ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6970/2012

Asupra contestației

în anulare constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4289 din 23 mai 2011, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.E.R. împotriva

Deciziei nr. 133C din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

S-a reținut că

instanța de apel a analizat cauza, atât în raport de obiectul dedus judecății,

cât și a principiului tantum devolutum, quantum apellatum. S-a constatat astfel

că obiectul acțiunii, așa cum a fost precizat prin Cererea din 17 septembrie

2009, îl constituie revendicarea terenului situat la adresa imobilului

solicitat inițial, preluat de stat în baza Deciziei nr. 65 din 16 februarie

1980 a fostului Consiliu popular.

S-a avut în vedere că

Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează regimul juridic al

unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

aplicarea acesteia fiind prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480 - 481

C. civ.), care este legea generală. Ca atare, fiind reglementată cu caracter

special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat și respectarea

acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii și exclud posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun.

S-a reținut, prin

urmare, că reclamantul nu are a alege între calea prevăzută de Legea nr.

10/2001 și calea dreptului comun, de vreme ce la data înaintării acțiunii (1

aprilie 2009) era în vigoare legea specială de reparație.

S-a constatat

totodată că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care nu pot fi invocate

în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1.

Respingerea unei

cereri de chemare în judecată pe considerentul existenței unei proceduri

administrative prealabile prevăzute de o lege specială, prioritar de urmat, nu

reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un tribunal, atâta vreme cât

respectivul act normativ instituie controlul judiciar (potrivit art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001), existând în plus și posibilitatea sancționării

pasivității culpabile a entității învestite cu soluționarea notificării

(conform Deciziei nr. XX/2007, dată în interesul legii).

În acest context, s-a

reținut că adoptarea unei reglementări speciale derogatorii de la dreptul comun

nu încalcă nici prevederile art. 6 din Convenție, în situația în care calea

oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă,

înscriindu-se în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei

sale suverane de apreciere cu privire la acestea.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare T.E.R., întemeiată pe prevederile

art. 318 alin. (1) C. proc. civ. și a solicitat admiterea acesteia, anularea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A arătat că la

pronunțarea soluției, instanța nu a analizat cererea de recurs și prin prisma

faptului că nu a putut beneficia de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

pentru că nu intra sub incidența acesteia la momentul intrării în vigoare a

legii.

A precizat astfel că

preluarea de către stat a imobilului s-a realizat în temeiul Decretului nr.

223/1974, iar la momentul adoptării Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor

preluate în baza respectivului decret nu se încadra în dispozițiile art. 1 și 2

din legea specială de reparație, a cărei sferă de aplicare a fost determinată

și prin Normele metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

aceasta realizându-se la aproximativ 7 ani de la adoptarea legii prin H.G. nr.

250/2007.

A menționat astfel că

acesta este motivul pentru care a exercitat acțiunea în revendicare și unul din

motivele pe care instanța a omis din greșeală să îl cerceteze.

Prin concluziile

scrise depuse, contestatorul reia în integralitate motivele contestației în

anulare, susținând că sunt incidente prevederile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât nu a fost analizat motivul de recurs privitor la faptul că

preluarea imobilului (teren) în baza Deciziei nr. 65 din 16 februarie 1980 a

fost calificată ca fiind o preluare abuzivă prin dispozițiile Legii nr. 10/2001

în anul 2007, după ce termenul de depunere a notificării expirase la data de 14

februarie 2002, depășirea acestuia având ca și consecință pierderea dreptului

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în baza legii speciale.

Analizând contestația

în anulare, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, în

considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 318

alin. (1) C. proc. civ., invocat de contestator ca temei de drept al cererii

sale, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Prin urmare, textul

de lege care reglementează contestația în anulare specială instituie

posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în două ipoteze, respectiv

o greșeală materială sau omiterea cercetării unui motiv de recurs.

În speță, din

dezvoltarea motivelor contestației în anulare, se constată că acestea privesc

omisiunea cercetării unui motiv de recurs și anume faptul că neparcurgerea

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-a datorat aspectului că în forma sa

inițială, legea specială de reparație nu prevedea că preluarea în baza

Decretului nr. 223/1974 este una abuzivă.

Verificând

regularitatea sesizării, Înalta Curte reține că demersul judiciar nu poate fi

primit, în condițiile în care motivul invocat prin contestația în anulare,

respectiv omiterea cercetării unui motiv de recurs nu se verifică.

Se constată astfel că

printre motivele recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 133C din 23

iunie 2010 a Curții de Apel Constanța nu se regăsește cel menționat de

contestator, acesta dimpotrivă arătând că preluarea în baza Decretului nr.

223/1974 a fost una abuzivă, inclusiv prin faptul că respectivul decret

contravenea Constituției din 1965, în vigoare la acel moment, prin care dreptul

de proprietate personală era ocrotit.

Mai mult, presupusul

motiv de recurs necercetat de instanță reprezintă în fapt o justificare a

neparcurgerii de către parte a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001,

deci un argument în plus și nu un real motiv, în sensul celor prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Reiese deci că

promovând contestația în anulare, partea nu a respectat exigențele impuse de

textul art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., respectiv omiterea de

către instanța de recurs, din greșeală, a cercetării vreunui motiv de

modificare sau casare, în realitate contestatorul tinzând, într-o manieră

nepermisă de lege, la o cenzură de legalitate a unei hotărâri irevocabile,

intrată în autoritate de lucru judecat.

Ca atare, se constată

că partea formulează susțineri noi față de cele invocate prin motivele de

recurs, care confirmă considerentele de mai sus privind finalitatea reală a

contestației în anulare, de apreciere a legalității deciziei pronunțate în

recurs prin prisma unor alte argumente decât cele invocate în motivarea

recursului, precum și inexistența unei omisiuni de cercetare.

Pentru aceste

considerente, întrucât este o cale extraordinară de atac posibil a fi

exercitată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, contestația

în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.

Văzând și

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în raport de solicitarea

Municipiului Constanța prin Primar, dovedită prin chitanța privind onorariul de

avocat depusă la dosar, ținând cont și de complexitatea cauzei deduse

judecății, se va admite cererea intimatului, făcându-se totodată aplicarea

alin. (3) al articolului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de T.E.R. împotriva Deciziei nr.

4289 din 23 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală.

Obligă pe contestator

la 100 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., către intimatul Municipiul Constanța prin Primar.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