ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1232/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1232/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 942 din 24 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a

admis în parte acțiunea civilă completată formulată de reclamantele S.I. și G.M.E.

fiind obligați pârâții V.D. și V.P. să lase reclamantelor pârâte în deplină

proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. 5 din imobilul București, în

suprafață utilă de 109,68 mp și suprafață de teren de 26,69 mp situat sub

construcție.

S-a respins ca

inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtului Municipiul

București prin Primarul General și s-a respins ca neîntemeiată cererea de

obligare la plata contravalorii apartamentului și ca neîntemeiată cererea

reconvențională formulată de pârâții reclamanți V.D., V.P.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Conform actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 27352/1944 de Tribunalul Ilfov, L.H. a

cumpărat de la V. și R.D. apartamentul de la etajul 2 situat în imobilul din

București, sector 1.

Potrivit adresei nr.

34/792/2005 emisă de DITL Sector 1 în perioada 1945 – 1951 L.H. a figurat la

rolul fiscal cu un apartament în București, sector 1. În procesul verbal de

impunere aceasta figura cu un apartament din sector 1, care a fost preluat în

temeiul Decretului nr. 111/1951 prin decizia nr. 3462/35 din 27 ianuarie 1965.

Conform ordinului de

moștenire emis în dosarul nr. 52862 din 10 decembrie 2003 de către Grefierul pe

probleme de moșteniri al statului Israel de pe urma defunctei L.H. au rămas

drept moștenitoare cele două reclamante în calitate de fiice.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1696/22464 din 2 decembrie 1996 încheiat în baza Legii

nr. 112/1995, pârâții au cumpărat apartamentul nr. 5 situat în București, sector

1.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor pârâte tribunalul a

constatat că aceasta este neîntemeiată având în vedere că la dosar din adresa

nr. 656335/14454 din 31 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București

– Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană – Direcția

Evidența Imobiliară și Cadastrală rezultă că la imobilul care figura cu nr.

poștal 12, figura la nivelul anului 1986 nr. 10 aceeași concluzie

desprinzându-se și din adresa nr. 341792/2005 emisă de DITL Sector 1.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București

tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată având în vedere capătul de

cerere referitor la revendicarea terenului.

În acest context se

impune a se preciza că tribunalul nu a analizat constatarea modului în care a

fost preluat imobilul ca un capăt distinct de cerere ci în cadrul acțiunii în

revendicare, stabilirea existenței sau nu a titlului statului atunci când a

înstrăinat imobilul fiind esențială în cadrul comparării titlurilor părților.

Pe de altă parte prin

încheierea contractului de vânzare cumpărare pârâții reclamanți au calitatea de

dobânditori cu titlu particular astfel că această analiză în ceea ce privește

apartamentul în litigiu se va face în contradictoriu cu aceștia.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București tribunalul a constatat că aceasta este

întemeiată.

Astfel reclamantele

pârâte susțin că în ceea ce privește terenul acesta s-ar afla în posesia

pârâtului Municipiul București ca urmare a lipsei formei autentice a actului de

înstrăinare.

Plecând de la această

premisă tribunalul a reținut că procedura Legii nr. 10/2001 ar fi pe deplin

aplicabilă.

Potrivit art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație.

Conform art. 22 alin.

(1) persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării

în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând

restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 22 alin. (5)

nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării

atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent.

În consecință în

cauză devin aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 și art.

22 alin. (5) din Legea 10/2001 ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei

acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

De asemenea

tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi nici de o încălcare a dispozițiilor

art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din CEDO având în vedere

pe de o parte că procedura instituită de Legea 10/2001 nu este una

jurisdicțională ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea

notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în

sensul art. 6 alin. (1) din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deține

imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte dreptul de acces

la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări ceea ce

înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii

unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura

prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care

îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are

competență deplină de a verifica decizia administrativă. în acest sens CEDO s-a

pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României.

