ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 240 din 18 februarie 2009

a admis cererea, a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sectorul 1, preluat

fără titlu, a obligat pârâtul să emită dispoziție de soluționare a notificării

nr. 4046/2001, cu propunere de despăgubiri pentru imobilul imposibil de

restituit in

natură, conform art. 16 alin. (2)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În

considerentele sentinței s-a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 2392 din 30 mai 1947 însoțit de schiță, bunicul

reclamantei, A.C., a dobândit proprietate apartamentul nr. 5 din imobilul din

situat în sector 1, „cu acces la podul și spălătoria comună”, împreună cu cota

parte indiviză de 13% din terenul și părțile comune ale construcției.

Imobilul

a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 (poziția 131 -

proprietar A.C.), astfel cum rezultă din adresa nr. 5485 din 8 octombrie 1997

emisă de SC R.V. SA.

Reclamanta

este fiica din prima căsătorie (cu A.E.G.) a numitului A.R., fiul fostului

proprietar A.C.

Numitul

A.R, a decedat la 27 februarie 1981, lăsând ca moștenitori pe fiica sa,

reclamanta A.A.I. și pe a doua soție, A.M., în prezent căsătorită S., conform

Certificatul de moștenitor nr. 1737 din 6 decembrie 1982.

Dintre

cele două moștenitoare ale lui I.R., numai reclamanta a formulat în termenul

prevăzut de lege Notificarea nr. 4046/2001, solicitând reparații pentru

apartamentul ce i-a fost luat bunicului A.C.

De

asemenea, din actele dosarului reiese că imobilul în litigiu face obiectul

Legii nr. 10/2001, fiind preluat în perioada de referință a legii, în mod

abuziv așa cum arată expres art. 2 din Lege, în baza unui act normativ profund

neconstituțional, fără plata unor despăgubiri juste și prealabile.

Față

de aceste împrejurări, Tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantei este

întemeiată în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 4 raportat la

art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a admis acțiunea și a

constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

pentru imobilul în litigiu.

Este

lipsită de relevanță sub acest aspect împrejurarea că, ulterior naționalizării

apartamentului, acesta a fost vândut în baza Legii nr. 4/1973, fiului

proprietarului, A.R,, căsătorit cu A.(S.)M., prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 93/1975, după care, în urma dezbaterii succesiunii defunctului A.R,,

apartamentul a revenit în proprietate lui A.M., cu plata unei sulte către

reclamanta A.A.I.

Sub

acest aspect, Tribunalul a constatat că imobilul a ieșit din patrimoniul

numitului A.C., fără să fi fost înlocuit până în prezent printr-o valoare

echivalentă, împrejurare ce justifică cererea reclamantei de reparare a

prejudiciului suferit în acest mod de către bunicul său.

Față

de aspectul că, la data notificării, apartamentul era valabil înstrăinat, fiind

imposibilă restituirea acestuia în natură, și de faptul că până în prezent,

notificarea formulată în termenul legal de către reclamantă nu a fost

soluționată, Tribunalul a admis și capătul de cerere privind acordarea de

despăgubiri, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

La

data de 11 aprilie 2008 reclamanta a formulat cerere de lămurire a

dispozitivului sentinței civile nr. 240/2009, în ceea ce privește capătul 3 de

cerere, în sensul de a arăta dacă aceasta s-a pronunțat pe fondul dreptului sau

pe obligație de a face.

Prin

încheierea Camerei de Consiliu de la 2 noiembrie 2009 tribunalul a respins ca

neîntemeiată cererea de lămurire a înțelesului dispozitivului sentinței civile

nr. 240/2009.

În

considerentele acestei încheieri s-a reținut că dispozitivul sentinței este

clar, inclusiv în ceea ce privește soluția dispusă cu privire la al treilea

capăt de cerere din acțiune, în sensul că instanța a stabilit deja dreptul

reclamantei la despăgubiri, realizarea efectivă a acestui drept urmând să se

efectueze conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Este

de subliniat sub acest aspect și faptul că însăși reclamanta, prin societatea de

avocați care a reprezentat-o în cauză, a solicitat, prin concluziile scrise de la

fila 79, „acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat prin

despăgubiri în condițiile legii speciale”.

