ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4289/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4289/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1129 din 06 noiembrie 2009, Tribunalul Constanța a respins ca nefondate excepțiile

inadmisibilității cererii de chemare în judecată și necompetenței materiale a Tribunalului

Constanța invocate de pârâtă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei R.A.D.P.P. Constanța, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu

R.A.E.D.P.P. Constanța ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală și a respins ca nefondată acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Municipiul

Constanța, prin Primar, și Consiliul Local Constanța.

Prin

aceeași hotărâre, Tribunalul

a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către pârâta R.A.D.P.P.

și către Consiliul Local Constanța, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a stabilit că acțiunea în revendicare este admisibilă,

amintind considerentele pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le-a avut în

vedere la pronunțarea deciziei nr. 33/2008, dar că o soluție de admitere a acțiunii

în revendicare, în condițiile în care imobilul revendicat a fost înstrăinat chiriașilor

„ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea

ce va însemna că nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme

cu Convenția, ci un particular”.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamantul T.E.R., iar prin decizia civilă nr. 133 din 23 iunie

2010 a Curții de Apel Constanța s-a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținându-se

următoarele considerente:

Inițial, reclamantul a

solicitat să i se restituie întreg imobilul din Constanța, chemând în judecată pârâții

Municipiul Constanța, Consiliul Local Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța.

Ulterior, printr-o cerere

depusă la 17 septembrie 2009 reclamantul, prin mandatar, a precizat că își restrânge

cadrul procesual ca urmare a restrângerii obiectului cererii în revendicare numai

la terenul situat la adresa imobilului solicitat inițial.

Deși cererea formulată

la 17 septembrie 2009 ar putea fi calificată ca o cerere de renunțare la judecată

față de unul dintre pârâți, justificat Tribunalul a înțeles să soluționeze excepția

lipsei calității procesuale pasive a R.A.E.D.P.P. Constanța în condițiile în care

această regie fusese chemată în judecată ca administrator al imobilului. Ori, calitatea

de administrator al imobilului presupune și calitatea de administrator al terenului,

astfel că și în raport de obiectul restrâns R.A.E.D.P.P. avea o poziție procesuală

pasivă, pe care instanța trebuia să o lămurească.

Astfel, se reține că problema

supusă dezbaterii instanței prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea

nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de

stat, și C. civ., ca lege generală, invocat de către reclamant ca temei al cererii

sale de restituire a imobilului expropriat din Constanța.

Susține apelantul că în

condițiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că imobilele preluate cu

plată, în baza Decretului nr. 223/1974, nu se restituie, nefiind preluate abuziv,

persoana interesată poate să folosească acțiunea în revendicare și după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această susținere nu poate

fi primită, în primul rând pentru că un drept subiectiv, cum este și dreptul de

proprietate, nu poate fi ocrotit în același timp și direct prin două acțiuni distincte,

ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acțiune în

revendicare contra unității deținătoare, odată cu intrarea ei în vigoare, pentru

că, instituind obligația efectuării procedurii administrative directe contra unității

deținătoare, exclude ideea unui „cumul” de acțiuni.

Apoi, nu se poate reține

că în condițiile în care imobilul a fost preluat cu plată în temeiul Decretului

nr. 223/1974, reclamantul și-a păstrat dreptul de proprietate, așa cum dispune

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru că acest text prevede in terminis

că persoanele în cauză își exercită calitatea de proprietar numai „după primirea

deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei

legi, iar potrivit art. 22 alin. (5) din lege, nerespectarea termenului de 12 luni

pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita injustiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În fine, din interpretarea

sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără

titlu este permisă în condițiile dreptului comun, respectiv acțiunea în revendicare,

cât timp nu există o lege specială de reparație care să stabilească modalitatea,

termenele și condițiile de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege

de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă,

dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în

condițiile legii respective.

Abrogarea art. 480 C.

civ. prin Legea nr. 10/2001 sau o dispoziție expresă a legiuitorului în sensul înlăturării,

de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a aplicabilității dreptului

comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat și care intră în domeniul de

reglementare al acestei legi nu numai că nu era posibilă (art. 480 C. civ. referindu-se

la conținutul și limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de

apărare, printre care se regăsește și acțiunea în revendicare), dar nici nu era

necesară câtă vreme există un principiu de interpretare care guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală, cunoscut prin adagiul specialia generalibus

derogant și care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a mai apreciat că instanța

nu poate reține că prin această soluție s-ar încălca dreptul reclamantului de acces

la justiție prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului-teren

pe calea dreptului comun.

