ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1557/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1557/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța, reclamanta B.E. a investit instanța, în temeiul Legii nr. 221/2009, în

contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța,

cu soluționarea acțiunii civile având ca obiect obligarea pârâtului la plata

sumei de 200 000 euro, reprezentând daune morale, pentru prejudiciul suferit

urmare a condamnării tatălui său, numitul C.B., prin sentința nr. 25 din 25

ianuarie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța.

Motivează reclamanta că tatăl său a

fost condamnat pentru omisiunea denunțării organizației „N.R.”, acesta fiind

arestat la data de 16 august 1949 și condamnat la 2 ani închisoare

corecțională, cu suspendarea executării pedepsei în temeiul sentinței penale nr.

25/1950 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța.

Mai arată reclamanta că după

executarea a 177 zile de închisoare, autorul acesteia a fost pus în libertate

la data de 15 februarie 1950.

Prin sentința civilă nr. 1737 din 2

noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea civilă formulată

de către reclamantă, a obligat S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P.

Constanța la plata sumei de 40.000 EURO, echivalent în lei la data efectuării

plății, către reclamanta B.E., pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin

condamnare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că autorul reclamantei, B.C., a fost condamnat

politic, la pedeapsa de 2 ani închisoare corecțională cu suspendarea executării

pedepsei, pentru omisiunea denunțării organizației subversive „N.R.”, faptă

prevăzută de art. 228 din fostul C. pen.

A apreciat tribunalul că fiind

condamnat politic autorul său, reclamanta are calitatea de persoană

îndreptățită a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către

acesta, în condițiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare, de autorul său, instanța de fond i-a acordat reclamantei

despăgubiri în sumă de 40.000 EURO.

În termen legal, împotriva sentinței

civile nr. 1737 din 2 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța a declarat

apel pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a arătat că prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a

fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și art. II

din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, prin Deciziile nr. 1358

din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010)

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale.

S-a mai susținut că dispozițiile

constatate neconstituționale, respectiv prevederile art. I și art. II din

O.U.G. nr. 62/2010 și art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

fiind suspendate de drept, în prezent nu mai există temei legal pentru

solicitarea și acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Prin decizia civilă nr. 182/ C din

14 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelantul

pârât S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, a schimbat în tot

sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că, după 22 Decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic,

legiuitorul român a înțeles să adopte, începând cu anul 1990, o serie de acte

normative menite să răspundă interesului public în asumarea de către stat a

efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, Legea nr. 221/2009

preluând în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul - Lege nr.

118/1999 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material

acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă

a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile

administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 –

22 decembrie 1989.

S-a mai reținut că fundamentul

juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit, în esență, răspunderea

în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul

asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a

atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

S-a apreciat că eliminarea unei

norme prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea

textului legal prin intervenția legiuitorului, Curtea reținând sub acest aspect

că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost

anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o

procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării

procesului declanșat de reclamantă, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei

operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de

constituționalitate.

În speță, reclamanta a invocat

producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a

tatălui său, B.C., decedat la 25 octombrie 1987, însă situația descrisă nu

deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul

de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord

cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea

Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, statuând că acordarea

posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile

regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul

echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire

la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituțională a

stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru

prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, doar pentru cei

efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi

acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin

punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și

descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a

stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii.

În concluzie, susține instanța de

control, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin

patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă

istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor

abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea

compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990,

însă în speță, fiica defunctului B.C. nu are, în accepțiunea prevederilor legii

reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victimă a măsurii politice

luate asupra tatălui său și nu este îndreptățită la acordarea de daune morale

pentru situația evocată.

Împotriva acestei din urmă decizii a

declarat recurs reclamanta B.E., prevăzându-se în drept de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

reclamanta a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 161 C.

proc. civ., art. 133 raportat la art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., art.

