ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5500/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 2008, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. 27597/3/2008, reclamantele Israelian J.H., M.L.N. și M.A. au chemat în judecată pe pârâții municipiul București, prin Primar și pe T.B.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate lipsa unui titlu valabil al statului asupra imobilului situat în București, sector 1 și să se dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplina proprietate și liniștită posesie a imobilului apartament situat în București, sector 1, compus dintr-o cameră în pivnița și o boxă și cota parte de teren în suprafața de 25, 15 mp, din terenul în suprafață totală de cca.

200 mp, și aceeași cotă din părțile comune, corespunzător regulilor revendicării prin comparare de titluri, precum și obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că imobilul ce formează obiectul prezentei acțiuni a fost dobândit de autorul lor, E.M., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7507 din 9 noiembrie 1946 de M.A.E.R. și că autorul lor, E.M., a decedat la data de 2 iunie 1982, reclamantele fiind moștenitoarele acestuia astfel: J.H.I. în calitate de soție supraviețuitoare, iar L.N.M. și A.M., (căsătorită P.) - în calitate de fiice. Ulterior imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat în accepțiunea dată de art. 2 din Legea nr. 10/2001, fără a se cunoaște un titlu legal al preluării.

Prin adresa SC R.V. SA din29 ianuarie 2002, li s-a comunicat că imobilul din București, a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 4664 pe numele lui M.A., adică pe numele fostului proprietar anterior - vânzătorul de la care a dobândit autorul lor. Referitor la situația locativă actuală a imobilului, prin adresa mai sus menționată a SC R.V. SA, au fost înștiințate că, în baza Legii nr. 112/1995, a fost vândut imobilul în litigiu lui T.B.C. Sub aspectul identității între apartament, menționat în actul de proprietate al autorului reclamantelor, și apartament, deținut de pârât, arată că apartamentul autorului lor era situat la etajul 2 al imobilului unde nu mai exista un alt apartament, iar după preluarea de către statul comunist, s-a făcut o renumerotare a unităților locative ale imobilului prin atribuirea de număr al unității locative situate la subsol.

Au arătat și că, deși au formulat, în baza Legii nr. 10/2001 cerere de restituire a imobilului către Primăria municipiului București, ce a format obiectul notificării nr. 2254 din 13 august 2001, și au precizat că solicită restituirea în natură a imobilului și numai în subsidiar acordarea de despăgubiri în echivalent sau bănești, aceasta nu a dispus în nici un fel asupra cererii lor. Apreciază că vânzarea de către stat a bunului lor către terți, vânzare anterioară asigurării unei despăgubiri echitabile, prin încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților, reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional. Practica C.E.D.O a statuat în mod constant că vânzarea bunurilor în baza Legii nr. 112/1995, a împiedicat pe foștii proprietari deposedați abuziv de către stat să-și exercite dreptul de proprietate, precum și faptul că lipsirea prelungită de bunul respectiv reprezintă o violare a dreptului prevăzut de Convenție.

Toate aceste argumente îndreptățesc promovarea prezentei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, ca unică formă de a obține o reparare a prejudiciului suferit de reclamante prin încălcarea dreptului lor. Mai arată că preluarea de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilului aparținând autorului lor nu poate fi considerat un titlu valabil, întrucât valabilitatea titlului presupune concordanța cu legile în vigoare la data preluării bunului, iar decretul era în contradicție cu legile în vigoare. Susțin reclamantele că titlul lor este preferabil celui avut de pârât până în prezent. Imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat, cu încălcarea atât a dispozițiilor constituționale în vigoare la data preluării, cât și a constituției și a tratatelor internaționale la care România era parte.

Pârâtul a dobândit bunul imobil prin cumpărare de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, titlul lui de proprietate fiind reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu acesta. Este evident faptul că, intrând în mod abuziv în posesia imobilului, statul - respectiv succesorul în drepturi al acestuia - municipiul București - nu putea să îl înstrăineze ulterior în mod valabil către subdobânditori, căci nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuși. În aceste condiții, titlul de proprietate al reclamantelor apare ca fiind mai bine caracterizat și preferabil față de cel al pârâtului, care a dobândit bunul de la un non dominus. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2), art. 21 din Constituție, art. 6 din Legea 213/1998, art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional al C.E.D.O., art. 11 alin. (2) din Constituție și toate celelalte dispoziții legale mai sus citate.

