ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5500/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5500/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 16 iulie 2008, pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă sub nr. 27597/3/2008, reclamantele Israelian J.H., M.L.N. și M.A. au

chemat în judecată pe pârâții municipiul București, prin Primar și pe T.B.C.,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate lipsa unui titlu

valabil al statului asupra imobilului situat în București, sector 1 și să se

dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplina proprietate și liniștită

posesie a imobilului apartament situat în București, sector 1, compus dintr-o

cameră în pivnița și o boxă și cota parte de teren în suprafața de 25, 15 mp,

din terenul în suprafață totală de cca. 200 mp, și aceeași cotă din părțile

comune, corespunzător regulilor revendicării prin comparare de titluri, precum

și obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantele au arătat că imobilul ce formează obiectul prezentei acțiuni a

fost dobândit de autorul lor, E.M., prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 7507 din 9 noiembrie 1946 de M.A.E.R. și că autorul lor, E.M.,

a decedat la data de 2 iunie 1982, reclamantele fiind moștenitoarele acestuia

astfel: J.H.I. în calitate de soție supraviețuitoare, iar L.N.M. și A.M.,

(căsătorită P.) - în calitate de fiice.

Ulterior imobilul a

fost preluat în mod abuziv de către stat în accepțiunea dată de art. 2 din

Legea nr. 10/2001, fără a se cunoaște un titlu legal al preluării.

Prin adresa SC R.V.

SA din29 ianuarie 2002, li s-a comunicat că imobilul din București, a fost

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 4664 pe

numele lui M.A., adică pe numele fostului proprietar anterior - vânzătorul de

la care a dobândit autorul lor.

Referitor la situația

locativă actuală a imobilului, prin adresa mai sus menționată a SC R.V. SA, au

fost înștiințate că, în baza Legii nr. 112/1995, a fost vândut imobilul în

litigiu lui T.B.C.

Sub aspectul identității

între apartament, menționat în actul de proprietate al autorului reclamantelor,

și apartament, deținut de pârât, arată că apartamentul autorului lor era situat

la etajul 2 al imobilului unde nu mai exista un alt apartament, iar după

preluarea de către statul comunist, s-a făcut o renumerotare a unităților

locative ale imobilului prin atribuirea de număr al unității locative situate

la subsol.

Au arătat și că, deși

au formulat, în baza Legii nr. 10/2001 cerere de restituire a imobilului către

Primăria municipiului București, ce a format obiectul notificării nr. 2254 din 13

august 2001, și au precizat că solicită restituirea în natură a imobilului și

numai în subsidiar acordarea de despăgubiri în echivalent sau bănești, aceasta

nu a dispus în nici un fel asupra cererii lor.

Apreciază că vânzarea

de către stat a bunului lor către terți, vânzare anterioară asigurării unei

despăgubiri echitabile, prin încălcarea dreptului de proprietate al

reclamanților, reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul

Protocol adițional. Practica C.E.D.O a statuat în mod constant că vânzarea

bunurilor în baza Legii nr. 112/1995, a împiedicat pe foștii proprietari

deposedați abuziv de către stat să-și exercite dreptul de proprietate, precum

și faptul că lipsirea prelungită de bunul respectiv reprezintă o violare a dreptului

prevăzut de Convenție.

Toate aceste argumente

îndreptățesc promovarea prezentei acțiuni în revendicare prin comparare de

titluri, ca unică formă de a obține o reparare a prejudiciului suferit de

reclamante prin încălcarea dreptului lor.

Mai arată că

preluarea de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 a

imobilului aparținând autorului lor nu poate fi considerat un titlu valabil,

întrucât valabilitatea titlului presupune concordanța cu legile în vigoare la

data preluării bunului, iar decretul era în contradicție cu legile în vigoare.

Susțin reclamantele

că titlul lor este preferabil celui avut de pârât până în prezent. Imobilul a

fost preluat în mod abuziv de stat, cu încălcarea atât a dispozițiilor

constituționale în vigoare la data preluării, cât și a constituției și a

tratatelor internaționale la care România era parte.

Pârâtul a dobândit

bunul imobil prin cumpărare de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, titlul lui

de proprietate fiind reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu

acesta.

Este evident faptul

că, intrând în mod abuziv în posesia imobilului, statul - respectiv succesorul

în drepturi al acestuia - municipiul București - nu putea să îl înstrăineze

ulterior în mod valabil către subdobânditori, căci nimeni nu poate să transmită

mai multe drepturi decât are el însuși.

În aceste condiții,

titlul de proprietate al reclamantelor apare ca fiind mai bine caracterizat și

preferabil față de cel al pârâtului, care a dobândit bunul de la un non

dominus.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2), art. 21 din Constituție, art. 6

din Legea 213/1998, art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional

al C.E.D.O., art. 11 alin. (2) din Constituție și toate celelalte dispoziții

legale mai sus citate. La termenul din 17 noiembrie 2008, reclamantele prin

apărător au precizat că au înțeles să învestească instanța cu o acțiune în

revendicare prin comparare de titluri.

Prin sentința civilă nr.

