ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1232/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 942 din 24 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea civilă completată formulată de reclamantele S.I. și G.M.E. fiind obligați pârâții V.D. și V.P. să lase reclamantelor pârâte în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. 5 din imobilul București, în suprafață utilă de 109,68 mp și suprafață de teren de 26,69 mp situat sub construcție. S-a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtului Municipiul București prin Primarul General și s-a respins ca neîntemeiată cererea de obligare la plata contravalorii apartamentului și ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți V.D., V.P.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 27352/1944 de Tribunalul Ilfov, L.H. a cumpărat de la V. și R.D. apartamentul de la etajul 2 situat în imobilul din București, sector 1. Potrivit adresei nr. 34/792/2005 emisă de DITL Sector 1 în perioada 1945 – 1951 L.H. a figurat la rolul fiscal cu un apartament în București, sector 1. În procesul verbal de impunere aceasta figura cu un apartament din sector 1, care a fost preluat în temeiul Decretului nr. 111/1951 prin decizia nr. 3462/35 din 27 ianuarie 1965. Conform ordinului de moștenire emis în dosarul nr. 52862 din 10 decembrie 2003 de către Grefierul pe probleme de moșteniri al statului Israel de pe urma defunctei L.H.

au rămas drept moștenitoare cele două reclamante în calitate de fiice.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1696/22464 din 2 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pârâții au cumpărat apartamentul nr. 5 situat în București, sector 1. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor pârâte tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată având în vedere că la dosar din adresa nr. 656335/14454 din 31 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană – Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală rezultă că la imobilul care figura cu nr. poștal 12, figura la nivelul anului 1986 nr. 10 aceeași concluzie desprinzându-se și din adresa nr. 341792/2005 emisă de DITL Sector 1. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată având în vedere capătul de cerere referitor la revendicarea terenului.

În acest context se impune a se preciza că tribunalul nu a analizat constatarea modului în care a fost preluat imobilul ca un capăt distinct de cerere ci în cadrul acțiunii în revendicare, stabilirea existenței sau nu a titlului statului atunci când a înstrăinat imobilul fiind esențială în cadrul comparării titlurilor părților. Pe de altă parte prin încheierea contractului de vânzare cumpărare pârâții reclamanți au calitatea de dobânditori cu titlu particular astfel că această analiză în ceea ce privește apartamentul în litigiu se va face în contradictoriu cu aceștia. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată.

Astfel reclamantele pârâte susțin că în ceea ce privește terenul acesta s-ar afla în posesia pârâtului Municipiul București ca urmare a lipsei formei autentice a actului de înstrăinare. Plecând de la această premisă tribunalul a reținut că procedura Legii nr. 10/2001 ar fi pe deplin aplicabilă. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Conform art. 22 alin. (1) persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 22 alin. (5) nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. În consecință în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 și art. 22 alin. (5) din Legea 10/2001 ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

De asemenea tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi nici de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din CEDO având în vedere pe de o parte că procedura instituită de Legea 10/2001 nu este una jurisdicțională ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. în acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României. Or, în cauza de față tribunalul a constatat că reclamantele aveau o astfel de posibilitate deoarece art. 26 din Legea 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, secția civilă, dispoziția emisă. Mai mult aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notificării refuză să o soluționeze în termenul legal.

în acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Mai mult, practica constantă a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Este adevărat că reclamantele au formulat și o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001 dar prin acțiunea introductivă precizată cât și din concluziile scrise au indicat drept temei al acțiunii dreptul comun astfel că dacă ar fi analizat cererea prin prisma notificării și a deciziei XX/2007 a I.C.C.J.

ar fi însemnat să schimbe temeiul inveterat expres ceea ce echivalează cu pronunțarea asupra a altceva decât s-a cerut. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții reclamanți V.D. și V.P. tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiată fără a părea a fi în contradictoriu față de cele expuse mai sus. Astfel, prin decizia 33/2008 pronunțată de I.C.C.J. a fost tranșată problema admisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun constatând că doar în cazul în care nu s-a formulat notificare în temeiul Legii 10/2001 reclamanții ar pierde dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent.

