ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6970/2012

Asupra contestației în anulare constată următoarele: Prin Decizia nr. 4289 din 23 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.E.R. împotriva Deciziei nr. 133C din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. S-a reținut că instanța de apel a analizat cauza, atât în raport de obiectul dedus judecății, cât și a principiului tantum devolutum, quantum apellatum. S-a constatat astfel că obiectul acțiunii, așa cum a fost precizat prin Cererea din 17 septembrie 2009, îl constituie revendicarea terenului situat la adresa imobilului solicitat inițial, preluat de stat în baza Deciziei nr. 65 din 16 februarie 1980 a fostului Consiliu popular.

S-a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aplicarea acesteia fiind prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480 - 481 C. civ.), care este legea generală. Ca atare, fiind reglementată cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat și respectarea acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii și exclud posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun. S-a reținut, prin urmare, că reclamantul nu are a alege între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și calea dreptului comun, de vreme ce la data înaintării acțiunii (1 aprilie 2009) era în vigoare legea specială de reparație.

S-a constatat totodată că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care nu pot fi invocate în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1. Respingerea unei cereri de chemare în judecată pe considerentul existenței unei proceduri administrative prealabile prevăzute de o lege specială, prioritar de urmat, nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un tribunal, atâta vreme cât respectivul act normativ instituie controlul judiciar (potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), existând în plus și posibilitatea sancționării pasivității culpabile a entității învestite cu soluționarea notificării (conform Deciziei nr. XX/2007, dată în interesul legii).

În acest context, s-a reținut că adoptarea unei reglementări speciale derogatorii de la dreptul comun nu încalcă nici prevederile art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, înscriindu-se în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare T.E.R., întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. și a solicitat admiterea acesteia, anularea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. A arătat că la pronunțarea soluției, instanța nu a analizat cererea de recurs și prin prisma faptului că nu a putut beneficia de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru că nu intra sub incidența acesteia la momentul intrării în vigoare a legii.

A precizat astfel că preluarea de către stat a imobilului s-a realizat în temeiul Decretului nr. 223/1974, iar la momentul adoptării Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate în baza respectivului decret nu se încadra în dispozițiile art. 1 și 2 din legea specială de reparație, a cărei sferă de aplicare a fost determinată și prin Normele metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, aceasta realizându-se la aproximativ 7 ani de la adoptarea legii prin H.G. nr. 250/2007. A menționat astfel că acesta este motivul pentru care a exercitat acțiunea în revendicare și unul din motivele pe care instanța a omis din greșeală să îl cerceteze. Prin concluziile scrise depuse, contestatorul reia în integralitate motivele contestației în anulare, susținând că sunt incidente prevederile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât nu a fost analizat motivul de recurs privitor la faptul că preluarea imobilului (teren) în baza Deciziei nr. 65 din 16 februarie 1980 a fost calificată ca fiind o preluare abuzivă prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 în anul 2007, după ce termenul de depunere a notificării expirase la data de 14 februarie 2002, depășirea acestuia având ca și consecință pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în baza legii speciale. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocat de contestator ca temei de drept al cererii sale, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Prin urmare, textul de lege care reglementează contestația în anulare specială instituie posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în două ipoteze, respectiv o greșeală materială sau omiterea cercetării unui motiv de recurs. În speță, din dezvoltarea motivelor contestației în anulare, se constată că acestea privesc omisiunea cercetării unui motiv de recurs și anume faptul că neparcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-a datorat aspectului că în forma sa inițială, legea specială de reparație nu prevedea că preluarea în baza Decretului nr. 223/1974 este una abuzivă. Verificând regularitatea sesizării, Înalta Curte reține că demersul judiciar nu poate fi primit, în condițiile în care motivul invocat prin contestația în anulare, respectiv omiterea cercetării unui motiv de recurs nu se verifică.

Se constată astfel că printre motivele recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 133C din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța nu se regăsește cel menționat de contestator, acesta dimpotrivă arătând că preluarea în baza Decretului nr. 223/1974 a fost una abuzivă, inclusiv prin faptul că respectivul decret contravenea Constituției din 1965, în vigoare la acel moment, prin care dreptul de proprietate personală era ocrotit. Mai mult, presupusul motiv de recurs necercetat de instanță reprezintă în fapt o justificare a neparcurgerii de către parte a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, deci un argument în plus și nu un real motiv, în sensul celor prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Reiese deci că promovând contestația în anulare, partea nu a respectat exigențele impuse de textul art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., respectiv omiterea de către instanța de recurs, din greșeală, a cercetării vreunui motiv de modificare sau casare, în realitate contestatorul tinzând, într-o manieră nepermisă de lege, la o cenzură de legalitate a unei hotărâri irevocabile, intrată în autoritate de lucru judecat. Ca atare, se constată că partea formulează susțineri noi față de cele invocate prin motivele de recurs, care confirmă considerentele de mai sus privind finalitatea reală a contestației în anulare, de apreciere a legalității deciziei pronunțate în recurs prin prisma unor alte argumente decât cele invocate în motivarea recursului, precum și inexistența unei omisiuni de cercetare.

Pentru aceste considerente, întrucât este o cale extraordinară de atac posibil a fi exercitată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în raport de solicitarea Municipiului Constanța prin Primar, dovedită prin chitanța privind onorariul de avocat depusă la dosar, ținând cont și de complexitatea cauzei deduse judecății, se va admite cererea intimatului, făcându-se totodată aplicarea alin. (3) al articolului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de T.E.R. împotriva Deciziei nr. 4289 din 23 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Obligă pe contestator la 100 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul Municipiul Constanța prin Primar. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