789 din 05 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamante.

În motivarea acestei

soluții, instanța a reținut că prin actul de vânzare cumpărare încheiat între A.M.

în calitate de vânzător pe de-o parte și E.M. în calitate de cumpărător pe de

altă parte, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra

apartamentului din imobilul situat în București.

Cu privire la titlul

reclamantelor, având în vedere că tranzacția a avut loc la data de 01 noiembrie

1946, dată la care circulația juridică a imobilelor, inclusiv a terenurilor,

era supusă regimului C. civ., fiind guvernată de principiul consensualismului,

forma autentică nu era cerută. Deci o eventuală lipsă a formei autentice a

titlului reclamantelor este lipsită de relevanță în cauză.

În ce privește

motivele de nulitate ale contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu

chiriașul T.B.C. în temeiul Legii nr. 112/1995, invocate de reclamante în

susținerea acțiunii, instanța apreciază că acestea nu mai pot fi analizate,

față de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care

o eventuală acțiune în constatarea nulității acestui contract ar fi prescrisă,

astfel încât nulitatea contractului nu mai poate fi invocată nici pe cale de

excepție.

În cazul imobilelor

preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură,

fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare

cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost

vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea

situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în

proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață

corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, potrivit dispozițiilor art.

18 lit. c) din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a

înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Criteriul de analiză

al acțiunii în revendicare în speță nu îl reprezintă compararea titlurilor din

perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea

subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei

persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia

titlul pârâților este preferabil.

Din cele mai sus

expuse rezultă și lipsa de interes a reclamantelor în ceea ce privește

constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât soluționarea acțiunii

în revendicare se face pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 califică în mod expres

ca fiind preluate în mod abuziv imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

De asemenea,

tribunalul apreciază că referirea la art. 1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O.

este lipsită de relevanță, întrucât nu numai reclamantele, ci și pârâtul T.B.C.

are dreptul la respectarea bunului său, în condițiile în care titlul de

proprietate al acestuia, respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost desființat. Din analiza practicii C.E.D.O.

nu rezultă concluzia conform căreia prin adoptarea unui anumit criteriu de

preferabilitate în compararea a două titluri de proprietate s-ar încălca

vreunul dintre drepturile recunoscute de C.E.D.O.

Prin Decizia civilă nr.

245/ A din 1 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul declarat de reclamantele I.J.H.,

M.L.N. și M.A., ca nefondat.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că tribunalul a avut în vedere la

pronunțarea soluției regula de drept conform căruia concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând

astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din

aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare

formulată de reclamante.

Dreptul de

proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantelor nu

este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al C.E.D.O.,

principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții

Europene, fiind acela că „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui

vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod

efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1” (în acest sens fiind Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie

1977).

Instanța europeană a

considerat că există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”

și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție

legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei

din 28 septembrie 2004).

Împrejurarea că prin

Legea nr. 1/2009 au fost abrogate dispozițiile art. 2 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001

nu are nicio relevanță sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate al

autorului reclamantelor, acestea putându-se prevala de un bun în sensul

Convenției, dar numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunesc toate

condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Această situație

juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor

prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea

deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării ori, după caz,

printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Acest aspect era

reglementat expres și de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior

abrogării acestei prevederi prin Legea nr. 1/2009, text legal conform căruia

„persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după

primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor

prezentei legi.”

Împrejurarea că

notificarea nu a fost încă soluționată nu are nicio relevanță sub aspectul

analizat, cu atât mai mult cu cât obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la

privarea persoanelor ce au formulat notificări de dreptul la un tribunal, față

de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă sau

după caz, chiar a refuzului emiterii unui răspuns, instanțele având în această

situație jurisdicție deplină, legea specială aducând, de altfel, chiar perfecționări

sistemului reparator.

Nici hotărârea

pronunțată de Curtea Europeană în cauza Viașu contra României nu poate duce la

o altă concluzie, căci s-a considerat că numai dreptul reclamantului la

restituire, care „a fost ulterior confirmat în mod constant și regulat de către

autorități, fiind așadar stabilit cu certitudine în dreptul intern”, constituie

un "interes patrimonial" care „intră în sfera de aplicare a noțiunii

de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție”.

Văzând dispozițiile art.

18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009),

Curtea a apreciat ca fiind corecte constatările tribunalului că aceste

prevederi au avut ca efect în speță consolidarea titlului cumpărătorului de

bună credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de pârâtul T.B.C. cu unitatea administrativ-teritorială, întrucât

apelantele-reclamante nu a formulat o acțiune în anulare a acestui act.

Chiar dacă prin

Hotărârea Păduraru contra României, precum și prin alte hotărâri pronunțate în

cauze similare invocate și prin motivarea cererii de apel, C.E.D.O. a stabilit

că Statul Român si-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și

cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general care o constituie

restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor

normative de naționalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâtului

în speță la restituirea în natură a imobilului în litigiu pe calea acestei

cereri întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Însăși jurisprudența

C.E.D.O. a formulat aprecierea că persoanele care și-au dobândit cu

bună-credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri,

iar diminuarea vechilor atingeri ale proprietății nu trebuie să creeze noi

prejudicii disproporționate (cauza Raicu contra României, cauza Pincova și Pinc

contra Republicii Cehe).