67 – art. 68 din aceeași lege, precum și prevederile art. 35 – art. 36 din

Decretul nr. 31/1954, cu motivarea că deși aceasta a invocat în apel excepția nulității

cererii de apel pentru lipsa calității de reprezentant, întrucât legitimarea

procesuala a D.G.F.P. Constanța în calitate de reprezentant al M.F.P. nu era

probată, curtea de apel a efectuat o verificare superficială a dreptului de a

exercita calea de atac a apelului și de reprezentare a S.R. în cauză, în faza

apelului, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

Se arată că pretinsul mandat special,

respectiv, delegația nr. 137768 din 08 octombrie 2010, înregistrată la D.G.F.P.

Constanta sub nr. 37937 din 13 octombrie 2010 este afectată de lipsuri care-i

atrag nulitatea, astfel, nu emană de la reprezentantul M.F.P., întrucât poartă

semnătura altui funcționar decât cea a directorului general C.B., or în

litigiile bazate pe Legea nr. 221/2009, dreptul de reprezentare izvorăște

direct din legea specială conform art. 70 C. proc. civ., rezultând că M.F.P. în

aceste cauze are un mandat legal și special de reprezentare a S.R., prin urmare

reprezentarea statului prin D.G.F.P. este în afara legii, iar „delegația” de

care se face vorbire în cererea de apel este fără valoare .

Recurenta a arătat că instanța de

apel a pronunțat o hotărâre nelegală în raport de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.L.F.,

privind dreptului la un proces echitabil.

Instanța de apel a ignorat

dispozițiile de art. I C. civ., privind aplicarea în timp a legii noi, precum și

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, în legătura cu

efectele hotărârilor Curții Constituționale, care nu erau în vigoare la data

sesizării și pronunțării hotărârii de către instanța de fond. S-a invocat, în

acest sens Hotărârea C.E.D.O. din 9 decembrie 1994 în cauza R.S. și S.A. vs.

Grecia, precum și Hotărârea C.E.D.O. din 22 octombrie 1997 în cauza P. vs.

Grecia.

Mai susține recurenta că acțiunea sa

a fost pe deplin dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fiind de

notorietate că suferințele celor condamnați politic s-au repercutat negativ și

asupra rudelor apropiate, respective a membrilor familiei.

Instanța de apel a reținut în mod

greșit că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului - Lege nr. 118/1990,

prin urmare, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât nu a

putut pune în discuția părților această împrejurare de fapt pe care instanța de

apel a reținut-o în fals.

Prioritar analizând prima critică

referitoare la lipsa calității de reprezentant a pârâtului apelant, Înalta

Curte o constată nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 161 C. proc. civ.,

dacă reprezentantul părții nu face dovada calității sale se poate da un termen

pentru îndeplinirea acestei lipse, iar dacă aceasta nu se acoperă instanța va

anula cererea.

În acest sens instanța de apel a

acordat un termen pentru ca apelantul pârât să facă dovada calității de

reprezentant, astfel cum rezultă din încheierea de la 31 ianuarie 2011. La

termenul acordat, 14 martie 2011, apelantul pârât a depus înscrisuri în

dovedirea calității de reprezentant, respectiv, Ordinul nr. 2338/2010 emis de președintele

A.N.A.F. și mandatul special-delegația nr. 137768 din 08 octombrie 2011, din

conținutul cărora rezultă legitimitatea calității de reprezentat a persoanei

semnatare a cererii de apel.

Prin urmare, contrar susținerilor

recurentei instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, această critică

fiind privită ca nefondată.

Celelalte critici formulate de

recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în caz, ale Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, ce se încadrează în cazul de modificare

prevăzut de 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl constată nefondat

pentru următoarele considerente:

Problema de drept care se pune în

speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile

în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 (M. Of. nr.

761/15.11.2011). Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a

fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul

era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză,

în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei

juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. (a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M.

Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Astfel, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De asemenea,

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Prin urmare, dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful (1) din C.E.D.O.

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă

.

Dată fiind decizia în interesul

legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând

eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M. Of. - 15

noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă,

aceasta fiind și rațiunea pentru

care instanța de apel a respins acțiunea reclamantei și nu faptul că

a beneficiat de prevederile Decretului

- Lege nr. 118/1990, cum eronat susține recurenta.

Pentru toate aceste considerente,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 182/ C din 14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 martie 2012.