ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 240 din 18 februarie 2009 a admis cererea, a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, sectorul 1, preluat fără titlu, a obligat pârâtul să emită dispoziție de soluționare a notificării nr. 4046/2001, cu propunere de despăgubiri pentru imobilul imposibil de restituit in natură, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În considerentele sentinței s-a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2392 din 30 mai 1947 însoțit de schiță, bunicul reclamantei, A.C., a dobândit proprietate apartamentul nr. 5 din imobilul din situat în sector 1, „cu acces la podul și spălătoria comună”, împreună cu cota parte indiviză de 13% din terenul și părțile comune ale construcției.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 (poziția 131 - proprietar A.C.), astfel cum rezultă din adresa nr. 5485 din 8 octombrie 1997 emisă de SC R.V. SA. Reclamanta este fiica din prima căsătorie (cu A.E.G.) a numitului A.R., fiul fostului proprietar A.C. Numitul A.R, a decedat la 27 februarie 1981, lăsând ca moștenitori pe fiica sa, reclamanta A.A.I. și pe a doua soție, A.M., în prezent căsătorită S., conform Certificatul de moștenitor nr. 1737 din 6 decembrie 1982. Dintre cele două moștenitoare ale lui I.R., numai reclamanta a formulat în termenul prevăzut de lege Notificarea nr. 4046/2001, solicitând reparații pentru apartamentul ce i-a fost luat bunicului A.C.

De asemenea, din actele dosarului reiese că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind preluat în perioada de referință a legii, în mod abuziv așa cum arată expres art. 2 din Lege, în baza unui act normativ profund neconstituțional, fără plata unor despăgubiri juste și prealabile. Față de aceste împrejurări, Tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 4 raportat la art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a admis acțiunea și a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Este lipsită de relevanță sub acest aspect împrejurarea că, ulterior naționalizării apartamentului, acesta a fost vândut în baza Legii nr. 4/1973, fiului proprietarului, A.R,, căsătorit cu A.(S.)M., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 93/1975, după care, în urma dezbaterii succesiunii defunctului A.R,, apartamentul a revenit în proprietate lui A.M., cu plata unei sulte către reclamanta A.A.I. Sub acest aspect, Tribunalul a constatat că imobilul a ieșit din patrimoniul numitului A.C., fără să fi fost înlocuit până în prezent printr-o valoare echivalentă, împrejurare ce justifică cererea reclamantei de reparare a prejudiciului suferit în acest mod de către bunicul său.

Față de aspectul că, la data notificării, apartamentul era valabil înstrăinat, fiind imposibilă restituirea acestuia în natură, și de faptul că până în prezent, notificarea formulată în termenul legal de către reclamantă nu a fost soluționată, Tribunalul a admis și capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. La data de 11 aprilie 2008 reclamanta a formulat cerere de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 240/2009, în ceea ce privește capătul 3 de cerere, în sensul de a arăta dacă aceasta s-a pronunțat pe fondul dreptului sau pe obligație de a face. Prin încheierea Camerei de Consiliu de la 2 noiembrie 2009 tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de lămurire a înțelesului dispozitivului sentinței civile nr. 240/2009.

În considerentele acestei încheieri s-a reținut că dispozitivul sentinței este clar, inclusiv în ceea ce privește soluția dispusă cu privire la al treilea capăt de cerere din acțiune, în sensul că instanța a stabilit deja dreptul reclamantei la despăgubiri, realizarea efectivă a acestui drept urmând să se efectueze conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Este de subliniat sub acest aspect și faptul că însăși reclamanta, prin societatea de avocați care a reprezentat-o în cauză, a solicitat, prin concluziile scrise de la fila 79, „acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat prin despăgubiri în condițiile legii speciale”.

Or, legea specială este în acest caz, nu numai Legea nr. 10/2001, cu toate modificările la zi, ci și Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (privind Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv), care prevede competența Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor, precum și faptul că „notificările ... care nu au fost soluționate ... până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, ... conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor...” [art. 16 alin. (2)]. În plus, reclamanta, deși asistată de avocat, nu a înțeles să solicite probe pentru determinarea în concret a cuantumului despăgubirilor și nici nu a solicitat expres acest lucru, pentru ca instanța să se poată pronunța asupra obligării la plată a pârâtului.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierii de ședință din 2 noiembrie 2009, a declarat apel reclamanta A.A.I. iar prin decizia civilă nr. 289 din 3 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. LII (52) Înalta Curte de Justiție și Casație a statuat că în conformitate cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării”, iar „măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității investite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării”.

Pentru asigurarea ducerii la îndeplinire a acestor măsuri într-un spirit rezonabil pentru părțile implicate în astfel de litigii, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente mobilelor preluate în mod abuziv.

Tot în acest cadru s-a mai precizat, în cuprinsul art. 16 alin. (2) CAP V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 că „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau, după caz, a ordinelor”.

Într-adevăr, așa cum reiese din cele două alineate menționate ale art. 10 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, (prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, predate Secretariatului Comisiei centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor, acesta din urmă fiind cazul în speța dedusă judecății.