Contrar celor

susținute de apelante, au legătură cu obiectul cauzei ambele aspecte reținute

de prima instanță în motivarea sentinței, sub aspectul cercetării valabilității

titlului statului, respectiv incidența Legii nr. 10/2001, ca lege specială în

materia acestor imobile, cât și, pe cale de consecință, calificarea ca fiind

abuzivă a preluării imobilelor în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1)

din același act normativ.

Or, plecând de la

această calificare pe care în prezent o face chiar legiuitorul, tribunalul,

apreciind că această chestiune supusă judecății este subsumată analizei

acțiunii în revendicare a acestor imobile, a statuat asupra netemeiniciei

întregii acțiuni, analiza titlului statului în cadrul acesteia neputându-se realiza

cu ignorarea normelor speciale și a procedurilor prevăzute de acestea,

proceduri la care apelantele au și apelat prin notificarea formulată în baza

Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și jurisprudența C.E.D.O. invocată

de apelante în sprijinul acestei afirmații, Curtea a reținut doar că stabilirea

caracterului nefuncțional al mecanismului restituirii instituit prin procedura

Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a constatat în hotărârile Curții Europene (exemplificând

aici doar prin Hotărârile în cauzele Huber contra României sau Faimblat contra

României, invocate de apelante) a avut în vedere numai neasigurarea până în

prezent a unei reparații a dreptului de proprietate, prin acordarea de

despăgubiri de către statul român, în condițiile lipsei de finalitate a

procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care

nu permite persoanelor în cauză să beneficieze de despăgubire și/sau să

primească acțiunile la Fondul „Proprietatea”, în funcție de opțiunea lor,

într-un termen rezonabil.

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantele-reclamante I.J.H.,

M.L.N. și M.A. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că în mod nelegal instanța de apel a respins critica privind

modalitatea nelegală de soluționare a capătului de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului  și a menținut soluția primei instanțe pe

acest aspect.

Deși cererea de

constatare a nevalabilității titlului statului a fost respinsă ca neîntemeiată,

în realitate, magistratul fondului a soluționat cererea de constatare a

nevalabilității pe cale de excepție, considerând-o lipsită de interes, fără a

intra deci în judecata propriu-zisă a fondului.

Prin urmare, față de

o astfel de motivare Curtea a refuzat să analizeze pe fond capătul de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului, ascunzându-se după

motivația aplicării normelor speciale, deși era investită expres cu verificarea

acestui aspect.

Interesul analizei pe

fond a acestui capăt de cerere este motivat de următoarele argumente:

Până în prezent

notificarea înregistrată la Primăria municipiului București în baza Legii nr. 10/2001

nu a fost soluționată datorită mecanismului total nefuncțional prevăzut de

această lege. Această constatare confirmă - în mod distinct de acțiunea în

revendicare-viciul titlului pârâtului-intimat de a fi dobândit de un non

dominus.

O astfel de analiză a

titlului statului conferă alte condiții de analiză a acțiunii în revendicare,

sporind șansele reclamanților de a le fi admisă acțiunea.

Există o

contradictorialitate a considerentelor hotărârii.

Deși reține în

considerente efectele hotărârilor C.E.D.O., în cauzele Huber contra României și

Faimblat contra României, cu toate acestea Curtea de Apel dă o interpretare

eronată acestora considerând că nu ar avea relevanță în cauză întrucât

caracterul nefuncțional al mecanismului instituit prin Legea nr. 10/2001 a avut

în vedere doar neasigurarea până în prezent a unei reparații a dreptului de

proprietate prin acordare de despăgubiri de către statul român, în condițiile

lipsei de finalitate a procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 . într-un termen rezonabil.

Printr-o astfel de

motivare Curtea se face că nu înțelege că tocmai lipsa de funcționalitate a

acestui mecanism a justificat acțiunea reclamantelor și impune în sarcina

instanței investită cu o astfel de cerere să se pronunțe pe fondul ei. Numai în

acest mod s-ar concretiza garanția procesuală prevăzută de art. 6 din C.E.D.O.

ca „o instanță judecătorească independentă și imparțială să hotărască asupra

încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil". Prin

soluția instanței practic se neagă dreptul reclamantelor de acces la un

tribunal pe motiv că nu au epuizat procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.

În situația în care

instanța de recurs va aprecia că prima instanță s-a pronunțat pe fondul cererii

privind constatarea nevalabilității titlului statului, se solicită a se dispune

modificarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond admiterea cererii, astfel

cum a fost formulată.

Recurentele își

susțin această cerere pe argumentele asupra cărora consideră că instanțele

precedente nu s-au pronunțat.

Se susține că

„titlul" statului îl constituie anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950,

decret care era profund neconstituțional prin raportare la art. 8 din

Constituția din 1948 în vigoare la data emiterii lui, dar și nelegală prin

raportare la dispozițiile art. 481 C. civ.