Cu alte cuvinte a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție. Acesta deoarece în situația în care s-a formulat o astfel de notificare se poate pune în discuție în ce măsură acesta oferă posibilitatea reparării efective a prejudiciului cauzat prin preluare, ceea ce presupune discuții pe fondul cauzei inclusiv în ceea ce privește constatarea existenței drepturilor de proprietate a părților și a garantării acestora de către CEDO. Or, în cauza de față o astfel de notificare a fost formulată fără ca procedura administrativă să fie finalizată și să conducă la o reparare efectivă a prejudiciului. Pe de altă parte suma încasată în temeiul Legii 112/1995 nu poate fi considerată ca reparație integrală a prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului de către stat.

Pe fondul cauzei tribunalul a constatat că acțiunea reconvențională care ar fi putut paraliza acțiunea în revendicare este neîntemeiată având în vedere că reclamantele nu au locuit pe teritoriul României astfel că termenul de uzucapiune este de 20 de ani și nu de 10 ani așa cum susțin pârâții reclamanți. În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții reclamanți tribunalul a constatat că este întemeiată. Astfel, în contextul comparării titlurilor de proprietate ale părților trebuie reținut că preluarea imobilului de către stat s-a tăcut în temeiul Decretului 111/1951 decret neconstituțional și în contradicție cu dispozițiile art. 480 C. civ. și care încălca grav dreptul de proprietate privată.

Datorită preluării fără titlu valabil reclamantele și pârâții invocă în fapt titluri de proprietate cu privire la același bun, dar care provin de la autori diferiți, autorul pârâților, fiind un neproprietar. Consecința este aceea că niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit din patrimoniul reclamantelor. Această constatare a instanței face ca și în privința acestora să fie aplicabil art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO. Pe de altă parte nu se poate nega faptul că datorită faptului că titlul pârâților nu a fost invalidat aceștia se bucură de prezumția încheierii cu bună credință și deci a protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

În ceea ce privește problema dacă ar trebui considerat preferabil dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii 112/1995 având în vedere modul în care a fost reglementată problema acordării de reparații persoanelor deposedate abuziv și pentru a asigura stabilitatea circuitului civil, tribunalul a apreciat că, doar aceste aspecte nu pot conduce la a considera că titlurile pârâților sunt preferabile și deci acțiunea în revendicare ar trebui respinsă. În acest sens, este de reținut că în cauza de față Legea 10/2001 prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri având în vedere că bunul a fost înstrăinat. Dar în mod constant CEDO a constatat că Fondul Proprietatea nu funcționează, ceea ce însemnă că despăgubirile acordate în această procedură sunt iluzorii.

În acest context tribunalul a avut în vedere faptul că dispozițiile art. 480 C. civ. au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată și de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia. Or, referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condițiile Legii 10/2001, tribunalul a constatat că această lege, datorită procedurii greoaie, neclare și ineficiente cât și a faptului că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparație rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului. Pe de altă parte, în condițiile în care bunul era înstrăinat de către stat, acesta nici nu mai avea cum să dispună în concret restituirea acestuia, acesta fiind și sensul art. 18 lit. c) din Legea 10/2001, această legea reglementând doar raporturile cu persoanele juridice menționate la art. 21 din lege.

Mai mult, în mod constant CEDO a obligat la restituirea în natură a bunului reținându-se că procedura Legii nr. 10/2001 nu conduce la o reparație efectivă a încălcării dreptului de proprietate chiar și atunci când bunul nu se mai afla în posesia statului Concluzia nu poate fi decât una singură și anume că, inclusiv CEDO consideră că cea mai bună reparație a abuzului este aceea restituirii bunului. În condițiile în care ambele părți dețin un bun în sensul convenției, soluționarea cauzei depinde în mod esențial de modalitățile concrete pe care fiecare parte la are la dispoziție pentru obținerea unei compensații efective pentru pierderea bunului său.

Tribunalul a constatat ca în cauza Raicu contra Românie după ce se reține că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate și că legislația ar trebui sa permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecare spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de buna credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri condamnarea statului a venit nu atât pentru că cumpărătorul de bună credință a pierdut bunul pentru ca acesta să fie restitui vechiului proprietar, cât mai ales pentru că acesta nu a primit o compensație efectivă pentru această pierdere. Astfel, CEDO reținea în decizia respectivă că respectivei reclamante nu i s-a acordat nici o compensație pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii sus-menționate de către Curtea Supremă de Justiție.

