ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3339/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3339/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

După anularea sentinței civile nr. 770 din 19

iunie 2009 a Tribunalului Constanța conform deciziei civile nr. 14/c din 25 ianuarie

2010 a Curții de Apel Constanța, în rejudecare, Curtea de Apel Constanța prin decizia

civilă nr. 142 din 28 iunie 2010 a admis în parte acțiunile conexe formulate de

reclamantul V.M. și au fost obligați pârâții Municipiul Constanța, Primarul Municipiului

Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța să restituie reclamantului

în natură cota indiviză de 1/3 din imobilul construcție situat în Constanța,

strada M.B. și din imobilul construcție situat în Constanța, B-dul T., cu excepția

apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

A fost obligat pârâtul

Primarul Municipiului Constanța să propună acordarea de despăgubiri către reclamant

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 corespunzătoare cotei de 1/3 din

valoarea spațiilor locative înstrăinate.

Au fost respinse celelalte

pretenții ale reclamantului și de asemenea s-a respins acțiunea față de Primăria

Municipiului Constanța ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate

procesuală.

S-a mai luat act de renunțarea

reclamantului la judecată față de RAEDPP Constanța.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Prin notificările înregistrate

la Biroul executorului judecătoresc M.A. sub nr. CC din 3 august 2001 și respectiv

nr. DD din 3 august 2001, numiții V.M., V.C. – A. și B.D.V. au solicitat restituirea

în natură a imobilului situat în Constanța, B-dul T. (fostă str. I.) și respectiv

imobilul din strada M.B., ca succesori legali ai autorului comun A. (V.) C., arătând

că această calitate este probată conform certificatului din 4 septembrie 1998 al

Biroului Notarului Public B.C.

Potrivit certificatului

de calitate de menționat, toți cei trei notificatori dețin o cotă de câte 1/3 din

masa succesorală prezumtivă regăsită în patrimoniul defunctului, fiind nepoți de

fii ai fostului proprietar.

Conform art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe

persoane îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți

ideale, potrivit dreptului comun.

Conform art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe

persoane îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți

ideale, potrivit dreptului comun.

Prin Titlul I al Legii

nr. 247/2005, art. 4 a fost completat cu alin. (4), care a dispus în sensul că:

„De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută

la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus

în termen cererea de restituire”.

Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, stabilesc

la rândul lor că în cazul evocat de art. 4 alin. (1) din lege, decizia de restituire

se va emite cu consemnarea cotelor ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat.

În cazul în care numai o parte din foștii proprietari a solicitat restituirea pe

calea legii, decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite

acestora; doar în măsura în care comisia de analiză a notificărilor nu poate stabili

cotele cuvenite fiecăruia dintre succesori, decizia de restituire se va emite pe

numele tuturor, urmând ca stabilirea cotelor de proprietate ale acestora să se facă

potrivit dreptului comun aplicabil moștenirii.

În fine, art. 25

alin. (4) din lege statuează în sensul că decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare

a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite

asupra acestuia, are forța probantă, a unui înscris autentic și constituie titlu

executoriu pentru punerea în posesie.

Astfel reține instanța

că toate aceste prevederi reflectă voința legiuitorului de a da o reglementare aparte

situațiilor în care măsurile reparatorii sunt solicitate de succesorii legali sau

testamentari ai foștilor proprietari. S-a stabilit, astfel, că în situația celor

care aveau vocația succesiunii, dar nu și-au manifestat intenția de a pretinde beneficiul

legii speciale în termenul prevăzut pentru depunerea notificării [art. 4 alin.

(3) operând repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii] de cotele

acestora urmează să beneficieze succesorii acceptanți.

În speță, însă, mai mulți

notificatori s-au pretins a fi persoane îndreptățite la succesiunea autorului lor,

în calitate de moștenitori colaterali de gradul III, notificând împreună și în această

calitate autoritatea locală deținătoare, în vederea restituirii în natură a celor

două imobile. În această situație, fiecare dintre succesori a invocat vocația sa

la o cotă ideală din succesiunea evocată, recunoscând în egală măsură vocația și

cotele ideale ale celorlalți comoștenitori, din punctul de vedere al procedurilor

administrative operând prevederile pct. 4 din Normele metodologice.

Este real că în conformitate

cu decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în

absența unei soluționări administrative, succesorii se pot adresa instanței de judecată

în vederea valorificării dreptului lor.