Nevalabilitatea

titlului statului rezultă și din faptul că statul a preluat imobilul de la altă

persoană decât adevăratul proprietar, respectiv de la A.M. (vânzătorul către

autorul reclamantelor), iar nu de la E.M., autorul reclamantelor, proprietarul

real la data preluării. Calificarea ca fiind fără titlu valabil într-o astfel

de situație a fost făcută prin art. 1 alin. (2) si (3) din Normele Metodologice

de aplicare a Legii nr. 112/1996 aprobate prin H.G. 20/1996. Or, instanțele

precedente au refuzat să analizeze astfel de motive pe fondul cererii de

constatare a nevalabilității titlului statului.

Pentru toate aceste

motive, se consideră că greșit instanțele nu au soluționat acest capăt de cerere,

tratându-l ca fiind „subsumat" revendicării. În realitate, logica juridică

impunea soluționarea cu prioritate a acestui capăt de cerere, înainte de

soluționarea capătului de cerere privind revendicarea, tocmai ca o operație

absolut necesară - ca premisă a comparării titlurilor părților.

În mod greșit a fost

respinsă acțiunea în revendicare prin excluderea aplicabilității art. 481 C.

civ. și a art. 6 din C.E.D.O., instanța considerând că Legea specială nr. 10/2001

ar fi aplicabilă în cauză, lege care ar împiedica opțiunea reclamanților pentru

aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Practic, printr-o

astfel de soluție și motivare acțiunea reclamanților a fost respinsă ca și cum

ar fi inadmisibilă pe dreptul comun. Faptul că a reținut în considerente - prin

trimitere la practica C.E.D.O. - că mecanismul instituit de legea specială nu

funcționează și că accesul la justiție este astfel iluzoriu pe calea acelei

proceduri, ar fi trebuit să conducă la acceptarea ideii că singura alternativă

pentru reclamanți este admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de

titluri, ca remediu efectiv.

Instanța de apel a

încălcat principiul disponibilității procesuale și a comis o denegare de

dreptate, contrară art. 3 C. civ.

Hotărârea este

contradictorie din punct de vedere al considerentelor pe baza cărora a fost

respins apelul în criticile ce vizau modul de soluționare al capătului de

cerere privind revendicarea.

Astfel, pe de-o parte

le recunoaște reclamanților posibilitatea de a se prevala de existența „bunului"

în sensul Convenției, raportat la recunoașterile legislative ale statului

privind caracterul abuziv al preluărilor din perioada comunistă (inclusiv art. 2

alin. (2) din legea 10/2001 abrogat prin Legea nr. 1/2009), iar pe de altă

parte refuză să facă aplicarea dispozițiilor legale de protecție a bunului, pe

motiv că reclamanții nu ar dovedi „condițiile legii pentru a beneficia de

restituirea imobilului preluat abuziv".

În procedura Legii nr.

10/2001 nu se poate obține o hotărâre „de restituire" a bunului așa cum

pretinde instanța de apel, întrucât imobilul a fost vândut abuziv de către

stat. În aceste condiții este evident că raționamentul construit de această

instanța este greșit, atunci când condiționează posibilitatea de a acționa

într-o revendicare și de a beneficia de protecția bunului, de existenta unei

astfel de dispoziții administrative.

Prin tot acest

raționament în realitate instanța limitează accesul la justiție al

reclamantelor recurente.

Contradictorialitatea

hotărârii rezultă și din aceea că, pe de-o parte nu le acordă reclamanților

beneficiul comparării de titluri potrivit art. 480 C. civ., pe de altă parte,

acordă intimatului-pârât preferință pe considerentul că bunul a fost dobândit

cu bună - credință.

În mod nelegal a fost

înlăturată aplicarea regulilor de drept comun din materia comparării

titlurilor, unanim acceptate de doctrina și practica judiciară din materia

revendicării.

Astfel, din analiza

comparativă a celor două titluri, se poate lesne observa preferabilitatea

actului reclamantelor, ceea ce impune admiterea acțiunii în revendicare,

deoarece titlul reclamantelor este un act autentic care provine de la un „dominus",

iar titlul statului este viciat, aspect rezultat din art. 2 din Legea nr. 10/2001,

întrucât în anexa la Decretul nr. 92/1950 care a constituit temeiul preluării,

a fost menționat o altă persoană.

Instanța de apel își

motivează hotărârea pe dispoziții ale Legii nr. 1/2009 (lege care intrase în

vigoare în februarie 2009, în timp ce acțiunea fusese promovată anterior, la 16

iulie 2008), încălcând dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Instanța de apel a

interpretat eronat efectele hotărârilor C.E.D.O. în materia calificării

noțiunii de „bun".

Astfel, au fost

făcute trimiteri la practica mai veche a Curții fără să aibă în vedere

schimbarea jurisprudențială recentă care conferă caracterul de „bun actual” și

atunci când este vorba de o recunoaștere legislativă a dreptului de proprietate

preluat abuziv de către stat.