Așa cum a statuat

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs

în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând

în această materie de o anumită marjă de apreciere.

„În România, legiuitorul

a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se considera

îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi masuri reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una din aceste masuri fiind restituirea

în natură a imobilelor.

Faptul ca acest act normativ

- Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru

ca, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede

calea contestației in instanța (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.”

Câtă vreme persoana îndreptățită

are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau

in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a

emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat

accesul la justiție.

Adoptarea unei reglementari

speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării

unei reglementări anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție în situația în

care calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este

efectivă.

Ori, în privința accesului

efectiv, reclamantul nu a pretins ca, deși a folosit procedura administrativă notificând

unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată cererea sa, arătând pur și simplu

că a ales calea dreptului comun prin voință proprie, fără să utilizeze procedura

legii speciale.

De asemenea, dreptul de

proprietate al reclamantului nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă care să îl îndreptățească, în prezent,

să invoce dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, să poată fi valorificat

pe calea dreptului comun. în lipsa recunoașterii dreptului de proprietate - fie

pentru că reclamantul nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând

însuși dreptul de a i se recunoaște un asemenea drept, fie pentru că nu există o

hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaștere a acestui drept - nu se poate

reține că, prin respingerea acțiunii în revendicare, instanța a lipsit-o pe reclamantă

de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin cumpărare forțată.

De altfel, în Cauza Poenaru contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

un bun actual și nici o speranță legitimă.

În fine, se mai poate

reține și că, într-o analiză pe fond a cererii în revendicare, ca urmare a deciziei

nr. 65 din 16 februarie 1980 a fostului Consiliu Popular al Județului Constanța,

decizie nedesființată printr-o hotărâre judecătorească, reclamantul nu mai poate

invoca un drept de proprietate asupra imobilului - teren și construcție -, transferul

contra cost al dreptului de proprietate de la reclamant către stat fiind perfectat

la acel moment. Ori, în prezent, în condițiile în care reclamantul nu a valorificat

în procedura Legii nr. 10/2001 șansele sale de a se stabili caracterul abuziv al

preluării, dreptul său de proprietate este definitiv pierdut, reclamantul nemaiavând

calitatea de proprietar asupra bunului.

Cum acțiunea în revendicare

este, potrivit art. 480 C. civ., acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului

neproprietar, în lipsa dreptului de proprietate reclamantul nu mai poate obține

restituirea bunului, cererea sa în revendicare fiind, și pentru acest motiv, nefondată.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul T.E.R., solicitând modificarea ei în sensul admiterii

apelului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii în revendicare cu obligarea

pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie terenul de 207 m.p. trecut

în proprietatea statului fără titlu valabil, conform Decretului nr. 223/1974.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, recurentul susține

că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, fiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se mai susține că la nivel

național practica instanței a fost neunitară cu privire la admisibilitatea acțiunilor

în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, privind imobilele preluate

abuziv în perioada 06 martie 1945-12 decembrie 1989.

Ca atare susține recurentul

în condițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, are prioritate Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prioritate ce poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura

în care nu se va aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Or, susține reclamantul,

în virtutea accesului liber la justiție, are dreptul de a se adresa instanțelor

pentru verificarea valabilității titlului în baza căruia terenul a trecut în proprietatea

Statului Român și, ca atare, restricționarea pe care o impune instanța de apel de

a uza de o acțiune judecătorească de drept comun, reprezintă o încălcare a prevederilor

art. 6 din Convențiea Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care normele

prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu îndeplineau caracterul previzibilității și clarității

în sensul că la 6 ani de la adoptarea acestui act normativ, s-a schimbat poziția

Statului Român, noua argumentare introdusă prin H.G. nr. 250/2007 stabilind că preluarea

este abuzivă și în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974.