Or, în cauza de față tribunalul

a constatat că reclamantele aveau o astfel de posibilitate deoarece art. 26 din

Legea 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, secția

civilă, dispoziția emisă. Mai mult aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea

și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notificării refuză să o

soluționeze în termenul legal. în acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului

secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a

emite dispoziție soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond

notificarea în

caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal.

Mai mult, practica constantă a instanțelor este în sensul de a soluționa orice

contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea

nr. 10/2001.

Este adevărat că

reclamantele au formulat și o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii

10/2001 dar prin acțiunea introductivă precizată cât și din concluziile scrise

au indicat drept temei al acțiunii dreptul comun astfel că dacă ar fi analizat

cererea prin prisma notificării și a deciziei XX/2007 a I.C.C.J. ar fi însemnat

să schimbe temeiul inveterat expres ceea ce echivalează cu pronunțarea asupra a

altceva decât s-a cerut.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu

pârâții reclamanți V.D. și V.P. tribunalul a constatat că acesta este

neîntemeiată fără a părea a fi în contradictoriu față de cele expuse mai sus.

Astfel, prin decizia

33/2008 pronunțată de I.C.C.J. a fost tranșată problema admisibilității

acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun constatând că doar în cazul

în care nu s-a formulat notificare în temeiul Legii 10/2001 reclamanții ar

pierde dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin

echivalent. Cu alte cuvinte a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale

a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în

discuție.

Acesta deoarece în

situația în care s-a formulat o astfel de notificare se poate pune în discuție

în ce măsură acesta oferă posibilitatea reparării efective a prejudiciului

cauzat prin preluare, ceea ce presupune discuții pe fondul cauzei inclusiv în

ceea ce privește constatarea existenței drepturilor de proprietate a părților

și a garantării acestora de către CEDO.

Or, în cauza de față

o astfel de notificare a fost formulată fără ca procedura administrativă să fie

finalizată și să conducă la o reparare efectivă a prejudiciului.

Pe de altă parte suma

încasată în temeiul Legii 112/1995 nu poate fi considerată ca reparație

integrală a prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului de către stat.

Pe fondul cauzei

tribunalul a constatat că acțiunea reconvențională care ar fi putut paraliza

acțiunea în revendicare este neîntemeiată având în vedere că reclamantele nu au

locuit pe teritoriul României astfel că termenul de uzucapiune este de 20 de

ani și nu de 10 ani așa cum susțin pârâții reclamanți.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții reclamanți

tribunalul a constatat că este întemeiată.

Astfel, în contextul

comparării titlurilor de proprietate ale părților trebuie reținut că preluarea

imobilului de către stat s-a tăcut în temeiul Decretului 111/1951 decret

neconstituțional și în contradicție cu dispozițiile art. 480 C. civ. și care

încălca grav dreptul de proprietate privată.

Datorită preluării

fără titlu valabil reclamantele și pârâții invocă în fapt titluri de

proprietate cu privire la același bun, dar care provin de la autori diferiți,

autorul pârâților, fiind un neproprietar. Consecința este aceea că niciodată

dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit din patrimoniul

reclamantelor. Această constatare a instanței face ca și în privința acestora

să fie aplicabil art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

Pe de altă parte nu

se poate nega faptul că datorită faptului că titlul pârâților nu a fost

invalidat aceștia se bucură de prezumția încheierii cu bună credință și deci a

protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

În ceea ce privește

problema dacă ar trebui considerat preferabil dreptul de proprietate dobândit

în temeiul Legii 112/1995 având în vedere modul în care a fost reglementată

problema acordării de reparații persoanelor deposedate abuziv și pentru a

asigura stabilitatea circuitului civil, tribunalul a apreciat că, doar aceste

aspecte nu pot conduce la a considera că titlurile pârâților sunt preferabile

și deci acțiunea în revendicare ar trebui respinsă.

În acest sens, este

de reținut că în cauza de față Legea 10/2001 prevede doar posibilitatea

acordării de despăgubiri având în vedere că bunul a fost înstrăinat. Dar în mod

constant CEDO a constatat că Fondul Proprietatea nu funcționează, ceea ce

însemnă că despăgubirile acordate în această procedură sunt iluzorii.