Dacă însă doar unul dintre

notificatori promovează demersul în justiție, acesta nu va putea pretinde decât

recunoașterea și valorificarea dreptului corespunzător cotei sale ideale, neputând

în absența unui mandat - să inițieze o acțiune vizând restituirea întregului imobil.

Ca atare, reține instanța

de apel, în acest caz nu se pune problema încălcării regulii unanimității - recunoscute

în jurisprudența anterioară a instanțelor naționale în materia revendicării (care

viza în realitate obstacularea accesului la instanță în măsura în care nu toți coproprietarii

acționau unitar în promovarea acțiunii reale) și amendate prin soluția de speță

dată în hotărârea L. contra României - ci a deschiderii reclamantului a căii procesuale

prin care, independent de voința și conduita celorlalți moștenitori, să poată pretinde

recunoașterea dreptului propriu.

Dacă însă - așa cum s-a

arătat - promovarea acțiunii în instanță de către unul dintre notificatori nu poate

fi obstrucționată prin pasivitatea celorlalți, motivul de apel privitor la nelegalitatea

acordării către reclamant a întregului imobil, în considerarea unei viitoare departajări

amiabile sau prin hotărâre judecătorească între coproprietari, este fondat.

S-a mai reținut că voința

legiuitorului român, de a conferi deciziei de restituire valoare de act recognitiv

al dreptului de proprietate, exclude atribuirea în instanță, altfel decât în ipoteza

distinct reglementată prin art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, a întregului

bun ce face obiectul notificării către unul dintre coproprietari.

În măsura în care reclamantul

nu a făcut dovada că a acționat ca mandatar convențional al celorlalte pretinse

persoane îndreptățite, iar ceilalți notificatori nu au înțeles să intervină în prezentul

proces, titularul acțiunii nu putea cere în instanță decât restituirea în natură

sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota sa ideală, neputând obține prin

hotărâre judecătorească și cotele părți ale comoștenitorilor notificanți alături

de care a înțeles să formuleze notificarea.

În caz contrar, s-ar ajunge

la încălcarea drepturilor pretinse de către cei care tind la soluționarea pe cale

administrativă a notificării ori chiar se opun unui demers judiciar și care s-ar

vedea puși în situația de a obține în final o recunoaștere formală a unui drept

conferit în realitate unei alte persoane, prin hotărâre judecătorească.

În fine, un alt argument

în susținerea acestui punct de vedere îl constituie faptul că, prin atribuirea întregului

imobil către titularul dreptului asupra unei cote ideale, se prezumă că instanța

de fond analizează indirect și calitatea de persoane îndreptățite a celorlalți notificatori

(deși nu au figurat ca părți în proces și nu au administrat probe în acest sens),

judecătorul fondului fiind însă obligat a statua exclusiv asupra dreptului și calității

titularului acțiunii.

Pe cale de consecință,

intimatul reclamant V.M. putea pretinde (și obține în instanță) doar dreptul corespunzător

cotei sale de 1/3 din imobilele ce fac obiectul notificării, iar nu măsuri reparatorii

prin restituirea în natură a acestor bunuri, în integralitate.

Asupra dezlegării date

fondului raportului litigios, instanța de apel a reținut totodată că în mod greșit

în primă instanță s-a apreciat că intimatul reclamant a justificat dreptul de proprietate

asupra terenurilor aferente celor două imobile, din moment ce nici actul de vânzare

încheiat în septembrie 1920 între S.M. și cumpărătorii G.V. și H.V. (pentru imobilul

situat în Constanța, strada M.M. compus din două prăvălii la parter și o prăvălie

cu etaj), nici cel încheiat la 14 martie 1911 între V.P. și aceiași cumpărători,

compus dintr-o prăvălie, pivniță, casă de locuit la etaj și mansardă (pentru imobilul

din Constanța, Piața I.), după cum nici actul de partaj voluntar încheiat între

frații V., din 17 noiembrie 1925 la Tribunalul Constanța nu fac vorbire despre transferul

dreptului de proprietate și asupra terenurilor aferente clădirilor înstrăinate.

Din acest punct de vedere,

reține instanța de apel, este corectă concluzia apelanților pârâți privitoare la

achiziționarea de către frații V. doar a construcțiilor, nu și a terenurilor aferente,

din moment ce o astfel de mențiune nu este cuprinsă în titluri, iar la data partajării

voluntare cei doi au consemnat doar pentru imobilul din strada G.M. (rămas în proprietatea

lui G.V.) că acesta privește și terenul aferent edificatelor, de 382,50 m.p.