La termenul din 17 noiembrie 2008, reclamantele prin apărător au precizat că au înțeles să învestească instanța cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri. Prin sentința civilă nr. 789 din 05 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamante. În motivarea acestei soluții, instanța a reținut că prin actul de vânzare cumpărare încheiat între A.M. în calitate de vânzător pe de-o parte și E.M. în calitate de cumpărător pe de altă parte, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului din imobilul situat în București. Cu privire la titlul reclamantelor, având în vedere că tranzacția a avut loc la data de 01 noiembrie 1946, dată la care circulația juridică a imobilelor, inclusiv a terenurilor, era supusă regimului C. civ., fiind guvernată de principiul consensualismului, forma autentică nu era cerută.

Deci o eventuală lipsă a formei autentice a titlului reclamantelor este lipsită de relevanță în cauză. În ce privește motivele de nulitate ale contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu chiriașul T.B.C. în temeiul Legii nr. 112/1995, invocate de reclamante în susținerea acțiunii, instanța apreciază că acestea nu mai pot fi analizate, față de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care o eventuală acțiune în constatarea nulității acestui contract ar fi prescrisă, astfel încât nulitatea contractului nu mai poate fi invocată nici pe cale de excepție. În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Criteriul de analiză al acțiunii în revendicare în speță nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil. Din cele mai sus expuse rezultă și lipsa de interes a reclamantelor în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât soluționarea acțiunii în revendicare se face pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 califică în mod expres ca fiind preluate în mod abuziv imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. De asemenea, tribunalul apreciază că referirea la art. 1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O. este lipsită de relevanță, întrucât nu numai reclamantele, ci și pârâtul T.B.C. are dreptul la respectarea bunului său, în condițiile în care titlul de proprietate al acestuia, respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost desființat. Din analiza practicii C.E.D.O. nu rezultă concluzia conform căreia prin adoptarea unui anumit criteriu de preferabilitate în compararea a două titluri de proprietate s-ar încălca vreunul dintre drepturile recunoscute de C.E.D.O.

Prin Decizia civilă nr. 245/ A din 1 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul declarat de reclamantele I.J.H., M.L.N. și M.A., ca nefondat. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că tribunalul a avut în vedere la pronunțarea soluției regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamante.

Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al C.E.D.O., principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind acela că „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (în acest sens fiind Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977). Instanța europeană a considerat că există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire” și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). Împrejurarea că prin Legea nr. 1/2009 au fost abrogate dispozițiile art. 2 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 nu are nicio relevanță sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, acestea putându-se prevala de un bun în sensul Convenției, dar numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Acest aspect era reglementat expres și de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior abrogării acestei prevederi prin Legea nr. 1/2009, text legal conform căruia „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.” Împrejurarea că notificarea nu a fost încă soluționată nu are nicio relevanță sub aspectul analizat, cu atât mai mult cu cât obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea persoanelor ce au formulat notificări de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă sau după caz, chiar a refuzului emiterii unui răspuns, instanțele având în această situație jurisdicție deplină, legea specială aducând, de altfel, chiar perfecționări sistemului reparator.

Nici hotărârea pronunțată de Curtea Europeană în cauza Viașu contra României nu poate duce la o altă concluzie, căci s-a considerat că numai dreptul reclamantului la restituire, care „a fost ulterior confirmat în mod constant și regulat de către autorități, fiind așadar stabilit cu certitudine în dreptul intern”, constituie un "interes patrimonial" care „intră în sfera de aplicare a noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție”. Văzând dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009), Curtea a apreciat ca fiind corecte constatările tribunalului că aceste prevederi au avut ca efect în speță consolidarea titlului cumpărătorului de bună credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul T.B.C.

cu unitatea administrativ-teritorială, întrucât apelantele-reclamante nu a formulat o acțiune în anulare a acestui act. Chiar dacă prin Hotărârea Păduraru contra României, precum și prin alte hotărâri pronunțate în cauze similare invocate și prin motivarea cererii de apel, C.E.D.O. a stabilit că Statul Român si-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor normative de naționalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâtului în speță la restituirea în natură a imobilului în litigiu pe calea acestei cereri întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Însăși jurisprudența C.E.D.O. a formulat aprecierea că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri ale proprietății nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate (cauza Raicu contra României, cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe). Contrar celor susținute de apelante, au legătură cu obiectul cauzei ambele aspecte reținute de prima instanță în motivarea sentinței, sub aspectul cercetării valabilității titlului statului, respectiv incidența Legii nr. 10/2001, ca lege specială în materia acestor imobile, cât și, pe cale de consecință, calificarea ca fiind abuzivă a preluării imobilelor în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din același act normativ.