Prin urmare, simpla

edictare a acestei legislații constituie prin ea însăși un bun actual al

titularului dreptului pentru care a fost adoptată norma internă, bun ce intră

în sfera de ocrotire a C.E.D.O.

De altfel, chiar

textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma sa anterioară

modificării prin Legea nr. 1/2009, dar în vigoare la data introducerii

acțiunii, recunoștea într-o manieră indubitabilă calitatea de bun actual,

stipulând că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil

își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării".

Instanța de apel a

aplicat și interpretat eronat și decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie

2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ale cărei efecte nu excludeau

admiterea acțiunii în revendicare formulată.

Decizia pronunțată în

soluționarea recursului în interesul legii recunoaște legitimitatea și

admisibilitatea revendicării atunci când normele de drept aplicabile cauzei

sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

În situația în care o

lege specială (cum este și Legea nr. 10/2001) nu asigură o cale efectivă pentru

repararea dreptului încălcat, atunci legea specială încalcă Convenția, ceea ce

duce la aplicarea Convenției cu prioritate și la înlăturarea de la aplicare a

legii speciale.

Instanța de apel nu a

analizat motivul de apel prin care se invoca prevalența normelor Convenției

asupra prevederilor din dreptul intern, prin analiza concursului dintre legile

interne și reglementările internaționale, în baza căreia instanța poate și

trebuie să aprecieze care este legea mai favorabilă si să o aplice pe aceasta.

Din compararea

reglementării interne cu reglementarea internațională rezultă în mod evident

faptul că dispozițiile C.E.D.O. sunt mai favorabile decât dispozițiile Legii nr.

10/2001, aspect ce rezultă din criteriul duratei termenului de prescripție a

acțiunii, criteriul finalității și duratei procedurii sub aspectul obținerii

respectării dreptului încălcat sau al unei indemnizări corespunzătoare valorii

bunului.

Acțiunea exercitată

pe calea legii speciale are o serie de inconveniente și limitări incompatibile

cu Convenția, cum ar fi: procedura extrem de îndelungată, imposibilitatea

recuperării în natură a imobilelor care au fost vândute de către stat înainte

de intrarea în vigoare a legii, lipsa oricărei speranțe legitime de indemnizare

echitabilă și într-un termen rezonabil pentru cei ale căror imobile au fost

vândute de către stat.

C.E.D.O. a statuat în

mod repetat că mecanismul stabilit de legea internă pentru acordarea de

despăgubiri nu este viabil și nu este de natură a asigura o despăgubire

corespunzătoare prejudiciului suferit.

În aceste condiții

aplicarea de instanța de fond a unor pretinse criterii „noi" în materia

revendicării privind preferabilitatea titlului cumpărătorului de la stat este

profund nelegală.

Nu a fost avută în

vedere nici aplicabilitatea de către judecătorul național a Recomandării

(2004)5 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind verificarea

compatibilității proiectelor de lege, a legilor în vigoare și a practicilor

administrative cu standardele impuse de C.E.D.O.

Judecătorul național,

verificând compatibilitatea legii speciale (10/2001) cu standardele impuse de C.E.D.O.,

poate proceda la o schimbare de jurisprudență și de practică prin neaplicarea

legii stabilite ca incompatibile.

Recurentele se

consideră titulare actuale ale bunului revendicat, calitate ce le-a fost

recunoscută prin măsurile legislative care prevăd măsuri de restituire sau

recunoaștere a preluării abuzive de către stat.

Recunoașterea

legislativă a caracterului de preluare abuzivă pentru categoriile de imobile

preluate de stat, constituie o recunoaște de către stat a caracterului de „bun

actual” al acelor imobile, ceea ce conduce la concluzia că acestea pot face

obiectul protecției normei din Convenție.

În absența oricărei

forme de dezdăunare pentru încălcările dreptului, având în vedere că intrarea

bunurilor în stăpânirea statului nu a valorat translație validă a proprietății,

astfel încât reclamantul care promovează o acțiune în revendicare directă poate

susține că este proprietarul imobilului, în sens de „bun actual", care să

poată fi apărat de dispozițiile Convenției.

În faza procesuală a

recursului nu au fost administrate înscrisuri noi.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima instanță de

fond a reținut că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 califică în mod expres

ca fiind preluate în mod abuziv imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950,

o astfel de apreciere constituind o recunoaștere a faptului că statul a intrat

în mod abuziv în proprietatea imobilului.

La rândul său,

instanța de apel a considerat că, plecând de la această calificare pe care în

prezent o face chiar legiuitorul, verificarea valabilității titlului statului

este subsumată analizei acțiunii în revendicare, neputându-se realiza cu

ignorarea normelor speciale și a procedurilor prevăzute de acestea. S-a

apreciat, de asemenea, că reclamantele invocă un titlu de proprietate valabil,

din moment ce s-a trecut mai departe la analiza preferabilității acestui titlu,

comparativ cu titlul de proprietate al pârâtului.

Această concluzie

rezultă din faptul că în apel s-a menționat că abrogarea dispozițiilor art. 2 alin.

