ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1557/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța, reclamanta B.E. a investit instanța, în temeiul Legii nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța, cu soluționarea acțiunii civile având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 200 000 euro, reprezentând daune morale, pentru prejudiciul suferit urmare a condamnării tatălui său, numitul C.B., prin sentința nr. 25 din 25 ianuarie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța. Motivează reclamanta că tatăl său a fost condamnat pentru omisiunea denunțării organizației „N.R.”, acesta fiind arestat la data de 16 august 1949 și condamnat la 2 ani închisoare corecțională, cu suspendarea executării pedepsei în temeiul sentinței penale nr. 25/1950 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța.

Mai arată reclamanta că după executarea a 177 zile de închisoare, autorul acesteia a fost pus în libertate la data de 15 februarie 1950. Prin sentința civilă nr. 1737 din 2 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantă, a obligat S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanța la plata sumei de 40.000 EURO, echivalent în lei la data efectuării plății, către reclamanta B.E., pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin condamnare. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că autorul reclamantei, B.C., a fost condamnat politic, la pedeapsa de 2 ani închisoare corecțională cu suspendarea executării pedepsei, pentru omisiunea denunțării organizației subversive „N.R.”, faptă prevăzută de art. 228 din fostul C. pen.

A apreciat tribunalul că fiind condamnat politic autorul său, reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către acesta, în condițiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009. Pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, de autorul său, instanța de fond i-a acordat reclamantei despăgubiri în sumă de 40.000 EURO. În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 1737 din 2 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. S-a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010) s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale.

S-a mai susținut că dispozițiile constatate neconstituționale, respectiv prevederile art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 și art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 fiind suspendate de drept, în prezent nu mai există temei legal pentru solicitarea și acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin decizia civilă nr. 182/ C din 14 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelantul pârât S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, după 22 Decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic, legiuitorul român a înțeles să adopte, începând cu anul 1990, o serie de acte normative menite să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, Legea nr. 221/2009 preluând în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul - Lege nr. 118/1999 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. S-a mai reținut că fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit, în esență, răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

S-a apreciat că eliminarea unei norme prin controlul constituționalității nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenția legiuitorului, Curtea reținând sub acest aspect că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate.

În speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui său, B.C., decedat la 25 octombrie 1987, însă situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, statuând că acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii. În concluzie, susține instanța de control, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță, fiica defunctului B.C.

nu are, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victimă a măsurii politice luate asupra tatălui său și nu este îndreptățită la acordarea de daune morale pentru situația evocată. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta B.E., prevăzându-se în drept de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 161 C. proc. civ., art. 133 raportat la art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., art. 67 – art. 68 din aceeași lege, precum și prevederile art. 35 – art. 36 din Decretul nr. 31/1954, cu motivarea că deși aceasta a invocat în apel excepția nulității cererii de apel pentru lipsa calității de reprezentant, întrucât legitimarea procesuala a D.G.F.P.

Constanța în calitate de reprezentant al M.F.P. nu era probată, curtea de apel a efectuat o verificare superficială a dreptului de a exercita calea de atac a apelului și de reprezentare a S.R. în cauză, în faza apelului, pronunțând astfel o hotărâre nelegală. Se arată că pretinsul mandat special, respectiv, delegația nr. 137768 din 08 octombrie 2010, înregistrată la D.G.F.P. Constanta sub nr. 37937 din 13 octombrie 2010 este afectată de lipsuri care-i atrag nulitatea, astfel, nu emană de la reprezentantul M.F.P., întrucât poartă semnătura altui funcționar decât cea a directorului general C.B., or în litigiile bazate pe Legea nr. 221/2009, dreptul de reprezentare izvorăște direct din legea specială conform art. 70 C. proc.

civ., rezultând că M.F.P. în aceste cauze are un mandat legal și special de reprezentare a S.R., prin urmare reprezentarea statului prin D.G.F.P. este în afara legii, iar „delegația” de care se face vorbire în cererea de apel este fără valoare . Recurenta a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală în raport de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.L.F., privind dreptului la un proces echitabil. Instanța de apel a ignorat dispozițiile de art. I C. civ., privind aplicarea în timp a legii noi, precum și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, în legătura cu efectele hotărârilor Curții Constituționale, care nu erau în vigoare la data sesizării și pronunțării hotărârii de către instanța de fond.

S-a invocat, în acest sens Hotărârea C.E.D.O. din 9 decembrie 1994 în cauza R.S. și S.A. vs. Grecia, precum și Hotărârea C.E.D.O. din 22 octombrie 1997 în cauza P. vs. Grecia. Mai susține recurenta că acțiunea sa a fost pe deplin dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fiind de notorietate că suferințele celor condamnați politic s-au repercutat negativ și asupra rudelor apropiate, respective a membrilor familiei. Instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului - Lege nr. 118/1990, prin urmare, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât nu a putut pune în discuția părților această împrejurare de fapt pe care instanța de apel a reținut-o în fals.

Prioritar analizând prima critică referitoare la lipsa calității de reprezentant a pârâtului apelant, Înalta Curte o constată nefondată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 161 C. proc. civ., dacă reprezentantul părții nu face dovada calității sale se poate da un termen pentru îndeplinirea acestei lipse, iar dacă aceasta nu se acoperă instanța va anula cererea. În acest sens instanța de apel a acordat un termen pentru ca apelantul pârât să facă dovada calității de reprezentant, astfel cum rezultă din încheierea de la 31 ianuarie 2011. La termenul acordat, 14 martie 2011, apelantul pârât a depus înscrisuri în dovedirea calității de reprezentant, respectiv, Ordinul nr. 2338/2010 emis de președintele A.N.A.F.

și mandatul special-delegația nr. 137768 din 08 octombrie 2011, din conținutul cărora rezultă legitimitatea calității de reprezentat a persoanei semnatare a cererii de apel. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, această critică fiind privită ca nefondată. Celelalte critici formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în caz, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, ce se încadrează în cazul de modificare prevăzut de 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2011). Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of.

nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. (a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Astfel, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Prin urmare, dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful (1) din C.E.D.O.

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă . Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă, aceasta fiind și rațiunea pentru care instanța de apel a respins acțiunea reclamantei și nu faptul că a beneficiat de prevederile Decretului - Lege nr. 118/1990, cum eronat susține recurenta. Pentru toate aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 182/ C din 14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2012.