Or, plecând de la această calificare pe care în prezent o face chiar legiuitorul, tribunalul, apreciind că această chestiune supusă judecății este subsumată analizei acțiunii în revendicare a acestor imobile, a statuat asupra netemeiniciei întregii acțiuni, analiza titlului statului în cadrul acesteia neputându-se realiza cu ignorarea normelor speciale și a procedurilor prevăzute de acestea, proceduri la care apelantele au și apelat prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și jurisprudența C.E.D.O.

invocată de apelante în sprijinul acestei afirmații, Curtea a reținut doar că stabilirea caracterului nefuncțional al mecanismului restituirii instituit prin procedura Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a constatat în hotărârile Curții Europene (exemplificând aici doar prin Hotărârile în cauzele Huber contra României sau Faimblat contra României, invocate de apelante) a avut în vedere numai neasigurarea până în prezent a unei reparații a dreptului de proprietate, prin acordarea de despăgubiri de către statul român, în condițiile lipsei de finalitate a procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care nu permite persoanelor în cauză să beneficieze de despăgubire și/sau să primească acțiunile la Fondul „Proprietatea”, în funcție de opțiunea lor, într-un termen rezonabil.

Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantele-reclamante I.J.H., M.L.N. și M.A. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că în mod nelegal instanța de apel a respins critica privind modalitatea nelegală de soluționare a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și a menținut soluția primei instanțe pe acest aspect. Deși cererea de constatare a nevalabilității titlului statului a fost respinsă ca neîntemeiată, în realitate, magistratul fondului a soluționat cererea de constatare a nevalabilității pe cale de excepție, considerând-o lipsită de interes, fără a intra deci în judecata propriu-zisă a fondului.

Prin urmare, față de o astfel de motivare Curtea a refuzat să analizeze pe fond capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, ascunzându-se după motivația aplicării normelor speciale, deși era investită expres cu verificarea acestui aspect. Interesul analizei pe fond a acestui capăt de cerere este motivat de următoarele argumente: Până în prezent notificarea înregistrată la Primăria municipiului București în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată datorită mecanismului total nefuncțional prevăzut de această lege. Această constatare confirmă - în mod distinct de acțiunea în revendicare-viciul titlului pârâtului-intimat de a fi dobândit de un non dominus. O astfel de analiză a titlului statului conferă alte condiții de analiză a acțiunii în revendicare, sporind șansele reclamanților de a le fi admisă acțiunea.

Există o contradictorialitate a considerentelor hotărârii. Deși reține în considerente efectele hotărârilor C.E.D.O., în cauzele Huber contra României și Faimblat contra României, cu toate acestea Curtea de Apel dă o interpretare eronată acestora considerând că nu ar avea relevanță în cauză întrucât caracterul nefuncțional al mecanismului instituit prin Legea nr. 10/2001 a avut în vedere doar neasigurarea până în prezent a unei reparații a dreptului de proprietate prin acordare de despăgubiri de către statul român, în condițiile lipsei de finalitate a procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 . într-un termen rezonabil. Printr-o astfel de motivare Curtea se face că nu înțelege că tocmai lipsa de funcționalitate a acestui mecanism a justificat acțiunea reclamantelor și impune în sarcina instanței investită cu o astfel de cerere să se pronunțe pe fondul ei.

Numai în acest mod s-ar concretiza garanția procesuală prevăzută de art. 6 din C.E.D.O. ca „o instanță judecătorească independentă și imparțială să hotărască asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil". Prin soluția instanței practic se neagă dreptul reclamantelor de acces la un tribunal pe motiv că nu au epuizat procedura administrativă a Legii nr. 10/2001. În situația în care instanța de recurs va aprecia că prima instanță s-a pronunțat pe fondul cererii privind constatarea nevalabilității titlului statului, se solicită a se dispune modificarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond admiterea cererii, astfel cum a fost formulată. Recurentele își susțin această cerere pe argumentele asupra cărora consideră că instanțele precedente nu s-au pronunțat.

Se susține că „titlul" statului îl constituie anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950, decret care era profund neconstituțional prin raportare la art. 8 din Constituția din 1948 în vigoare la data emiterii lui, dar și nelegală prin raportare la dispozițiile art. 481 C. civ. Nevalabilitatea titlului statului rezultă și din faptul că statul a preluat imobilul de la altă persoană decât adevăratul proprietar, respectiv de la A.M. (vânzătorul către autorul reclamantelor), iar nu de la E.M., autorul reclamantelor, proprietarul real la data preluării. Calificarea ca fiind fără titlu valabil într-o astfel de situație a fost făcută prin art. 1 alin. (2) si (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1996 aprobate prin H.G.