Dacă reclamanta nu a introdus o acțiune în rambursarea prețului plătit și a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu apartamentul, se impune să se constate că, așa cum reiese de altfel din jurisprudența admisă de Guvern, o astfel de acțiune nu ar fi putut duce la acordarea unei compensații care să fio în mod rezonabil în raport cu valoarea „pecuniară” a apartamentului de care a fost privată. De altfel, Curtea observă că Guvernul nu a susținut că reclamanta dispunea de o cale de recurs care să-i fi permis să compenseze diferența dintre prețul do cumpărare actualizat, și valoarea bunului la data hotărârii din 12 februarie 2003 pronunțată în recursul în anulare. De altfel și în cazul numeroaselor condamnări care au la baza vânzarea bunului de către stat în temeiul Legii 112/1995, Curtea se raportează la faptul că în momentul de față Fondul Proprietatea nu funcționează, ceea ce conduce la concluzia că despăgubirile prevăzute de acesta sunt iluzorii.

În consecință, criteriu esențial pentru stabilirea preferabilității unuia din titluri este dat de stabilirea mijlocele juridice prevăzute în dreptul intern pe care fiecare parte ie are la dispoziție pentru a obține o despăgubire efectivă în cazul în care este privată de proprietatea sa. Sub acest aspect tribunalul a constatat că pârâții reclamanți au la dispoziție, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât de obținere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acțiunii în evicțiune, acțiune de drept comun pentru care există o practică constantă și consistentă a instanțelor judecătorești, fie mai nou prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001.

În concluzie nu se poate reține că prin admiterea acțiunii în revendicare, pârâților li s-ar crea un prejudiciu disproporționat. În schimb, pentru vechii proprietari, legea specială, în lipsa posibilității restituirii în natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dar, astfel cum deja s-a constatat, Fondul Proprietatea nu funcționează ceea ce înseamnă că despăgubirile sunt iluzorii și deci reparația efectivă a încălcării dreptului de proprietate nu se produce. Având în vedere toate considerentele prezentate mai sus tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primar General și inadmisibilității (în ceea ce privește cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții reclamanți V.D.

și V.P.). De asemenea s-a admis în parte acțiunea completată, formulată de reclamantele pârâte în contradictoriu pârâții reclamanți și au fost obligați pârâții să lase reclamantelor pârâte în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul 5 situat în București sector 1 compus din vestibul, baie, cameră, cameră, holl, cameră, cămară, bucătărie, debara, culoar, terasă, cameră serv., boxă în suprafață utilă de 109,68 mp împreună cu suprafața de teren de 26,69 mp situat sub construcție. Tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulata în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General. De asemenea a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională. Având în vedere modul de soluționare a acțiunii în revendicare tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar General la plata contravalorii apartamentului.

Apelantele intimate reclamante S.I. și G.M. sunt moștenitoarele defunctei L.H., așa cum rezultă din ordinul de moștenire emis în dosarul 52862 din 10 decembrie 2003 de către grefierul pe probleme de moștenire al statului Israel. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții V.D. și V.P. iar prin decizia civilă nr. 233 din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamanților V.D. și V.P., s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii în revendicare, s-a desființat în parte sentința în pronunțarea soluției dată capătului de cerere formulat de reclamanții pârâți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București având ca obiect plata contravalorii apartamentului și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță în privința capătului de cerere menționat anterior.

S-au menținut dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a individualității pe capătul de cerere privind revendicarea respectiv cu privire la soluția dată cererii reconvenționale formulată de pârâții - reclamanți. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamantele S.I. și G.M. sunt moștenitoarele defunctei L.H. având calitate procesuală activă.

Adresa nr. 656335/14454 din 31 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București și adresa nr. 341792/2005 emisă de DITL Sector 1 dovedesc această identitate prin lămurirea aspectelor legate de numerele poștale deținute dea lungul timpului de imobilele de pe str. P. Identitatea este dovedită de altfel și dacă se compară conținutul deciziei nr. 3462/35 din 27 ianuarie 1965 cu conținutul contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și nota de reconstituire cu caracter informativ întocmită de Primăria Municipiului București în dosarul format ca urmare a notificării reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a mai constatat că prima instanță a reținut în mod corect calitatea procesuală activă a reclamantelor, respectiv aspectul nevalabilității titlului statului prin raportare la neconcordanta existentă între Decretul nr. 111/1991 și Constituția în vigoare la momentul respectiv.

