ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1556/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 6 martie 2010 reclamanta V.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat la plata daunelor morale în cuantum de 2.000.000 euro, în temeiul Legii nr. 221/2009 Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1138 din 29 iunie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta este fiica defunctului Z.N., care a fost condamnata la 5 ani închisoare și 5 ani degradare civilă, pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale, prin sentința penală nr. 1018 din 24 octombrie 1950 a Tribunalului Militar București, secția a II-a.

Tribunalul a reținut, ca situație de fapt, că atât autorul reclamantei cât și familia sa au fost ținuți sub supraveghere care viza apartenența politică a acestora la posibile manifestări împotriva regimului comunist, așa cum a rezulta din dosarul C.N.A.S. Tribunalul a apreciat incidența în speță a dispozițiile art. 1 și 5 din Legea nr. 221/2009 și că suma de 20.000 lei reprezintă o reparație echitabilă pentru nerespectarea drepturilor fundamentale ale autorului reclamantei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul Statul Român prin M.F.P. criticând soluția atât din punct de vedere al reținerii unei situații de fapt eronate cât și pe cuantumul despăgubirilor acordate.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1928/ A din 22 februarie 2011, în complet de divergență, în unanimitate a respins, ca nefondat, apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, ca motiv de ordine publică, incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare, dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, dispozițiile declarate neconstituționale nu mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru daune morale, chiar dacă în fapt autorul reclamantei a suferit o condamnare politică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.G. Principala critică a vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Recurentul susține că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive.

A susținut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 C.E.D.O., întrucât avea o hotărâre de admitere în parte a acțiunii, pronunțată de tribunal într-un litigiu declanșat anterior intervenirii Curții Constituționale prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010. Recurenta a susținut că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive, invocând dispozițiile art. 14 C.E.D.O.

și cauze ale contenciosului european. Totodată, a dezvoltat argumente în susținerea îndreptățirii sale la beneficiul acordat de dispozițiile Legii nr. 221/2009. La termenul de dezbateri din data de 6 martie 2012 Înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 12/2011.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supus autorul său în perioada comunistă, prin care reclamanta tinde să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, așa cum a reținut instanța de apel.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimonial persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din flecare dintre articolele Convenției. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanta invocă principiul neretroactivității legii. Aplicarea dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților.

Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.G. împotriva deciziei nr. 192/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2012