ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 510/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 510/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 9 noiembrie 2009

, reclamantul A.N. în

contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanța a

solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.364.000 Euro, echivalentul în

lei la data plății efective, cu titlu de daune.

Prin sentința civilă nr.

409 din 26 februarie 2010, Tribunalul Constanța

a admis în parte acțiunea

reclamantului A.N. și a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. să îi plătească suma

de 600.000 Euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de

daune morale pentru prejudiciul suferit.

Prima instanță a reținut că,

prin sentința penală nr. 70 din 28 ianuarie 1949

pronunțată de Tribunalul Militar Galați, reclamantul a fost condamnat pentru

fapta prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. al României din 1936, la o pedeapsă

de 15 ani închisoare, 10 ani interdicția drepturilor civile și confiscarea

totală a averii.

Referitor la persoana reclamantului, s-a arătat

că în anul 1948 era în vârstă de 23 de ani, domiciliind în loc. Liscoteanca,

jud. Brăila. În perioada războiului a urmat o școală de aviatori în Germania,

motiv pentru care a fost considerat de comuniști ca fiind un element

indezirabil. La 14 iulie 1948 a fost arestat de către securitate. A fost dus la

Penitenciarul Galați, unde a fost zilnic bătut și anchetat, până la finalizarea

judecății, în data de 28 ianuarie 1949, când a fost condamnat la o închisoare de

15 ani și 10 ani de interdicții a drepturilor civile. În final, a fost liberat

în data de 12 iulie 1960. După acest moment, a fost nevoit să-și caute un loc

de muncă, fiind în permanență vizitat de către securiștii care îl anchetau

săptămânal. Nu a putut niciodată să își găsească un post conform pregătirii

sale profesionale, nu a putut să promoveze de-a lungul timpului, datorită

trecutului său de deținut.

Instanța de fond a

reținut că, prin condamnare s-a cauzat reclamantului un prejudiciu

nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce

au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la

libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit acele atribute ale

persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație precum și pe

cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu

prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în

durerea morală încercată de victimă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, numita A.O., în calitate de soție supraviețuitoare a

defunctului A.N., decedat la data de 05 aprilie 2010, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul cuantumului daunelor morale

acordate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel și pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța,

care la termenul din 28 iunie 2010 a evocat și motivat pe larg excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin.

(1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din

28 iunie 2010, a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens,

pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 r., cauza, suspendată potrivit art. 29

alin. (5) din aceeași lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr.

1462 din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

Prin decizia nr. 97/ C

din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

a admis apelul declarat de pârâtul S.R.

prin M.F.P., a schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a respins

acțiunea, ca nefondată; a respins apelul formulat de reclamanta A.O. împotriva

aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că susținerile apelantului-pârât legate de

inexistența caracterului politic al condamnării sunt înlăturate din perspectiva

temeiului în drept pentru care s-a pronunțat sentința penală nr. 7 din 5

ianuarie 1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial București, care încadrează

fapta reținută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 221/2009, cât și din conferirea post mortem a calității de luptător

în rezistența anticomunistă conform deciziei nr. 2864 din 29 noiembrie 2007.

Considerentele

sus-citate relevă însă faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din

perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune

morale pentru suferințele antecesorului lor, pentru că în acord cu principiile

de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze

răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității

moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului

comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității,

întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel

de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea

Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri

reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor,

dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic,

compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii

supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul

supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului

revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri

reparatorii.

Pe de altă parte,

curtea de apel a arătat faptul că măsura reparatorie a vizat, în concepția

legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci și pe soțul

supraviețuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, iar în speță,

soția supraviețuitoare a defunctului A.N. a beneficiat în condițiile

Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizație stabilită conform Hotărârii nr. 217/1993.

La aceste măsuri

direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care a putut beneficia în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Nu pot fi considerate ca lipsite de

relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin

lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a

diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii

condamnării politice.

În fine, nu poate fi

ignorată nici împrejurarea că prin decizia nr. 2864 din 29 noiembrie 2007 i-a

fost recunoscută defunctului A.N. și calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care

stabilește în ce condiții poate fi valorificată în prezent, dar și potrivit

unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.

