 1999 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că în lipsa unei legi sau a constatării neconstituționalității unei legi, instanțele pot aplica direct dispozițiile Convenției și jurisprudența CEDO în materie.

Reclamantul a mai arătat că discriminarea consacrată prin decizia instanței de apel constă în soluționarea diferită a unor cauze având ca obiect situații identice doar prin raportare la decizia Curții Constituționale sus-menționate, în condițiile în care instanța avea posibilitatea de a satisface pretențiile deduse judecății prin intermediul dispozițiilor comunitare în materie, a căror aplicare în dreptul național este prioritară.

Recursul urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de constituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, respectiv, prevalenta reglementărilor internaționale în dreptul intern consacrată de art. 20 din Constituție, reprezintă chestiuni ce au fost analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituțională asupra conformității prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din Constituție,și nu sunt de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării ” îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C.T. împotriva deciziei nr. 264 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.