(2) ale Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu are nicio relevanță sub

aspectul dovedirii dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, acestea

putându-se prevala de un bun în sensul Convenției, sub acest aspect urmând a se

face distincție între „simpla speranță de restituire” și o „speranță legitimă”,

de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie

judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Prin urmare, ambele

instanțe de fond au considerat că s-a dovedit dreptul de proprietate al

autorului reclamantelor asupra apartamentului în litigiu, astfel încât

criticile recurentelor vizând greșita neanalizare pe fond a valabilității

titlului statului și din perspectiva art. 6 al Legii nr. 213/1998, apar ca

lipsite de relevanță, deoarece aceste aprecieri tind la susținerea unei

concluzii la care instanța a ajuns deja.

De altfel, ambele

instanțe de fond au considerat acțiunea în revendicare admisibilă, din moment

ce au trecut la compararea titlurilor de proprietate și au acordat preferință

titlului pârâtului.

Folosirea expresiei

„lipsă de interes” s-a referit la analizarea altor aspecte privind

valabilitatea titlului statului, în condițiile în care se constatase deja

preluarea abuzivă realizată prin Decretul nr. 92/1950.

Recurentele consideră

că o analiză asupra valabilității titlului statului sub toate aspectele,

inclusiv prin prisma art. 6 al Legii nr. 213/1998, ar conferi alte condiții de

analiză a acțiunii în revendicare, sporind șansele reclamantelor de a le fi

admisă acțiunea.

Înalta Curte

apreciază că această susținere este nefondată deoarece, chiar dacă s-ar fi

analizat lipsa de titlu a statului din perspectiva nerespectării Decretului nr.

92/1950 și conformității sale cu constituția și tratatele la care România era

parte, cât timp s-a trecut la compararea titlurilor de proprietate, prin

aplicarea art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, soluția ar fi fost aceeași,

căci instanțele au acordat preferință titlului de proprietate al chiriașului

cumpărător făcând aplicarea criteriilor de preferință prevăzute în Legea nr. 10/2001,

deoarece imobilul în litigiu intra sub incidența acestei legi.

În consecință, se

apreciază că toate criticile privind greșita soluționare a capătului de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului sunt nefondate.

Este nefondată și

critica potrivit căreia în mod greșit a fost respinsă acțiunea în revendicare

prin excluderea aplicabilității art. 480 - 481 C. civ. și a art. 6 din C.E.D.O.,

acțiunea reclamanților fiind respinsă ca și cum ar fi inadmisibilă pe dreptul

comun.

Înalta Curte are în

vedere faptul că imobilul în litigiu, fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950,

intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în materia

acestei categorii de imobile.

Raportul dintre legea

specială și cea generală este reglementat de principiul de drept potrivit cu

care „specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant”.

Prin urmare, legea

specială derogă de la cea generală motiv pentru care se aplică cu prioritate,

iar, odată intrată în vigoare, instanțele au obligația de a o aplica indiferent

de temeiul juridic indicat de părți, deoarece acestea nu își pot alege legea

aplicabilă, această posibilitate nefiind un atribut al principiului

disponibilității, dispozițiile legale incidente în cauză fiind date de norme de

drept imperative asupra cărora părților nu le este permis să negocieze.

Faptul că procedura

administrativă prevăzută de legea specială nu este respectată, ceea ce duce la

întârzierea soluționării notificărilor, nu constituie un motiv pentru

înlăturarea legii speciale, cu atât mai mult cu cât persoanele interesate se

pot adresa instanței de judecată care, datorită plenitudinii de competență, pot

să se pronunțe pe fondul pretențiilor menționate în notificare, în cazul

refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea în termenul legal,

astfel cum s-a decis prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007.

Împrejurarea că

despăgubirile acordate în temeiul acestei legi întârzie a fi plătite deoarece

Fondul Proprietatea nu funcționează, este un argument care poate determina

constatarea unei încălcări a dreptului de proprietate prin imposibilitatea

punerii în aplicare a prevederilor legii interne, ceea ce nu înseamnă că

acestea nu sunt în concordanță cu normele internaționale în materie pentru a

determina incidența art. 20 din Constituția României, care acordă prevalență

într-o asemenea situație reglementărilor C.E.D.O.

În mod corect

instanța de apel a considerat că nu este vorba despre o neconcordanță între

prevederile legii interne și C.E.D.O., ci despre o eventuală încălcare a

dreptului de proprietate ca urmare a nepunerii în executare a titlurilor executorii,

fie că acestea sunt obținute în procedura administrativă, fie printr-o hotărâre

judecătorească pronunțate în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată.

Este neîndoielnic că

judecătorul național are obligația de a aplica cu prioritate legea internă, iar

înlăturarea sa de către poate avea loc numai atunci când se consideră că

aceasta vine în contradicție cu normele europene în materia drepturilor omului.

Astfel, instanțele de

fond au făcut o corectă aplicare a principiului de drept menționat, „specialia generalibus

derogant”, aplicând criteriile de preferință pe care le prevede legea internă,

acordând prioritate legii speciale, respectiv criteriilor de preferabilitate în

compararea titlurilor la care se referă art. 18 lit. c) și art. 20 alin. (2)

ale Legii nr. 10/2001.