20/1996. Or, instanțele precedente au refuzat să analizeze astfel de motive pe fondul cererii de constatare a nevalabilității titlului statului. Pentru toate aceste motive, se consideră că greșit instanțele nu au soluționat acest capăt de cerere, tratându-l ca fiind „subsumat" revendicării. În realitate, logica juridică impunea soluționarea cu prioritate a acestui capăt de cerere, înainte de soluționarea capătului de cerere privind revendicarea, tocmai ca o operație absolut necesară - ca premisă a comparării titlurilor părților. În mod greșit a fost respinsă acțiunea în revendicare prin excluderea aplicabilității art. 481 C. civ. și a art. 6 din C.E.D.O., instanța considerând că Legea specială nr. 10/2001 ar fi aplicabilă în cauză, lege care ar împiedica opțiunea reclamanților pentru aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Practic, printr-o astfel de soluție și motivare acțiunea reclamanților a fost respinsă ca și cum ar fi inadmisibilă pe dreptul comun. Faptul că a reținut în considerente - prin trimitere la practica C.E.D.O. - că mecanismul instituit de legea specială nu funcționează și că accesul la justiție este astfel iluzoriu pe calea acelei proceduri, ar fi trebuit să conducă la acceptarea ideii că singura alternativă pentru reclamanți este admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, ca remediu efectiv. Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității procesuale și a comis o denegare de dreptate, contrară art. 3 C. civ. Hotărârea este contradictorie din punct de vedere al considerentelor pe baza cărora a fost respins apelul în criticile ce vizau modul de soluționare al capătului de cerere privind revendicarea.

Astfel, pe de-o parte le recunoaște reclamanților posibilitatea de a se prevala de existența „bunului" în sensul Convenției, raportat la recunoașterile legislative ale statului privind caracterul abuziv al preluărilor din perioada comunistă (inclusiv art. 2 alin. (2) din legea 10/2001 abrogat prin Legea nr. 1/2009), iar pe de altă parte refuză să facă aplicarea dispozițiilor legale de protecție a bunului, pe motiv că reclamanții nu ar dovedi „condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv". În procedura Legii nr. 10/2001 nu se poate obține o hotărâre „de restituire" a bunului așa cum pretinde instanța de apel, întrucât imobilul a fost vândut abuziv de către stat.

În aceste condiții este evident că raționamentul construit de această instanța este greșit, atunci când condiționează posibilitatea de a acționa într-o revendicare și de a beneficia de protecția bunului, de existenta unei astfel de dispoziții administrative. Prin tot acest raționament în realitate instanța limitează accesul la justiție al reclamantelor recurente. Contradictorialitatea hotărârii rezultă și din aceea că, pe de-o parte nu le acordă reclamanților beneficiul comparării de titluri potrivit art. 480 C. civ., pe de altă parte, acordă intimatului-pârât preferință pe considerentul că bunul a fost dobândit cu bună - credință. În mod nelegal a fost înlăturată aplicarea regulilor de drept comun din materia comparării titlurilor, unanim acceptate de doctrina și practica judiciară din materia revendicării.

Astfel, din analiza comparativă a celor două titluri, se poate lesne observa preferabilitatea actului reclamantelor, ceea ce impune admiterea acțiunii în revendicare, deoarece titlul reclamantelor este un act autentic care provine de la un „dominus", iar titlul statului este viciat, aspect rezultat din art. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât în anexa la Decretul nr. 92/1950 care a constituit temeiul preluării, a fost menționat o altă persoană. Instanța de apel își motivează hotărârea pe dispoziții ale Legii nr. 1/2009 (lege care intrase în vigoare în februarie 2009, în timp ce acțiunea fusese promovată anterior, la 16 iulie 2008), încălcând dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Instanța de apel a interpretat eronat efectele hotărârilor C.E.D.O. în materia calificării noțiunii de „bun". Astfel, au fost făcute trimiteri la practica mai veche a Curții fără să aibă în vedere schimbarea jurisprudențială recentă care conferă caracterul de „bun actual” și atunci când este vorba de o recunoaștere legislativă a dreptului de proprietate preluat abuziv de către stat. Prin urmare, simpla edictare a acestei legislații constituie prin ea însăși un bun actual al titularului dreptului pentru care a fost adoptată norma internă, bun ce intră în sfera de ocrotire a C.E.D.O.