Se susține că trecerea

terenului său în proprietatea Statului Român s-a făcut cu încălcarea prevederilor

legale, conferind caracter abuziv acestei măsuri, astfel că titlul statului nu poate

fi considerat valabil și, ca atare, susține recurentul că el nu și-a pierdut niciodată

dreptul de proprietate.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că recursul este nefondat.

Instanța de apel a analizat

cauza atât în raport de obiectul dedus judecății, cât și a principiului tantum devolutum,

quantum apellatum.

Astfel obiectul acțiunii

astfel cum a fost precizat prin cererea depusă la 17 septembrie 2009 îl constituie

revendicarea terenului situat la adresa imobilului solicitat inițial, preluat de

stat în baza deciziei nr. 65 din 16 februarie 1980 a fostului Consiliu popular.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a apreciat în numeroase cauze în care a analizat pretinse încălcări ale

art. 1 din Primul Protocol că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat

nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă, situație în care nu

pot fi invocate în mod eficient garanțiile art. 1 Protocol 1 (cauza Constandache,

cauza Lungoci, cauza Poenaru împotriva României).

În contextul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, respingerea ca inadmisibilă a unei cereri

formulată în instanță, în principiu este susceptibilă a produce o încălcare a liberului

acces la justiție, și asemenea o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul

1, și a dreptului la respectarea bunurilor, doar dacă anterior unei cereri de chemare

în judecată, reclamantul este titularul unui „bun” în sensul Convenției, bun actual

sau o valoare patrimonială și un drept de creanță, în virtutea căruia o persoană

poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă, de a se bucura efectiv de un

drept de proprietate.

Excepția inadmisibilității

cererii de chemare în judecată, astfel cum se justifică în cazul analizat, (existența

unei proceduri prealabile obligatorii și prioritare în raport cu dreptul comun,

prevăzute de Legea nr. 10/2001) este o excepție procesuală de procedură, date fiind

ipostazele multiple în care aceasta poate fi invocată în procesul civil.

Or, respingerea unei cereri

de chemare în judecată pentru considerentul existenței unei proceduri administrative

prealabile prevăzută de o lege specială, prioritar de urmat, nu reprezintă o încălcare,

a dreptului de acces la un tribunal” de vreme ce acel act normativ prevede controlul

judiciar (contestația) la momentul finalizării ei prin emiterea deciziei sau dispoziției

motivate [potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001].

În plus, există și posibilitatea

sancționării pasivității culpabile a entității învestite cu soluționarea notificării,

în emiterea deciziei sau dispoziției motivate [conform deciziei nr. 20/2007 pronunțată

în recurs în interesul legii, ori formularea unei cereri de chemare în judecată

în condițiile art. 28 alin. (3) din lege], dar și controlul judiciar exercitat în

etapa ulterioară, de finalizare a raportului juridic de reparație angajat de stat

prin adoptarea Legii nr. 10/2001 (stabilirea cuantumului despăgubirilor de către

Comisia Centrală și plata acestora, dacă măsura reparatorie în echivalent îmbracă

forma acestora) și care se derulează în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005

și potrivit normelor procedurale și substanțiale cuprinse în titlul mai sus evocat.

- Adoptarea unei reglementări

speciale derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării

unei reglementări anterioare, nu încalcă nici art. 6 din Convenție în situația în

care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este efectivă.

Or, existența unei legislații

speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict

cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat

în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.

Fiind reglementată prin

urmare cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat

și respectarea acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii și exclud posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun.

Legea nr. 10/2001 este

o lege specială care privește regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în

perioada 06 martie 1945-12 decembrie 1989 și aplicarea ei este prioritară în raport

cu dreptul comun (art. 480-481 C. civ.) care este legea generală.

Prin urmare, reclamantul

nu are a alege între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și calea dreptului comun,

de vreme ce la data înaintării acțiunii (01 aprilie 2009) era în vigoare Legea

nr. 10/2001.

De altfel sunt de reținut

și prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin

O.U.G. nr. 138/20000, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cererile

de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate fără titlu valabil,

inclusiv cererile în revendicare formulate direct n instanță sunt inadmisibile dacă

nu se face dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva celor

expuse, susținerile reclamantului sunt nefondate și nefiind incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul T.E.R. împotriva deciziei nr. 133C din 23 iunie 2010 a Curții

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 mai 2011.