În condițiile în care

legea specială nu ar fi prevăzut că fostului proprietar i se vor acorda numai

măsuri reparatorii prin echivalent în situația în care imobilul a fost

înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, puteau fi aplicate dispozițiile

dreptului comun, reprezentat de art. 480 C. civ., invocate de reclamante.

Astfel fiind, apar ca

nefondate criticile recurentelor privind respingerea implicită a acțiunii ca

inadmisibilă pe calea dreptului comun, a încălcării principiului disponibilității

procesuale și comiterea unei denegări de dreptate, contrară art. 3 C. civ.

Respingerea acțiunii

în revendicare nu este motivată contradictoriu, deoarece recunoașterea

existenței unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantelor nu

înseamnă automat și admiterea acțiunii în revendicare în favoarea lor,

cunoscând fiind că de esența acțiunii în revendicare este existența a două

titluri de proprietate care dovedesc existența bunului în patrimoniul ambelor

părți, urmând ca, după aplicarea criteriilor de preferabilitate, să se

stabilească în patrimoniul cui rămâne bunul. Prin urmare, dispozițiile de

protecție ale bunului în acțiunea în revendicare sunt cele care stabilesc

criteriile de preferabilitate, iar aplicarea lor face ca o parte să piardă bunul,

iar alta să își consolideze dreptul asupra acestuia.

Faptul că prin legea

specială s-a stabilit ca, atunci când bunul a fost vândut cu respectarea Legii nr.

112/1995, fostul proprietar să nu mai poată beneficia de restituirea în natură

a acestuia, constituie un criteriu de preferabilitate instituit de legea

specială în favoarea acestuia, în considerarea necesității menținerii

stabilității circuitului civil.

Reclamantele aveau

posibilitatea să conteste valabilitatea acestui contract și buna-credință a cumpărătorului

în termenul legal, însă nu au făcut-o, motiv pentru care nu mai pot pune în

discuție aceste aspecte pe calea acțiunii în revendicare.

Acordarea

preferabilității titlului chiriașului-cumpărător raportat la buna lui credință

nu constituie o motivare contradictorie în raport de criteriile de preferință

prevăzute de dreptul comun cât timp art. 480 C. civ. este înlăturat de la

aplicare de legea specială, pentru motivele menționate anterior.

Făcându-se aplicarea

principiului derogării legii speciale de la legea generală și aplicării sale cu

prioritate, instanța de apel a înlăturat corect art. 480 C. civ., care

constituie dreptul comun în materie de revendicare, astfel încât sunt nefondate

toate criticile privind nelegalitatea înlăturării de la aplicare a regulilor de

drept comun din materia comparării titlurilor.

Nu este fondată nici

critica de nelegalitate privind încălcarea dreptului la un proces echitabil

garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, de către instanța de apel, deoarece acesta și-a motivat hotărârea

pe dispoziții ale Legii nr. 1/2009, care nu era în vigoare la data introducerii

acțiunii.

Această lege a intrat

în vigoare pe parcursul soluționării în primă instanță a cererii, iar modificările

pe care le-a adus Legii nr. 10/2001 puteau fi aplicate în cauză, în măsura în

care se refereau la aspecte de procedură, căci numai în ceea ce privește

măsurile de ordin material este aplicabil principiul tempus regit actum, în

timp ce, pentru normele de procedură, se aplică regula că acestea sunt de

imediată aplicabilitate.

Instanța de apel a

reținut obligativitatea recurgerii la procedura Legii nr. 10/2001, aspect care

este de imediată aplicabilitate, constituind o normă de procedură, în timp ce

argumentul privind opozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al

chiriașului cumpărător a fost susținut în principal în raport de prezumția de

proprietate pe care acesta o naște în favoarea titularului său, iar numai în

subsidiar s-a precizat că acest aspect își găsește o consacrare expresă și în

Legea nr. 1/2009.

Verificând criticile

privind interpretarea eronată pe care instanța de apel ar fi dat-o efectelor

hotărârilor C.E.D.O. în materia calificării noțiunii de „bun", Înalta

Curte le apreciază ca nefondate.

Astfel, recurentele

consideră că Legea nr. 10/2001 nu asigură o cale efectivă pentru repararea

drepturilor încălcate, motiv pentru care, judecătorul intern poate înlătura

aplicarea legii interne și să dispună direct în temeiul prevederilor C.E.D.O. Mai

mult, acestea apreciază că recunoașterea legislativă a dreptului de proprietate

preluat abuziv constituie un „bun actual” conform jurisprudenței recente a C.E.D.O.,

interpretare care le îndreptățește la restituirea în natură a bunului.

Înalta Curte constată

că acest aspect a fost abordat în motivarea instanței de apel, care a

concluzionat că reținerea în cauza Faimblat a caracterului iluzoriu al

procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, se referă la neacordarea

despăgubirilor într-un termen rezonabil, iar nu la contrarietatea prevederilor

legii cu cele ale Convenției. Apare astfel ca nereală susținerea recurentelor

că instanța de apel nu a analizat motivul de apel privind prevalența C.E.D.O.,

ca lege mai favorabilă, în raport cu legea internă.

