ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3339/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: După anularea sentinței civile nr. 770 din 19 iunie 2009 a Tribunalului Constanța conform deciziei civile nr. 14/c din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța, în rejudecare, Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 142 din 28 iunie 2010 a admis în parte acțiunile conexe formulate de reclamantul V.M. și au fost obligați pârâții Municipiul Constanța, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța să restituie reclamantului în natură cota indiviză de 1/3 din imobilul construcție situat în Constanța, strada M.B. și din imobilul construcție situat în Constanța, B-dul T., cu excepția apartamentelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995.

A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța să propună acordarea de despăgubiri către reclamant în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 corespunzătoare cotei de 1/3 din valoarea spațiilor locative înstrăinate. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantului și de asemenea s-a respins acțiunea față de Primăria Municipiului Constanța ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală. S-a mai luat act de renunțarea reclamantului la judecată față de RAEDPP Constanța. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Prin notificările înregistrate la Biroul executorului judecătoresc M.A. sub nr. CC din 3 august 2001 și respectiv nr. DD din 3 august 2001, numiții V.M., V.C.

– A. și B.D.V. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, B-dul T. (fostă str. I.) și respectiv imobilul din strada M.B., ca succesori legali ai autorului comun A. (V.) C., arătând că această calitate este probată conform certificatului din 4 septembrie 1998 al Biroului Notarului Public B.C. Potrivit certificatului de calitate de menționat, toți cei trei notificatori dețin o cotă de câte 1/3 din masa succesorală prezumtivă regăsită în patrimoniul defunctului, fiind nepoți de fii ai fostului proprietar. Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun. Prin Titlul I al Legii nr. 247/2005, art. 4 a fost completat cu alin. (4), care a dispus în sensul că: „De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire”. Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, stabilesc la rândul lor că în cazul evocat de art. 4 alin. (1) din lege, decizia de restituire se va emite cu consemnarea cotelor ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat.

În cazul în care numai o parte din foștii proprietari a solicitat restituirea pe calea legii, decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite acestora; doar în măsura în care comisia de analiză a notificărilor nu poate stabili cotele cuvenite fiecăruia dintre succesori, decizia de restituire se va emite pe numele tuturor, urmând ca stabilirea cotelor de proprietate ale acestora să se facă potrivit dreptului comun aplicabil moștenirii. În fine, art. 25 alin. (4) din lege statuează în sensul că decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă, a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie.

Astfel reține instanța că toate aceste prevederi reflectă voința legiuitorului de a da o reglementare aparte situațiilor în care măsurile reparatorii sunt solicitate de succesorii legali sau testamentari ai foștilor proprietari. S-a stabilit, astfel, că în situația celor care aveau vocația succesiunii, dar nu și-au manifestat intenția de a pretinde beneficiul legii speciale în termenul prevăzut pentru depunerea notificării [art. 4 alin. (3) operând repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii] de cotele acestora urmează să beneficieze succesorii acceptanți. În speță, însă, mai mulți notificatori s-au pretins a fi persoane îndreptățite la succesiunea autorului lor, în calitate de moștenitori colaterali de gradul III, notificând împreună și în această calitate autoritatea locală deținătoare, în vederea restituirii în natură a celor două imobile.

În această situație, fiecare dintre succesori a invocat vocația sa la o cotă ideală din succesiunea evocată, recunoscând în egală măsură vocația și cotele ideale ale celorlalți comoștenitori, din punctul de vedere al procedurilor administrative operând prevederile pct. 4 din Normele metodologice. Este real că în conformitate cu decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în absența unei soluționări administrative, succesorii se pot adresa instanței de judecată în vederea valorificării dreptului lor. Dacă însă doar unul dintre notificatori promovează demersul în justiție, acesta nu va putea pretinde decât recunoașterea și valorificarea dreptului corespunzător cotei sale ideale, neputând în absența unui mandat - să inițieze o acțiune vizând restituirea întregului imobil.