Din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

De aceea, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Opinia potrivit căreia, refuzând un atare control, instanțele judecătorești nu ar face decât să dea curs normal unor norme de procedură, de imediată aplicare, nu poate fi acceptată câtă vreme, în realitate, prin Legea nr. 247/2005 s-au adus modificări mai ales normelor de drept material din Legea nr. 10/2001, unele referindu-se la însăși restrângerea sferei măsurilor reparatorii prin echivalent susceptibile să fie acordate pentru imobilele preluate abuziv. Această decizie pronunțată în recurs în interesul legii este ulterioară deciziei nr. XX/2007, nevenind în contradicție cu aceasta, câtă vreme s-a avut în vedere nu numai normele Legii nr. 10/2001, ci și cele ale Legii nr. 247/2005.

În prezenta cauză ne aflăm în ipoteza unei notificări nesoluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, caz în care, constatând dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, instanța nu putea dispune decât prin prisma dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, mai sus amintite. În consecință, tribunalul nu s-a pronunțat asupra a altceva decât s-a cerut, ci a soluționat cauza în fond reținând c reclamantei i se datorează măsuri reparatorii, indicând ca temei de drept procedura instituită de art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Pârâtul nu a fost reinvestit cu soluționarea notificării, ci cu emiterea notificării potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Acordarea despăgubirilor, cea care dispune asupra cuantumului și a modalităților de despăgubire.

Nici apelul formulat de Municipiul București prin Primarul General nu este fondat. Tribunalul, analizând cererea reclamantei a constatat, în condiții Legii nr. 10/2001, atât calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei cât și a incidenței art. 2 din acest act normativ, reținând caracterul abuziv al preluării, respectiv fără plata unor despăgubiri juste și prealabile. Instanța nu a făcut nicio apreciere asupra valabilității titlului statului, astfel încât susținerile apelantului sunt străine de această cauză. Aceeași este și situația și în cazul susținerilor referitoare la incidența legii speciale – Legea nr. 10/2001, tribunalul aplicând întocmai dispozițiile acestei legi, astfel cum au fost completate și modificate prin Legea nr. 247/2005, respectiv art. 16 din Titlul VII al acestei legi.

Dispunând emiterea deciziei în condițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005 instanța a avut în vedere alin. (2) al acestui text, care obligă unitatea investită cu soluționarea să predea notificările nesoluționate pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrație publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau, după caz, a ordinelor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.A.I. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, in .condițiile în care acțiunea a fost înaintată ca urmare a nesoluționării notificării în temeiul legal iar instanța în loc să soluționeze cauza pe fond ,a dispus obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de soluționare a notificării. Recurenta susține astfel că nu au fost respectate dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 ale Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Ca atare, susține recurenta, emiterea dispoziției este lăsată la latitudinea pârâtului, care din nou va putea manifesta aceeași atitudine de tergiversare a soluționării notificării. O altă critică vizează faptul că în mod greșit a reținut instanța de apel că soluția instanței de fond ar reprezenta înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit petitelor acțiunii introductive , limitele investirii instanței de judecată vizau constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului din București, a se constata calitatea ei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului și acordarea de despăgubiri pentru imobilul sus menționat.

Ca atare, în limitele acestei investiri, instanța de judecată avea obligația în temeiul art. 129 pct. 6 C. proc. civ. să examineze și soluționeze cauza. Unul din motivele de apel viza faptul că instanța de fond s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care s-a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții de soluționare a Notificării nr. 4046/2001 cu propunere de despăgubiri pentru imobilul imposibil de restituit în natură. Reclamanta a învederat instanței de apel că în acest context a fost determinată să formuleze și o cerere de lămurire a dispozitivului hotărârii instanței de fond, cerere respinsă însă prin încheierea din 2 noiembrie 2009 a Tribunalului București. Verificând considerentele hotărârii instanței de apel este de observat că din acestea, nu rezultă examinarea cauzei prin prisma principiului disponibilității și al limitelor învestirii reclamantei.

Or, procesul civil este format de principiul disponibilității, părțile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul și limitele cererii de chemare în judecată. Cum instanța de apel nu a examinat cauza prin prisma principiului sus evocat si nici din perspectiva principiului tantum devolutum, quantum apellatum, rezultă că fondul cauzei nu a fost cercetat, astfel ca este imposibil de exercitat controlul judiciar,, cu atât mai mult cu cât reclamanta în acțiunea introductivă a învederat că acțiunea a fost determinată de nesoluționarea notificării în temeiul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, invocându-se și incidența Deciziei nr. XX/2007 dată de Secțiunile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Din perspectiva celor expuse, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., urmează a se admite recursul reclamantei, a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.A.I. împotriva deciziei nr. 289A din 3 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia atacată, sentința nr. 240 din 18 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și încheierea de ședință din 2 noiembrie 2009 a aceleiași instanțe. Trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2011.