În concluzie,

instanța de apel a reținut că recunoașterea morală de către stat a

implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în

această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării

efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru

acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul

1990, însă în speță, soția supraviețuitoare a defunctului A.N. nu are, în

accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de

victimă a măsurilor politice luate asupra soțului său și nu este îndreptățită

la acordarea de daune morale pentru situația evocată.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamanta A.O.

, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

9 și art. 304

2

C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat

că instanța de apel a luat în calcul faptul ca art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional de Curtea Constituționala a

României prin Decizia nr. 1358 - 1360 din 21 octombrie 2010 și astfel acțiunea

ar fi nefondată. De altfel, chiar Curtea Constituționala printr-o opinie

separată, ajunge la concluzia ca excepția de neconstituționalitate astfel cum a

fost formulată de M.F.P., se referă numai la aspecte de oportunitate a

reglementării criticate și anume la imposibilitatea financiară a statului de a

suporta cheltuielile legate de acordarea unor despăgubiri foarte mari stabilite

de instanțele de judecată în valoare de până la 600.000 Euro. Or, reglementarea

acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți

politici și strămutați reprezintă o problemă de legiferare, care este de

competența exclusivă a autorității legiuitoare, așa cum rezultă din art. 61 alin.

(1) din Constituție.

Recurenta a susținut

și că C.E.D.O. atunci când analizează incidența acordării despăgubirilor pentru

daune morale în temeiul art. 41 din C.A.D.O.L.F. ia în considerare prejudicial

moral care a rezultat din încălcarea dispozițiilor Convenției (Cauza A.M. și

alții împotriva României paragraful 29 si Hotărârea din 10 noiembrie 2004,

pronunțată în cauza E.Z. împotriva Italiei paragraful 25).

Totodată, reclamanta

a arătat că acțiunea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009 care

este o lege cu caracter reparatoriu și care se referă la condamnările cu

caracter politic și la măsurile administrative asimilate acestora. Instanța de

apel trebuia să aibă în primul rând în vedere Dreptul Comunitar, Constituția

României și ulterior, legea în discuție. S-a invocat art. 11 din Constituția

României, care stabilește cu valoare de principiu obligația S.R. de a îndeplini

întocmai și cu bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este

parte, precum si faptul ca tratatele ratificate de Parlament fac parte din

dreptul intern.

În acest context, a

arătat recurenta-reclamantă că avea o „speranță legitimă” că acțiunea se va

rezolva în conformitate cu cerințele din cerere. Au fost invocate, de asemenea,

art. 20, art. 148, art. 48 și art. 52 alin. (3) din Constituția României, Legea

nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției Europene pentru apărarea C.E.D.O.,

precum și protocoalele adiționale la aceasta nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10.

De asemenea, în

motivarea recursului s-a invocat încălcarea în cauză a art. 3, 5, 6, 8, din C.D.L.F.O.,

la care România a aderat.

Instanța de apel ar

fi putut, de asemenea, să ia în considerare art. 998 – art. 999 C. civ., pentru

care face considerații doar pur teoretice, nedorind să cerceteze cauza, precum

și art. 504 – art. 505 C. proc. pen.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurentă aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit

cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de

judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la

dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare,

soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie

pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare

- conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cu privire la

criticile prin care se susține că instanța de apel ar fi putut lua în

considerare alt temei de drept, respectiv art. 998 – art. 999 C. civ., precum

și art. 504 – art. 505 C. proc. pen., este de reținut că instanța superioară de

fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantei din perspectiva art. 998

– art. 999 C. civ., raportate la principiile statuate prin art. 504 – art. 505

C. proc. pen., deoarece dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul

juridic al acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de

apărare nu sunt considerate cereri noi.

Totodată,

recurenta-reclamantă a indicat greșit, ca temei de drept, dispozițiile art. 304

2

C. proc. civ. (text legal inexistent), iar prevederile art. 304

1

C.

proc. civ. (la care a vrut să se refere probabil recurenta), nu sunt aplicabile

în speță, deoarece hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal a fost

supusă căii de atac a apelului la curtea de apel, fiind pronunțată decizia nr. 87/C/2011,

împotriva căreia partea a exercitat ulterior calea recursului.

Față de toate considerentele reținute,

recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta A.O. împotriva deciziei nr. 97/ C din

14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.