De altfel, concluzia primei instanțe nu reprezintă altceva decât punerea în practică a dispozițiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001. De asemenea s-a reținut că sunt neîntemeiate criticile apelanților V. cu privire la modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Sub aceste aspect Curtea reține că din moment ce reclamantele au formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar această notificare nu a fost soluționată, nu li se poate interzice persoanelor îndreptățite dreptul de a se adresa instanțelor, inclusiv cu o acțiune în revendicare. Doar dacă reclamantele nu ar fi formulat notificare pe Legea nr. 10/2001 au dacă notificarea acestora ar fi fost soluționată, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar fi fost inadmisibilă.

Concluzia de mai sus este conținută în decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii. În ce privesc criticile apelanților pârâți V. relative la modul în care prima instanță a soluționat acțiunea în revendicare pe fond, au fost apreciate ca fondate. Astfel, prima instanță, procedând la compararea titlurilor omite a avea în vedere faptul că reclamantele nu au în patrimoniu un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. În cauză este relevant faptul că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către apelanții V., reclamantele sau autoarea acestora nu și-au manifestat în nici un fel dorința de a redobândi bunul înstrăinat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea în cauză este relevant faptul că până la depunerea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 și de altfel până în prezent, reclamantele nu au obținut o hotărâre judecătorească contradictoriu cu statul prin care să se constate nevalabilitatea titlului acestuia sau prin care să fie obligat statul să restituie apartamentul. În fine în cauză este relevant faptul că acțiunea introductivă a fost depusă la data de 11 iunie 2007 și că reclamantele nu au cerut instanțelor în cadrul termenului legal anularea titlului de proprietate al apelanților pârâți V. Relevanța aspectelor de mai sus rezidă în aceea demonstrează preferabilitatea titlului de proprietate al apelanților pârâți în cadrul acțiunii în revendicare.

Reclamantele nu au un titlu sau un bun în sensul convenției care să poată fi opuse pârâților. Reclamantele aveau la momentul formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 speranța legitimă de a redobândi bunul sau contravaloarea acestuia în cadrul și cu respectarea procedurii Legii nr. 10/2001. În condițiile în care până la data de 14 august 2002 reclamantele nu au contestat în justiție titlul de proprietate al cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea au pierdut dreptul de a obține restituirea în natură a bunului, rămânându-le în patrimoniu dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent. Apelanții pârâți V. au cumpărat un apartament de la stat în temeiul unei legi în vigoare în prezent și în baza unui contract de vânzare valabil.

Bunul cumpărat de pârâți s-a consolidat în patrimoniul acestora atâta timp cât printr-o lege specială ulterioară s-a stabilit un termen în cadrul căruia foștii proprietari puteau contesta actul de înstrăinare și atâta timp cât succesorii fostului proprietar al imobilului în cauză nu au intentat nici o acțiune în termenul de prescripție special.

Atât actul de cumpărare al pârâților, cât și Legile nr. 112/1995 respectiv 10/2001 se situează în timp după momentul la România a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că singurii care, în speță, dețin un bun în sensul convenției sunt apelanții pârâți V. Față de cele arătate, Curtea constată că în speță se impunea respingerea ca nefondată a acțiunii în revendicare deoarece reclamantele nu sunt nici proprietare, nici posesoare ale imobilului revendicat, singurii posesori proprietari ai imobilului fiind pârâții V. Consecința greșitei soluționări a acțiunii în revendicare de către prima instanță este schimbarea sentinței (în parte, cu privire la capătul de cerere privind revendicarea) și respingerea ca nefondată a acțiunii în revendicare, conform art. 296 alin. (1), teza a II-a C. proc.

civ. Instanța de apel a reținut că urmare a concluziei necesității respingerii acțiunii în revendicare, ca nefondată, se impune admiterea apelului declarat de apelanții pârâți reclamanți V.D. și V.P. și schimbarea în parte a sentinței în sensul arătat. De asemenea s-a apreciat că urmare a soluției dată acțiunii în revendicare, se impune admiterea apelului provocat declarat de apelantele reclamante pârâte în sensul desființării în parte a sentinței în privința soluției date capătului de cerere formulat de reclamanții pârâți în contradictoriu cu Municipiul București, având ca obiect plata contravalorii apartamentului. Aceeași instanță de apel a precizat că urmare a admiterii apelului pârâților se impune și admiterea apelului provocat declarat de reclamante deoarece prin respingerea revendicării redevine actuală cererea acestora având ca obiect plata contravalorii apartamentului de către Municipiul București.

Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că prima instanță nu a analizat pe fond capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General la plata contravalorii apartamentului. Deși în dispozitivul hotărârii acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat, în considerentele hotărârii se arată că soluția de respingere a fost consecința exclusivă a modului în care a fost soluționată acțiunea în revendicare. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele S.I. și G.M.E. solicitând modificarea ei în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. în sensul respingerii apelului.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurentele susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care nu a examinat cauza și raportat la Decizia nr. 781/2007 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, din care rezultă că titlul statului a fost desființat. În acest sens reclamantele anexează decizia sus evocată, susținând astfel că în mod greșit a fost respinsă acțiunea în revendicare. Recurentele mai susțin că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În aceeași idee reclamantele au mai învederat faptul că pârâții V. nu au un titlu pe care să îl poată opune, întrucât aceștia au cumpărat de la un neproprietar.

Intimații V.D. și V.P. s-au opus admiterii recursului. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Așa cum rezultă din actele de la fila 22 – 29 (dosarul instanței de apel) reclamantele au depus doar în apel Decizia civilă nr. 781 din 19 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și respectiv sentința civilă nr. 539 din 10 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, învederând faptul că titlul Statului a fost desființat și ca atare imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor. Or, din considerentele hotărârii, nu rezultă că instanța de apel ar fi examinat si prin prisma hotărârilor susmenționate.

De altfel, este de observat că ,aspectele învederate de reclamante (în condițiile în care ele nu au fost avute în vedere la soluționarea cauzei în primă instanță,) trebuiau puse in discuția părților in virtutea respectării principiului contradictorialității si al dreptului la un proces echitabil, pentru clarificarea tuturor aspectelor de fapt și de drept, a raporturilor juridice dintre părți în ce privește imobilul din str. P., apartamentul 5. In ce privește critica legata de considerentele hotărârii ce ar cuprinde motive contradictorii, sunt de reținut următoarele. Motivarea unei hotărâri are un caracter esențial, întrucât in baza acesteia părțile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanței in sensul pronunțării soluției adoptate.

In același timp, motivarea permite realizarea controlului judiciar. Ca atare motivarea se face in concret , simpla afirmație potrivit căreia un fapt rezulta din actele de la dosar , nu se circumscrie exigentelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Motivarea înseamnă stabilirea in concret , clar si concis, a stării de fapt si de drept , urmând o ordine cronologica. Reținerea fiecărei împrejurări trebuie argumentata cu ajutorul probelor administrate , iar daca probele sunt contradictorii, ele trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reținut unele si s-au înlăturat altele. Astfel motivarea unei hotărâri înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare de speța, in cadrul prevederilor generale si abstracte ale unei legi.

Scopul motivării este acela de a explica masurile adoptate de instanța. Or, din perspectiva celor expuse, este de reținut că într-adevăr considerentele hotărârii nu se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanța nu a examinat starea de fapt si de drept in raport si de hotărârile depuse doar in instanța de apel, nefiind respectat nici principiul contradictorialității. Astfel în considerarea celor expuse, în temeiul art. 304 pct. 7, 9 și 312 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează a admite recursul, a modifica în parte hotărârea în sensul înlăturării dispozițiilor privind respingerea acțiunii în revendicare și a dispozițiilor privind menținerea sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea, respectiv cu privire la soluția dată cererii reconvenționale formulată de pârâții reclamanți și pe cale de consecință trimite cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare, instanța de fond menținând restul dispozițiilor deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele S.I. și G.M.E. împotriva deciziei nr. 233 A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă. Modifică în parte hotărârea recurată și în consecință: Înlătură dispozițiile privind respingerea acțiunii în revendicare, precum și menținerea dispozițiilor sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea, respectiv cu privire la soluția dată cererii reconvenționale formulată de pârâții reclamanți. Trimite cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, instanței de fond.

Menține restul dispozițiilor deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2011.