De altfel, chiar textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma sa anterioară modificării prin Legea nr. 1/2009, dar în vigoare la data introducerii acțiunii, recunoștea într-o manieră indubitabilă calitatea de bun actual, stipulând că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării". Instanța de apel a aplicat și interpretat eronat și decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ale cărei efecte nu excludeau admiterea acțiunii în revendicare formulată. Decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii recunoaște legitimitatea și admisibilitatea revendicării atunci când normele de drept aplicabile cauzei sunt incompatibile ori contrare prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În situația în care o lege specială (cum este și Legea nr. 10/2001) nu asigură o cale efectivă pentru repararea dreptului încălcat, atunci legea specială încalcă Convenția, ceea ce duce la aplicarea Convenției cu prioritate și la înlăturarea de la aplicare a legii speciale. Instanța de apel nu a analizat motivul de apel prin care se invoca prevalența normelor Convenției asupra prevederilor din dreptul intern, prin analiza concursului dintre legile interne și reglementările internaționale, în baza căreia instanța poate și trebuie să aprecieze care este legea mai favorabilă si să o aplice pe aceasta. Din compararea reglementării interne cu reglementarea internațională rezultă în mod evident faptul că dispozițiile C.E.D.O.

sunt mai favorabile decât dispozițiile Legii nr. 10/2001, aspect ce rezultă din criteriul duratei termenului de prescripție a acțiunii, criteriul finalității și duratei procedurii sub aspectul obținerii respectării dreptului încălcat sau al unei indemnizări corespunzătoare valorii bunului. Acțiunea exercitată pe calea legii speciale are o serie de inconveniente și limitări incompatibile cu Convenția, cum ar fi: procedura extrem de îndelungată, imposibilitatea recuperării în natură a imobilelor care au fost vândute de către stat înainte de intrarea în vigoare a legii, lipsa oricărei speranțe legitime de indemnizare echitabilă și într-un termen rezonabil pentru cei ale căror imobile au fost vândute de către stat.

C.E.D.O. a statuat în mod repetat că mecanismul stabilit de legea internă pentru acordarea de despăgubiri nu este viabil și nu este de natură a asigura o despăgubire corespunzătoare prejudiciului suferit. În aceste condiții aplicarea de instanța de fond a unor pretinse criterii „noi" în materia revendicării privind preferabilitatea titlului cumpărătorului de la stat este profund nelegală. Nu a fost avută în vedere nici aplicabilitatea de către judecătorul național a Recomandării (2004)5 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind verificarea compatibilității proiectelor de lege, a legilor în vigoare și a practicilor administrative cu standardele impuse de C.E.D.O. Judecătorul național, verificând compatibilitatea legii speciale (10/2001) cu standardele impuse de C.E.D.O., poate proceda la o schimbare de jurisprudență și de practică prin neaplicarea legii stabilite ca incompatibile.

Recurentele se consideră titulare actuale ale bunului revendicat, calitate ce le-a fost recunoscută prin măsurile legislative care prevăd măsuri de restituire sau recunoaștere a preluării abuzive de către stat. Recunoașterea legislativă a caracterului de preluare abuzivă pentru categoriile de imobile preluate de stat, constituie o recunoaște de către stat a caracterului de „bun actual” al acelor imobile, ceea ce conduce la concluzia că acestea pot face obiectul protecției normei din Convenție. În absența oricărei forme de dezdăunare pentru încălcările dreptului, având în vedere că intrarea bunurilor în stăpânirea statului nu a valorat translație validă a proprietății, astfel încât reclamantul care promovează o acțiune în revendicare directă poate susține că este proprietarul imobilului, în sens de „bun actual", care să poată fi apărat de dispozițiile Convenției.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate înscrisuri noi. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Prima instanță de fond a reținut că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 califică în mod expres ca fiind preluate în mod abuziv imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, o astfel de apreciere constituind o recunoaștere a faptului că statul a intrat în mod abuziv în proprietatea imobilului. La rândul său, instanța de apel a considerat că, plecând de la această calificare pe care în prezent o face chiar legiuitorul, verificarea valabilității titlului statului este subsumată analizei acțiunii în revendicare, neputându-se realiza cu ignorarea normelor speciale și a procedurilor prevăzute de acestea.

S-a apreciat, de asemenea, că reclamantele invocă un titlu de proprietate valabil, din moment ce s-a trecut mai departe la analiza preferabilității acestui titlu, comparativ cu titlul de proprietate al pârâtului.