Or,

legea specială este în acest caz, nu numai Legea nr. 10/2001, cu toate

modificările la zi, ci și Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (privind Regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv), care prevede competența Comisiei Centrale de stabilire a

despăgubirilor, precum și faptul că „notificările ... care nu au fost

soluționate ... până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe

bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale

pentru Stabilirea despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de

entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, ... conținând propunerile

motivate de acordare a despăgubirilor...” [art. 16 alin. (2)].

În

plus, reclamanta, deși asistată de avocat, nu a înțeles să solicite probe

pentru determinarea în concret a cuantumului despăgubirilor și nici nu a

solicitat expres acest lucru, pentru ca instanța să se poată pronunța asupra

obligării la plată a pârâtului.

Împotriva

acestei hotărâri și a încheierii de ședință din 2 noiembrie 2009, a declarat

apel reclamanta A.A.I. iar prin decizia civilă nr. 289 din 3 mai 2010 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul pentru următoarele

considerente:

Prin

decizia nr. LII (52) Înalta Curte de Justiție și Casație a statuat că în

conformitate cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „măsurile reparatorii

prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă

prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării”, iar „măsurile reparatorii în

echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz,

dispoziția motivată a entității investite potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării”.

Pentru

asigurarea ducerii la îndeplinire a acestor măsuri într-un spirit rezonabil

pentru părțile implicate în astfel de litigii, prin Titlul VII din Legea nr.

247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente mobilelor preluate în mod abuziv.

Tot

în acest cadru s-a mai precizat, în cuprinsul art. 16 alin. (2) CAP V, Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 că „notificările formulate potrivit prevederilor

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, care nu au fost soluționate în sensul

arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se

predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile

emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de

retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice

centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz,

de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga

documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu

imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite

în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

deciziilor/dispozițiilor sau, după caz, a ordinelor”.

Într-adevăr,

așa cum reiese din cele două alineate menționate ale art. 10 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările

ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, (prin consemnarea

în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca

despăgubire, predate Secretariatului Comisiei centrale, însoțite de documentele

cu propuneri de acordare a despăgubirilor, acesta din urmă fiind cazul în speța

dedusă judecății.

Din

perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data

intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe

baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin

care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și

cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din

Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

De

aceea, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data

intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și

cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de

lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub

aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu

o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (art. 26) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Opinia

potrivit căreia, refuzând un atare control, instanțele judecătorești nu ar face

decât să dea curs normal unor norme de procedură, de imediată aplicare, nu

poate fi acceptată câtă vreme, în realitate, prin Legea nr. 247/2005 s-au adus

modificări mai ales normelor de drept material din Legea nr. 10/2001, unele

referindu-se la însăși restrângerea sferei măsurilor reparatorii prin echivalent

susceptibile să fie acordate pentru imobilele preluate abuziv.

Această

decizie pronunțată în recurs în interesul legii este ulterioară deciziei nr.

XX/2007, nevenind în contradicție cu aceasta, câtă vreme s-a avut în vedere nu

numai normele Legii nr. 10/2001, ci și cele ale Legii nr. 247/2005.

În

prezenta cauză ne aflăm în ipoteza unei notificări nesoluționate până la

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, caz în care, constatând dreptul

reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, instanța nu putea dispune

decât prin prisma dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, mai sus

amintite.

În

consecință, tribunalul nu s-a pronunțat asupra a altceva decât s-a cerut, ci a

soluționat cauza în fond reținând c reclamantei i se datorează măsuri

reparatorii, indicând ca temei de drept procedura instituită de art. 16 alin. (2)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Pârâtul

nu a fost reinvestit cu soluționarea notificării, ci cu emiterea notificării

potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, ceea ce

înseamnă înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Acordarea

despăgubirilor, cea care dispune asupra cuantumului și a modalităților de

despăgubire.

Nici

apelul formulat de Municipiul București prin Primarul General nu este fondat.