Ca atare, reține instanța de apel, în acest caz nu se pune problema încălcării regulii unanimității - recunoscute în jurisprudența anterioară a instanțelor naționale în materia revendicării (care viza în realitate obstacularea accesului la instanță în măsura în care nu toți coproprietarii acționau unitar în promovarea acțiunii reale) și amendate prin soluția de speță dată în hotărârea L. contra României - ci a deschiderii reclamantului a căii procesuale prin care, independent de voința și conduita celorlalți moștenitori, să poată pretinde recunoașterea dreptului propriu. Dacă însă - așa cum s-a arătat - promovarea acțiunii în instanță de către unul dintre notificatori nu poate fi obstrucționată prin pasivitatea celorlalți, motivul de apel privitor la nelegalitatea acordării către reclamant a întregului imobil, în considerarea unei viitoare departajări amiabile sau prin hotărâre judecătorească între coproprietari, este fondat.

S-a mai reținut că voința legiuitorului român, de a conferi deciziei de restituire valoare de act recognitiv al dreptului de proprietate, exclude atribuirea în instanță, altfel decât în ipoteza distinct reglementată prin art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, a întregului bun ce face obiectul notificării către unul dintre coproprietari. În măsura în care reclamantul nu a făcut dovada că a acționat ca mandatar convențional al celorlalte pretinse persoane îndreptățite, iar ceilalți notificatori nu au înțeles să intervină în prezentul proces, titularul acțiunii nu putea cere în instanță decât restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota sa ideală, neputând obține prin hotărâre judecătorească și cotele părți ale comoștenitorilor notificanți alături de care a înțeles să formuleze notificarea.

În caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea drepturilor pretinse de către cei care tind la soluționarea pe cale administrativă a notificării ori chiar se opun unui demers judiciar și care s-ar vedea puși în situația de a obține în final o recunoaștere formală a unui drept conferit în realitate unei alte persoane, prin hotărâre judecătorească. În fine, un alt argument în susținerea acestui punct de vedere îl constituie faptul că, prin atribuirea întregului imobil către titularul dreptului asupra unei cote ideale, se prezumă că instanța de fond analizează indirect și calitatea de persoane îndreptățite a celorlalți notificatori (deși nu au figurat ca părți în proces și nu au administrat probe în acest sens), judecătorul fondului fiind însă obligat a statua exclusiv asupra dreptului și calității titularului acțiunii.

Pe cale de consecință, intimatul reclamant V.M. putea pretinde (și obține în instanță) doar dreptul corespunzător cotei sale de 1/3 din imobilele ce fac obiectul notificării, iar nu măsuri reparatorii prin restituirea în natură a acestor bunuri, în integralitate. Asupra dezlegării date fondului raportului litigios, instanța de apel a reținut totodată că în mod greșit în primă instanță s-a apreciat că intimatul reclamant a justificat dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente celor două imobile, din moment ce nici actul de vânzare încheiat în septembrie 1920 între S.M. și cumpărătorii G.V. și H.V. (pentru imobilul situat în Constanța, strada M.M. compus din două prăvălii la parter și o prăvălie cu etaj), nici cel încheiat la 14 martie 1911 între V.P.

și aceiași cumpărători, compus dintr-o prăvălie, pivniță, casă de locuit la etaj și mansardă (pentru imobilul din Constanța, Piața I.), după cum nici actul de partaj voluntar încheiat între frații V., din 17 noiembrie 1925 la Tribunalul Constanța nu fac vorbire despre transferul dreptului de proprietate și asupra terenurilor aferente clădirilor înstrăinate. Din acest punct de vedere, reține instanța de apel, este corectă concluzia apelanților pârâți privitoare la achiziționarea de către frații V. doar a construcțiilor, nu și a terenurilor aferente, din moment ce o astfel de mențiune nu este cuprinsă în titluri, iar la data partajării voluntare cei doi au consemnat doar pentru imobilul din strada G.M.