Această concluzie rezultă din faptul că în apel s-a menționat că abrogarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu are nicio relevanță sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, acestea putându-se prevala de un bun în sensul Convenției, sub acest aspect urmând a se face distincție între „simpla speranță de restituire” și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). Prin urmare, ambele instanțe de fond au considerat că s-a dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantelor asupra apartamentului în litigiu, astfel încât criticile recurentelor vizând greșita neanalizare pe fond a valabilității titlului statului și din perspectiva art. 6 al Legii nr. 213/1998, apar ca lipsite de relevanță, deoarece aceste aprecieri tind la susținerea unei concluzii la care instanța a ajuns deja.

De altfel, ambele instanțe de fond au considerat acțiunea în revendicare admisibilă, din moment ce au trecut la compararea titlurilor de proprietate și au acordat preferință titlului pârâtului. Folosirea expresiei „lipsă de interes” s-a referit la analizarea altor aspecte privind valabilitatea titlului statului, în condițiile în care se constatase deja preluarea abuzivă realizată prin Decretul nr. 92/1950. Recurentele consideră că o analiză asupra valabilității titlului statului sub toate aspectele, inclusiv prin prisma art. 6 al Legii nr. 213/1998, ar conferi alte condiții de analiză a acțiunii în revendicare, sporind șansele reclamantelor de a le fi admisă acțiunea.

Înalta Curte apreciază că această susținere este nefondată deoarece, chiar dacă s-ar fi analizat lipsa de titlu a statului din perspectiva nerespectării Decretului nr. 92/1950 și conformității sale cu constituția și tratatele la care România era parte, cât timp s-a trecut la compararea titlurilor de proprietate, prin aplicarea art. 18 lit. c) al Legii nr. 10/2001, soluția ar fi fost aceeași, căci instanțele au acordat preferință titlului de proprietate al chiriașului cumpărător făcând aplicarea criteriilor de preferință prevăzute în Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul în litigiu intra sub incidența acestei legi. În consecință, se apreciază că toate criticile privind greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului sunt nefondate.

Este nefondată și critica potrivit căreia în mod greșit a fost respinsă acțiunea în revendicare prin excluderea aplicabilității art. 480 - 481 C. civ. și a art. 6 din C.E.D.O., acțiunea reclamanților fiind respinsă ca și cum ar fi inadmisibilă pe dreptul comun. Înalta Curte are în vedere faptul că imobilul în litigiu, fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în materia acestei categorii de imobile. Raportul dintre legea specială și cea generală este reglementat de principiul de drept potrivit cu care „specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant”.

Prin urmare, legea specială derogă de la cea generală motiv pentru care se aplică cu prioritate, iar, odată intrată în vigoare, instanțele au obligația de a o aplica indiferent de temeiul juridic indicat de părți, deoarece acestea nu își pot alege legea aplicabilă, această posibilitate nefiind un atribut al principiului disponibilității, dispozițiile legale incidente în cauză fiind date de norme de drept imperative asupra cărora părților nu le este permis să negocieze.

Faptul că procedura administrativă prevăzută de legea specială nu este respectată, ceea ce duce la întârzierea soluționării notificărilor, nu constituie un motiv pentru înlăturarea legii speciale, cu atât mai mult cu cât persoanele interesate se pot adresa instanței de judecată care, datorită plenitudinii de competență, pot să se pronunțe pe fondul pretențiilor menționate în notificare, în cazul refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea în termenul legal, astfel cum s-a decis prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007.

Împrejurarea că despăgubirile acordate în temeiul acestei legi întârzie a fi plătite deoarece Fondul Proprietatea nu funcționează, este un argument care poate determina constatarea unei încălcări a dreptului de proprietate prin imposibilitatea punerii în aplicare a prevederilor legii interne, ceea ce nu înseamnă că acestea nu sunt în concordanță cu normele internaționale în materie pentru a determina incidența art. 20 din Constituția României, care acordă prevalență într-o asemenea situație reglementărilor C.E.D.O. În mod corect instanța de apel a considerat că nu este vorba despre o neconcordanță între prevederile legii interne și C.E.D.O., ci despre o eventuală încălcare a dreptului de proprietate ca urmare a nepunerii în executare a titlurilor executorii, fie că acestea sunt obținute în procedura administrativă, fie printr-o hotărâre judecătorească pronunțate în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată.

