ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1556/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1556/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 6 martie

2010 reclamanta V.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.

pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat la plata daunelor morale

în cuantum de 2.000.000 euro, în temeiul Legii nr. 221/2009

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția civilă, prin sentința civilă

nr. 1138 din 29 iunie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă

și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de

despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta este fiica defunctului

Z.N., care a fost condamnata la 5 ani închisoare și 5 ani degradare civilă,

pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale, prin sentința penală nr. 1018

din 24 octombrie 1950 a Tribunalului Militar București, secția a II-a.

Tribunalul a reținut,

ca situație de fapt, că atât autorul reclamantei cât și familia sa au fost

ținuți sub supraveghere care viza apartenența politică a acestora la posibile

manifestări împotriva regimului comunist, așa cum a rezulta din dosarul

C.N.A.S.

Tribunalul a apreciat

incidența în speță a dispozițiile art. 1 și 5 din Legea nr. 221/2009 și că suma

de 20.000 lei reprezintă o reparație echitabilă pentru nerespectarea

drepturilor fundamentale ale autorului reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul Statul Român prin M.F.P.

criticând soluția atât din punct de vedere al reținerii unei situații de fapt

eronate cât și pe cuantumul despăgubirilor acordate.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1928/ A din 22 februarie

2011, în complet de divergență, în unanimitate a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei și a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată în sensul

că a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut, ca motiv de ordine publică, incidența în

cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Curtea a reținut că,

la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare, dat fiind

efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, dispozițiile

declarate neconstituționale nu mai pot constitui temei juridic pentru acordarea

de despăgubiri pentru daune morale, chiar dacă în fapt autorul reclamantei a

suferit o condamnare politică.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta V.G.

Principala critică a

vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Recurentul susține că

aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior

pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii,

pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările

politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era

constituțională la data cererii introductive.

A susținut că s-a

stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează

noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 C.E.D.O.,

întrucât avea o hotărâre de admitere în parte a acțiunii, pronunțată de

tribunal într-un litigiu declanșat anterior intervenirii Curții Constituționale

prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010.

Recurenta a susținut

că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior

pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii,

pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările

politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională

la data cererii introductive, invocând dispozițiile art. 14 C.E.D.O. și cauze

ale contenciosului european.

Totodată, a dezvoltat

argumente în susținerea îndreptățirii sale la beneficiul acordat de

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

La termenul de dezbateri

din data de 6 martie 2012 Înalta Curte a pus în discuția părților incidența în

speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii,

privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv

decizia nr. 12/2011.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile referitoare

la prejudiciul moral încercat prin condamnarea cu caracter politic la care a

fost supus autorul său în perioada comunistă, prin care reclamanta tinde să

demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi

primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând

lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, așa cum a reținut instanța de apel.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie

2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a

stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimonial persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o

astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

Potrivit art. 330

alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea

unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.

Cum decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin

urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care

reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui

temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Curte a mai arătat,

în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor

la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din

conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci

trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de

Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din flecare

dintre articolele Convenției.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea

lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În situația

analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată,

așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de dezlegarea

cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în

timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de

prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge

susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii

recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii

și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanta invocă

principiul neretroactivității legii.

Aplicarea

dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea

principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea

unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară

a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui

tratament juridic egal al părților.

Prin urmare, în mod

legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea

corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta V.G. împotriva deciziei nr. 192/ A

din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2012