(rămas în proprietatea lui G.V.) că acesta privește și terenul aferent edificatelor, de 382,50 m.p. În ce privește situația juridică a spațiilor locative înstrăinate, s-a reținut că pârâtul Primarul Municipiului Constanța are obligația să propună acordarea de despăgubiri către reclamant, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, corespunzătoare cotei de 1/3 din valoarea acestor locuințe (respectiv, cele vândute conform contractelor nr. X din 11 august 1997 către M.G. și nr. Y din 11 august 1997 către C.A., din imobilul situat în B-dul T.). Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Primarul Municipiului Constanța și Primăria Municipiului Constanța solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte, ce vizează incidența excepției inadmisibilității acțiunii. Astfel recurenții susțin că excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată în considerarea principiului unanimității ce guvernează toate situațiile în care mai multe persoane justifică un drept de proprietate asupra aceluiași bun, câtă vreme notificările pentru aceleași imobile au fost înaintate de toți moștenitorii lui A.H., iar acțiunea a fost formulată doar de V.M. în nume propriu, fără a se dovedi existența unui mandat acordat acestuia de ceilalți moștenitori. Ca atare, susțin recurenții, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

O altă critică vizează dispoziția de obligare a pârâților la restituirea cotei indivize de 1/3 din construcții reclamantului, susținându-se că hotărârea nu poate fi pusă în execuție, iar restituirea în natură nu este una efectivă, cât timp obligația de restituire reprezintă o fracție matematică neindividualizată în concret. Examinând hotărârea atacată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Jurisprudența Curții Europene nu neagă regula unanimității dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte. Astfel în hotărârea L. și alții împotriva României, din 14 decembrie 2006 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că regula unanimității este o construcție jurisprudențială, ce nu decurge dintr-o dispoziție legală, fiind inspirată de particularitățile acțiunii în revendicare.

Instanța europeană a admis astfel că regula unanimității este suficient de clară și accesibilă și urmărește un scop legitim și anume protejarea tuturor moștenitorilor foștilor proprietari ai bunului. În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea sus evocată a mai statuat că are competența de a analiza în ce măsură cerința obținerii acordului tuturor coproprietarilor nu impune persoanei reclamante o sarcină disproporționată, de natură a rupe justul echilibru între preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor proprietarilor și dreptul de acces la o instanță de judecată, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Astfel Curtea Europeană a constatat că aplicarea strictă a regulii unanimității și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță. În materia Legii nr. 10/2001 nu este incidentă regula unanimității regulă care împiedică un singur coproprietar să revendice un imobil fără acordul celorlalți coproprietari, însă, prin dispozițiile acestei legi de reparație, legiuitorul a recunoscut dreptul coproprietarilor – persoane îndreptățite în sensul legii – să solicite, respectiv, posibilitatea să obțină măsuri reparatorii sub forma retrocedării în natură numai asupra părților din imobil pe care ei sau autorii lor le dețineau în proprietate în momentul deposedării de către stat.

Prin introducerea alin. (4) din Lege nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005) s-a consacrat de altfel chiar punctul de vedere, preponderent existent în practica judiciară de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul că, împrejurarea că numai o parte dintre moștenitorii proprietarilor deposedați de stat au cerut restituirea imobilului are relevanță doar în sensul că el se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001 prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale. Astfel față de cele expuse, este de reținut că în cauză, pentru imobilele situate în Constanța, strada M.B.

și respectiv situat în B-dul T., au formulat în condițiile Legii nr. 10/2001 notificări mai multe persoane în calitatea lor de moștenitori colaterali de gradul III, situație în care unii dintre ei au invocat dreptul la o cotă ideală din succesiunea autorilor lor, fiind astfel incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 în ce privește respectarea procedurilor administrative. În acest context, al existenței dreptului doar în limitele cotei ideale cuvenite fiecărui moștenitor după succesiunea autorilor lor comuni, instanța de apel a reținut că poate fi analizat doar dreptul ce i se cuvine reclamantului și care se circumscrie doar în limitele cotei de 1/3 parte (din imobilele susmenționate) ce reprezintă cota de moștenire a reclamantului.

Cum față de cele expuse regula unanimității nu este incidentă în materia Legii nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii raportat la obiectul dedus judecății, nefiind astfel fondate nici una din susținerile recurenților. Așa fiind, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Constanța și Primăria Muncipiului Constanța împotriva deciziei nr. 142C din 28 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2011.