Este neîndoielnic că judecătorul național are obligația de a aplica cu prioritate legea internă, iar înlăturarea sa de către poate avea loc numai atunci când se consideră că aceasta vine în contradicție cu normele europene în materia drepturilor omului. Astfel, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a principiului de drept menționat, „specialia generalibus derogant”, aplicând criteriile de preferință pe care le prevede legea internă, acordând prioritate legii speciale, respectiv criteriilor de preferabilitate în compararea titlurilor la care se referă art. 18 lit. c) și art. 20 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001. În condițiile în care legea specială nu ar fi prevăzut că fostului proprietar i se vor acorda numai măsuri reparatorii prin echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, puteau fi aplicate dispozițiile dreptului comun, reprezentat de art. 480 C. civ., invocate de reclamante.

Astfel fiind, apar ca nefondate criticile recurentelor privind respingerea implicită a acțiunii ca inadmisibilă pe calea dreptului comun, a încălcării principiului disponibilității procesuale și comiterea unei denegări de dreptate, contrară art. 3 C. civ. Respingerea acțiunii în revendicare nu este motivată contradictoriu, deoarece recunoașterea existenței unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantelor nu înseamnă automat și admiterea acțiunii în revendicare în favoarea lor, cunoscând fiind că de esența acțiunii în revendicare este existența a două titluri de proprietate care dovedesc existența bunului în patrimoniul ambelor părți, urmând ca, după aplicarea criteriilor de preferabilitate, să se stabilească în patrimoniul cui rămâne bunul.

Prin urmare, dispozițiile de protecție ale bunului în acțiunea în revendicare sunt cele care stabilesc criteriile de preferabilitate, iar aplicarea lor face ca o parte să piardă bunul, iar alta să își consolideze dreptul asupra acestuia. Faptul că prin legea specială s-a stabilit ca, atunci când bunul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, fostul proprietar să nu mai poată beneficia de restituirea în natură a acestuia, constituie un criteriu de preferabilitate instituit de legea specială în favoarea acestuia, în considerarea necesității menținerii stabilității circuitului civil. Reclamantele aveau posibilitatea să conteste valabilitatea acestui contract și buna-credință a cumpărătorului în termenul legal, însă nu au făcut-o, motiv pentru care nu mai pot pune în discuție aceste aspecte pe calea acțiunii în revendicare.

Acordarea preferabilității titlului chiriașului-cumpărător raportat la buna lui credință nu constituie o motivare contradictorie în raport de criteriile de preferință prevăzute de dreptul comun cât timp art. 480 C. civ. este înlăturat de la aplicare de legea specială, pentru motivele menționate anterior. Făcându-se aplicarea principiului derogării legii speciale de la legea generală și aplicării sale cu prioritate, instanța de apel a înlăturat corect art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materie de revendicare, astfel încât sunt nefondate toate criticile privind nelegalitatea înlăturării de la aplicare a regulilor de drept comun din materia comparării titlurilor.

Nu este fondată nici critica de nelegalitate privind încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, de către instanța de apel, deoarece acesta și-a motivat hotărârea pe dispoziții ale Legii nr. 1/2009, care nu era în vigoare la data introducerii acțiunii. Această lege a intrat în vigoare pe parcursul soluționării în primă instanță a cererii, iar modificările pe care le-a adus Legii nr. 10/2001 puteau fi aplicate în cauză, în măsura în care se refereau la aspecte de procedură, căci numai în ceea ce privește măsurile de ordin material este aplicabil principiul tempus regit actum, în timp ce, pentru normele de procedură, se aplică regula că acestea sunt de imediată aplicabilitate.

Instanța de apel a reținut obligativitatea recurgerii la procedura Legii nr. 10/2001, aspect care este de imediată aplicabilitate, constituind o normă de procedură, în timp ce argumentul privind opozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al chiriașului cumpărător a fost susținut în principal în raport de prezumția de proprietate pe care acesta o naște în favoarea titularului său, iar numai în subsidiar s-a precizat că acest aspect își găsește o consacrare expresă și în Legea nr. 1/2009. Verificând criticile privind interpretarea eronată pe care instanța de apel ar fi dat-o efectelor hotărârilor C.E.D.O. în materia calificării noțiunii de „bun", Înalta Curte le apreciază ca nefondate. Astfel, recurentele consideră că Legea nr. 10/2001 nu asigură o cale efectivă pentru repararea drepturilor încălcate, motiv pentru care, judecătorul intern poate înlătura aplicarea legii interne și să dispună direct în temeiul prevederilor C.E.D.O.

Mai mult, acestea apreciază că recunoașterea legislativă a dreptului de proprietate preluat abuziv constituie un „bun actual” conform jurisprudenței recente a C.E.D.O., interpretare care le îndreptățește la restituirea în natură a bunului. Înalta Curte constată că acest aspect a fost abordat în motivarea instanței de apel, care a concluzionat că reținerea în cauza Faimblat a caracterului iluzoriu al procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, se referă la neacordarea despăgubirilor într-un termen rezonabil, iar nu la contrarietatea prevederilor legii cu cele ale Convenției. Apare astfel ca nereală susținerea recurentelor că instanța de apel nu a analizat motivul de apel privind prevalența C.E.D.O., ca lege mai favorabilă, în raport cu legea internă.