Tribunalul,

analizând cererea reclamantei a constatat, în condiții Legii nr. 10/2001, atât

calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei cât și a incidenței art. 2 din

acest act normativ, reținând caracterul abuziv al preluării, respectiv fără

plata unor despăgubiri juste și prealabile. Instanța nu a făcut nicio apreciere

asupra valabilității titlului statului, astfel încât susținerile apelantului

sunt străine de această cauză.

Aceeași

este și situația și în cazul susținerilor referitoare la incidența legii speciale

– Legea nr. 10/2001, tribunalul aplicând întocmai dispozițiile acestei legi,

astfel cum au fost completate și modificate prin Legea nr. 247/2005, respectiv

art. 16 din Titlul VII al acestei legi.

Dispunând

emiterea deciziei în condițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005 instanța a avut

în vedere alin. (2) al acestui text, care obligă unitatea investită cu

soluționarea să predea notificările nesoluționate pe bază de proces-verbal de

predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu

soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele

conducătorilor administrație publice centrale conținând propunerile motivate de

acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului

obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv

orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de

persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de

zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau, după caz,

a ordinelor.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.A.I. solicitând modificarea ei

în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel

recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și

aplicare a legii, in .condițiile în care acțiunea a fost înaintată ca urmare a nesoluționării

notificării în temeiul legal iar instanța în loc să soluționeze cauza pe fond

,a dispus obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de soluționare a

notificării.

Recurenta

susține astfel că nu au fost respectate dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 ale Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Ca

atare, susține recurenta, emiterea dispoziției este lăsată la latitudinea

pârâtului, care din nou va putea manifesta aceeași atitudine de tergiversare a

soluționării notificării.

O

altă critică vizează faptul că în mod greșit a reținut instanța de apel că

soluția instanței de fond ar reprezenta înaintarea dosarului la Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304

pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Potrivit

petitelor acțiunii introductive , limitele investirii instanței de judecată

vizau constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului din București, a se

constata calitatea ei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului și

acordarea de despăgubiri pentru imobilul sus menționat.

Ca

atare, în limitele acestei investiri, instanța de judecată avea obligația în

temeiul art. 129 pct. 6 C. proc. civ. să examineze și soluționeze cauza.

Unul

din motivele de apel viza faptul că instanța de fond s-a pronunțat pe ceea ce

nu s-a cerut, în condițiile în care s-a dispus obligarea pârâtului la emiterea

unei dispoziții de soluționare a Notificării nr. 4046/2001 cu propunere de

despăgubiri pentru imobilul imposibil de restituit în natură.

Reclamanta

a învederat instanței de apel că în acest context a fost determinată să

formuleze și o cerere de lămurire a dispozitivului hotărârii instanței de fond,

cerere respinsă însă prin încheierea din 2 noiembrie 2009 a Tribunalului

București.

Verificând

considerentele hotărârii instanței de apel este de observat că din acestea, nu

rezultă examinarea cauzei prin prisma principiului disponibilității și al

limitelor învestirii reclamantei.

Or,

procesul civil este format de principiul disponibilității, părțile fiind cele

care stabilesc cadrul procesual, obiectul și limitele cererii de chemare în

judecată.

Cum

instanța de apel nu a examinat cauza prin prisma principiului sus evocat si

nici din perspectiva principiului

tantum devolutum, quantum apellatum,

rezultă că fondul cauzei nu a fost cercetat, astfel ca este imposibil de

exercitat controlul judiciar,, cu atât mai mult cu cât reclamanta în acțiunea introductivă

a învederat că acțiunea a fost determinată de nesoluționarea notificării în

temeiul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, invocându-se și incidența Deciziei

nr. XX/2007 dată de Secțiunile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii.

Din

perspectiva celor expuse, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., urmează a

se admite recursul reclamantei, a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta A.A.I. împotriva deciziei nr. 289A din 3 mai

2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și familie.

Casează

decizia atacată, sentința nr. 240 din 18 februarie 2009 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, precum și încheierea de ședință din 2 noiembrie

2009 a aceleiași instanțe.

Trimite

cauza spre rejudecare instanței de fond, Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 martie 2011.