În ce privește situația

juridică a spațiilor locative înstrăinate, s-a reținut că pârâtul Primarul Municipiului

Constanța are obligația să propună acordarea de despăgubiri către reclamant, în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, corespunzătoare cotei de 1/3 din

valoarea acestor locuințe (respectiv, cele vândute conform contractelor nr. X

din 11 august 1997 către M.G. și nr. Y din 11 august 1997 către C.A., din imobilul

situat în B-dul T.).

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs pârâții Primarul Municipiului Constanța și Primăria Municipiului

Constanța solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte, ce vizează incidența excepției inadmisibilității

acțiunii.

Astfel recurenții susțin

că excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată în considerarea principiului

unanimității ce guvernează toate situațiile în care mai multe persoane justifică

un drept de proprietate asupra aceluiași bun, câtă vreme notificările pentru aceleași

imobile au fost înaintate de toți moștenitorii lui A.H., iar acțiunea a fost formulată

doar de V.M. în nume propriu, fără a se dovedi existența unui mandat acordat acestuia

de ceilalți moștenitori.

Ca atare, susțin recurenții,

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 4 din Legea nr. 10/2001.

O altă critică vizează

dispoziția de obligare a pârâților la restituirea cotei indivize de 1/3 din construcții

reclamantului, susținându-se că hotărârea nu poate fi pusă în execuție, iar restituirea

în natură nu este una efectivă, cât timp obligația de restituire reprezintă o fracție

matematică neindividualizată în concret.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Jurisprudența Curții Europene

nu neagă regula unanimității dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod

rigid ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte.

Astfel în hotărârea L.

și alții împotriva României, din 14 decembrie 2006 Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a constatat că regula unanimității este o construcție jurisprudențială, ce

nu decurge dintr-o dispoziție legală, fiind inspirată de particularitățile acțiunii

în revendicare.

Instanța europeană a admis

astfel că regula unanimității este suficient de clară și accesibilă și urmărește

un scop legitim și anume protejarea tuturor moștenitorilor foștilor proprietari

ai bunului.

În acest sens Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în hotărârea sus evocată a mai statuat că are competența de

a analiza în ce măsură cerința obținerii acordului tuturor coproprietarilor nu impune

persoanei reclamante o sarcină disproporționată, de natură a rupe justul echilibru

între preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor proprietarilor și dreptul

de acces la o instanță de judecată, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Astfel Curtea Europeană

a constatat că aplicarea strictă a regulii unanimității și respingerea acțiunii

ca inadmisibilă, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță.

În materia Legii nr. 10/2001

nu este incidentă regula unanimității regulă care împiedică un singur coproprietar

să revendice un imobil fără acordul celorlalți coproprietari, însă, prin dispozițiile

acestei legi de reparație, legiuitorul a recunoscut dreptul coproprietarilor – persoane

îndreptățite în sensul legii – să solicite, respectiv, posibilitatea să obțină măsuri

reparatorii sub forma retrocedării în natură numai asupra părților din imobil pe

care ei sau autorii lor le dețineau în proprietate în momentul deposedării de către

stat.

Prin introducerea

alin. (4) din Lege nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005) s-a consacrat de altfel

chiar punctul de vedere, preponderent existent în practica judiciară de la intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul că, împrejurarea că numai o parte dintre

moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au cerut restituirea imobilului are

relevanță doar în sensul că el se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001

prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.

Astfel față de cele expuse,

este de reținut că în cauză, pentru imobilele situate în Constanța, strada M.B.

și respectiv situat în B-dul T., au formulat în condițiile Legii nr. 10/2001 notificări

mai multe persoane în calitatea lor de moștenitori colaterali de gradul III, situație

în care unii dintre ei au invocat dreptul la o cotă ideală din succesiunea autorilor

lor, fiind astfel incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 în ce privește

respectarea procedurilor administrative.

În acest context, al existenței

dreptului doar în limitele cotei ideale cuvenite fiecărui moștenitor după succesiunea

autorilor lor comuni, instanța de apel a reținut că poate fi analizat doar dreptul

ce i se cuvine reclamantului și care se circumscrie doar în limitele cotei de 1/3

parte (din imobilele susmenționate) ce reprezintă cota de moștenire a reclamantului.

Cum față de cele expuse

regula unanimității nu este incidentă în materia Legii nr. 10/2001, instanța de

apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii raportat la obiectul dedus

judecății, nefiind astfel fondate nici una din susținerile recurenților.

Așa fiind, nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâții Primarul Municipiului Constanța și Primăria Muncipiului Constanța

împotriva deciziei nr. 142C din 28 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2011.