ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 510/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 9 noiembrie 2009 , reclamantul A.N. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanța a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.364.000 Euro, echivalentul în lei la data plății efective, cu titlu de daune. Prin sentința civilă nr. 409 din 26 februarie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantului A.N. și a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. să îi plătească suma de 600.000 Euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit.

Prima instanță a reținut că, prin sentința penală nr. 70 din 28 ianuarie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Galați, reclamantul a fost condamnat pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. al României din 1936, la o pedeapsă de 15 ani închisoare, 10 ani interdicția drepturilor civile și confiscarea totală a averii. Referitor la persoana reclamantului, s-a arătat că în anul 1948 era în vârstă de 23 de ani, domiciliind în loc. Liscoteanca, jud. Brăila. În perioada războiului a urmat o școală de aviatori în Germania, motiv pentru care a fost considerat de comuniști ca fiind un element indezirabil. La 14 iulie 1948 a fost arestat de către securitate. A fost dus la Penitenciarul Galați, unde a fost zilnic bătut și anchetat, până la finalizarea judecății, în data de 28 ianuarie 1949, când a fost condamnat la o închisoare de 15 ani și 10 ani de interdicții a drepturilor civile.

În final, a fost liberat în data de 12 iulie 1960. După acest moment, a fost nevoit să-și caute un loc de muncă, fiind în permanență vizitat de către securiștii care îl anchetau săptămânal. Nu a putut niciodată să își găsească un post conform pregătirii sale profesionale, nu a putut să promoveze de-a lungul timpului, datorită trecutului său de deținut.

Instanța de fond a reținut că, prin condamnare s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, numita A.O., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului A.N., decedat la data de 05 aprilie 2010, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel și pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța, care la termenul din 28 iunie 2010 a evocat și motivat pe larg excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție. Prin încheierea din 28 iunie 2010, a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 r., cauza, suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din aceeași lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale. Prin decizia nr. 97/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul S.R.

prin M.F.P., a schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a respins acțiunea, ca nefondată; a respins apelul formulat de reclamanta A.O. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că susținerile apelantului-pârât legate de inexistența caracterului politic al condamnării sunt înlăturate din perspectiva temeiului în drept pentru care s-a pronunțat sentința penală nr. 7 din 5 ianuarie 1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial București, care încadrează fapta reținută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, cât și din conferirea post mortem a calității de luptător în rezistența anticomunistă conform deciziei nr. 2864 din 29 noiembrie 2007. Considerentele sus-citate relevă însă faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele antecesorului lor, pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii. Pe de altă parte, curtea de apel a arătat faptul că măsura reparatorie a vizat, în concepția legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci și pe soțul supraviețuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, iar în speță, soția supraviețuitoare a defunctului A.N.

a beneficiat în condițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizație stabilită conform Hotărârii nr. 217/1993. La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice. În fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin decizia nr. 2864 din 29 noiembrie 2007 i-a fost recunoscută defunctului A.N. și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G.

nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabilește în ce condiții poate fi valorificată în prezent, dar și potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut. În concluzie, instanța de apel a reținut că recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, soția supraviețuitoare a defunctului A.N. nu are, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victimă a măsurilor politice luate asupra soțului său și nu este îndreptățită la acordarea de daune morale pentru situația evocată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A.O. , invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 2 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta a arătat că instanța de apel a luat în calcul faptul ca art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional de Curtea Constituționala a României prin Decizia nr. 1358 - 1360 din 21 octombrie 2010 și astfel acțiunea ar fi nefondată. De altfel, chiar Curtea Constituționala printr-o opinie separată, ajunge la concluzia ca excepția de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată de M.F.P., se referă numai la aspecte de oportunitate a reglementării criticate și anume la imposibilitatea financiară a statului de a suporta cheltuielile legate de acordarea unor despăgubiri foarte mari stabilite de instanțele de judecată în valoare de până la 600.000 Euro.

Or, reglementarea acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici și strămutați reprezintă o problemă de legiferare, care este de competența exclusivă a autorității legiuitoare, așa cum rezultă din art. 61 alin. (1) din Constituție. Recurenta a susținut și că C.E.D.O. atunci când analizează incidența acordării despăgubirilor pentru daune morale în temeiul art. 41 din C.A.D.O.L.F. ia în considerare prejudicial moral care a rezultat din încălcarea dispozițiilor Convenției (Cauza A.M. și alții împotriva României paragraful 29 si Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunțată în cauza E.Z. împotriva Italiei paragraful 25). Totodată, reclamanta a arătat că acțiunea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009 care este o lege cu caracter reparatoriu și care se referă la condamnările cu caracter politic și la măsurile administrative asimilate acestora.

Instanța de apel trebuia să aibă în primul rând în vedere Dreptul Comunitar, Constituția României și ulterior, legea în discuție. S-a invocat art. 11 din Constituția României, care stabilește cu valoare de principiu obligația S.R. de a îndeplini întocmai și cu bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum si faptul ca tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. În acest context, a arătat recurenta-reclamantă că avea o „speranță legitimă” că acțiunea se va rezolva în conformitate cu cerințele din cerere. Au fost invocate, de asemenea, art. 20, art. 148, art. 48 și art. 52 alin. (3) din Constituția României, Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției Europene pentru apărarea C.E.D.O., precum și protocoalele adiționale la aceasta nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10. De asemenea, în motivarea recursului s-a invocat încălcarea în cauză a art. 3, 5, 6, 8, din C.D.L.F.O., la care România a aderat.

Instanța de apel ar fi putut, de asemenea, să ia în considerare art. 998 – art. 999 C. civ., pentru care face considerații doar pur teoretice, nedorind să cerceteze cauza, precum și art. 504 – art. 505 C. proc. pen. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of.

nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cu privire la criticile prin care se susține că instanța de apel ar fi putut lua în considerare alt temei de drept, respectiv art. 998 – art. 999 C. civ., precum și art. 504 – art. 505 C. proc. pen., este de reținut că instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantei din perspectiva art. 998 – art. 999 C. civ., raportate la principiile statuate prin art. 504 – art. 505 C. proc. pen., deoarece dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. Totodată, recurenta-reclamantă a indicat greșit, ca temei de drept, dispozițiile art. 304 2 C. proc. civ. (text legal inexistent), iar prevederile art. 304 1 C. proc. civ. (la care a vrut să se refere probabil recurenta), nu sunt aplicabile în speță, deoarece hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal a fost supusă căii de atac a apelului la curtea de apel, fiind pronunțată decizia nr. 87/C/2011, împotriva căreia partea a exercitat ulterior calea recursului. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.O.

împotriva deciziei nr. 97/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.