Instanța de apel nu a nesocotit nici decizia în interesul Legii nr. 33/2007, deoarece nu a respins ca inadmisibilă, ci a judecat pe fond acțiunea în revendicare, tocmai pentru că procedura Legii nr. 10/2001 nu reglementează posibilitatea restituirii în natură a bunului decât în ipoteza în care acesta se află în patrimoniul unei unități deținătoare, iar nu și atunci când a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. Apare astfel ca nefondată critica potrivit căreia s-a negat dreptul reclamantelor de acces la un tribunal pe motiv că nu au epuizat procedura administrativă a Legii nr. 10/2001. Admisibilitatea acțiunii în revendicare nu presupune însă aplicarea dispozițiilor de drept comun cât timp în legea specială sunt cuprinse și alte prevederi, prin care se stabilesc limitări ale posibilității de restituire în natură a bunurilor, și care exced procedurii administrative, aceasta ocupând numai unul din capitolele Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, făcând aplicarea criteriilor de preferință prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanțele de fond nu au aplicat „criterii noi”, ci criteriile impuse de legea specială, analizate și cu referire la jurisprudența C.E.D.O. în cauzele Păduraru și Raicu contra României, în care s-a apreciat că încălcarea obligațiilor de către statul român privind reglementarea coerentă a măsurilor reparatorii nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, prin suportarea pierderii bunului de către chiriașul-cumpărător al cărui titlu de proprietate este valabil, fie pentru că nu a fost contestat, fie pentru că a fost considerat valabil încheiat printr-o hotărâre judecătorească.

Sub aspectul existenței unui „bun actual” în patrimoniul reclamantelor prin simpla recunoaștere legislativă a preluării abuzive a acestuia, ceea ce ar permite, în opinia recurentelor, acordarea preferinței dreptului lor în acțiunea în revendicare, prin aplicarea directă a prevederilor Convenției, Înalta Curte are în vedere jurisprudența C.E.D.O. exprimată de curând prin hotărârea pilot A.P.

și S. contra României din 12 octombrie 2010. În considerentele acestei hotărâri s-a pornit de la recunoașterea faptului că simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărârii judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente (cu atât mai mult atunci când este menționată în dispozitiv), echivalează cu existența unei “valori patrimoniale” (în sensul autonom al sistemului convențional) și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauzele Străin, Păduraru și Porțeanu și, ulterior, afirmată explicit în Cauza Czaran și Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009) Ulterior, Curtea a apreciat însă că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a „interesului patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În cauza pilot s-a constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (paragr. 142-143)”. S-a mai reținut că „simpla constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, totuși ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat, reiese că cerințele legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite, chiar dacă Primăria nu a emis o decizia administrativă în sensul celor dispuse de instanță (paragr.

145, 146)”. Prin urmare, recurentelor nu le este recunoscut de către Curtea europeană dreptul la restituirea în natură a bunului, chiar în situația în care, considerându-se că dețin o „valoare patrimonială”, s-ar aplica direct prevederile Convenției prin înlăturarea prevederilor dreptului intern, deoarece ele nu dețin o dispoziție sau o hotărâre prin care, în mod definitiv, să fi obținut dreptul de a li se restitui apartamentul în litigiu, ceea ce ar transforma „valoare patrimonială” într-un „bun actual”, ambele constituind accepțiuni ale noțiunii de “bun” care antrenează garanțiile art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție.

Pentru prima oară Curtea europeană, deși nu stabilește criterii de preferabilitate în raport de care să fie soluționată acțiunea în revendicare, afirmă explicit condiția ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obținut în dreptul intern o hotărâre prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfințească posesia unui „bun actual” și pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor. Adăugând această condiție, simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu mai este suficientă fostului proprietar pentru a justifica îndreptățirea la restituirea în natură a bunului, în calitate de deținător al unei „valori patrimoniale”.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs invocate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligate recurentele-reclamante la 3.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimatul pârât T.B.C., constând în onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele I.J.H., M.L.N. și M.A. împotriva Deciziei nr. 245/ A din 1 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentele reclamante la 3500 lei cheltuieli de judecată în recurs către intimatul pârât T.B.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 iunie 2011.