Instanța de apel nu a

nesocotit nici decizia în interesul Legii nr. 33/2007, deoarece nu a respins ca

inadmisibilă, ci a judecat pe fond acțiunea în revendicare, tocmai pentru că

procedura Legii nr. 10/2001 nu reglementează posibilitatea restituirii în

natură a bunului decât în ipoteza în care acesta se află în patrimoniul unei

unități deținătoare, iar nu și atunci când a fost înstrăinat în temeiul Legii nr.

112/1995. Apare astfel ca nefondată critica potrivit căreia s-a negat dreptul

reclamantelor de acces la un tribunal pe motiv că nu au epuizat procedura

administrativă a Legii nr. 10/2001.

Admisibilitatea

acțiunii în revendicare nu presupune însă aplicarea dispozițiilor de drept

comun cât timp în legea specială sunt cuprinse și alte prevederi, prin care se

stabilesc limitări ale posibilității de restituire în natură a bunurilor, și

care exced procedurii administrative, aceasta ocupând numai unul din capitolele

Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, făcând

aplicarea criteriilor de preferință prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanțele

de fond nu au aplicat „criterii noi”, ci criteriile impuse de legea specială,

analizate și cu referire la jurisprudența C.E.D.O. în cauzele Păduraru și Raicu

contra României, în care s-a apreciat că încălcarea obligațiilor de către

statul român privind reglementarea coerentă a măsurilor reparatorii nu trebuie

să creeze noi prejudicii disproporționate, prin suportarea pierderii bunului de

către chiriașul-cumpărător al cărui titlu de proprietate este valabil, fie

pentru că nu a fost contestat, fie pentru că a fost considerat valabil încheiat

printr-o hotărâre judecătorească.

Sub aspectul

existenței unui „bun actual” în patrimoniul reclamantelor prin simpla

recunoaștere legislativă a preluării abuzive a acestuia, ceea ce ar permite, în

opinia recurentelor, acordarea preferinței dreptului lor în acțiunea în

revendicare, prin aplicarea directă a prevederilor Convenției, Înalta Curte are

în vedere jurisprudența C.E.D.O. exprimată de curând prin hotărârea pilot A.P. și

S. contra României din 12 octombrie 2010.

În considerentele

acestei hotărâri s-a pornit de la recunoașterea faptului că simpla constatare a

nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărârii

judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente (cu atât mai

mult atunci când este menționată în dispozitiv), echivalează cu existența unei

“valori patrimoniale” (în sensul autonom al sistemului convențional) și este

determinantă pentru recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului

de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din

Protocolul nr. 1 (Cauzele Străin, Păduraru și Porțeanu și, ulterior, afirmată

explicit în Cauza Czaran și Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie

2009)

Ulterior, Curtea a

apreciat însă că transformarea într-o "valoare patrimonială", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a „interesului patrimonial” ce rezultă din

simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea

de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În cauza pilot s-a

constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a

recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deși toate constată că

naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu

pentru restituirea acestui apartament (paragr. 142-143)”.

S-a mai reținut că

„simpla constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage

după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, totuși ea dă dreptul

la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au

dobândit autoritate de lucru judecat, reiese că cerințele legale impuse pentru

a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului

și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite, chiar

dacă Primăria nu a emis o decizia administrativă în sensul celor dispuse de

instanță (paragr. 145, 146)”.

Prin urmare,

recurentelor nu le este recunoscut de către Curtea europeană dreptul la

restituirea în natură a bunului, chiar în situația în care, considerându-se că

dețin o „valoare patrimonială”, s-ar aplica direct prevederile Convenției prin

înlăturarea prevederilor dreptului intern, deoarece ele nu dețin o dispoziție

sau o hotărâre prin care, în mod definitiv, să fi obținut dreptul de a li se

restitui apartamentul în litigiu, ceea ce ar transforma „valoare patrimonială”

într-un „bun actual”, ambele constituind accepțiuni ale noțiunii de “bun” care

antrenează garanțiile art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție.

Pentru prima oară

Curtea europeană, deși nu stabilește criterii de preferabilitate în raport de

care să fie soluționată acțiunea în revendicare, afirmă explicit condiția ca

persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obținut în dreptul

intern o hotărâre prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în

favoarea lor, hotărâre care să le consfințească posesia unui „bun actual” și pe

care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor.

Adăugând această condiție, simpla constatare a nevalabilității titlului

statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu mai

este suficientă fostului proprietar pentru a justifica îndreptățirea la

restituirea în natură a bunului, în calitate de deținător al unei „valori

patrimoniale”.

Pentru aceste

argumente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs

invocate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., vor fi obligate recurentele-reclamante la 3.500 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimatul pârât T.B.C.,

constând în onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantele I.J.H., M.L.N. și M.A. împotriva Deciziei nr.

245/ A din 1 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentele

reclamante la 3500 lei cheltuieli de judecată în recurs către intimatul pârât T.B.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 iunie 2011.