În acest context

tribunalul a avut în vedere faptul că dispozițiile art. 480 C. civ. au menirea

de a apăra dreptul de proprietate privată și de a asigura repararea prejudiciului

cauzat prin încălcarea acestuia. Or, referitor la posibilitatea acoperirii

prejudiciului în condițiile Legii 10/2001, tribunalul a constatat că această

lege, datorită procedurii greoaie, neclare și ineficiente cât și a faptului că

Fondul Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o

reparație rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a

bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în

natură a bunului.

Pe de altă parte, în

condițiile în care bunul era înstrăinat de către stat, acesta nici nu mai avea

cum să dispună în concret restituirea acestuia, acesta fiind și sensul art. 18

lit. c) din Legea 10/2001, această legea reglementând doar raporturile cu

persoanele juridice menționate la art. 21 din lege.

Mai mult, în mod

constant CEDO a obligat la restituirea în natură a bunului reținându-se că

procedura Legii nr. 10/2001 nu conduce la o reparație efectivă a încălcării

dreptului de proprietate chiar și atunci când bunul nu se mai afla în posesia

statului Concluzia nu poate fi decât una singură și anume că, inclusiv CEDO

consideră că cea mai bună reparație a abuzului este aceea restituirii bunului.

În condițiile în care

ambele părți dețin un bun în sensul convenției, soluționarea cauzei depinde în mod

esențial de modalitățile concrete pe care fiecare parte la are la dispoziție

pentru obținerea unei compensații efective pentru pierderea bunului său.

Tribunalul a

constatat ca în cauza Raicu contra Românie după ce se reține că diminuarea

vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate și că

legislația ar trebui sa permită să se ia în considerare circumstanțele speciale

ale fiecare spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de buna

credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității

Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri condamnarea statului a venit

nu atât pentru că cumpărătorul de bună credință a pierdut bunul pentru ca

acesta să fie restitui vechiului proprietar, cât mai ales pentru că acesta nu a

primit o compensație efectivă pentru această pierdere.

Astfel, CEDO reținea

în decizia respectivă că respectivei reclamante nu i s-a acordat nici o

compensație pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării

hotărârii sus-menționate de către Curtea Supremă de Justiție. Dacă reclamanta

nu a introdus o acțiune în rambursarea prețului plătit și a cheltuielilor

necesare și utile efectuate cu apartamentul, se impune să se constate că, așa

cum reiese de altfel din jurisprudența admisă de Guvern, o astfel de acțiune nu

ar fi putut duce la acordarea unei compensații care să fio în mod rezonabil în

raport cu valoarea „pecuniară” a apartamentului de care a fost privată. De

altfel, Curtea observă că Guvernul nu a susținut că reclamanta dispunea de o

cale de recurs care să-i fi permis să compenseze diferența dintre prețul do

cumpărare actualizat, și valoarea bunului la data hotărârii din 12 februarie

2003 pronunțată în recursul în anulare.

De altfel și în cazul

numeroaselor condamnări care au la baza vânzarea bunului de către stat în

temeiul Legii 112/1995, Curtea se raportează la faptul că în momentul de față

Fondul Proprietatea nu funcționează, ceea ce conduce la concluzia că

despăgubirile prevăzute de acesta sunt iluzorii.

În consecință,

criteriu esențial pentru stabilirea preferabilității unuia din titluri este dat

de stabilirea mijlocele juridice prevăzute în dreptul intern pe care fiecare

parte ie are la dispoziție pentru a obține o despăgubire efectivă în cazul în

care este privată de proprietatea sa.

Sub acest aspect

tribunalul a constatat că pârâții reclamanți au la dispoziție, în dreptul

intern, mijloace mult mai eficiente decât de obținere a unei despăgubiri

efective, fie prin intermediul acțiunii în evicțiune, acțiune de drept comun

pentru care există o practică constantă și consistentă a instanțelor

judecătorești, fie mai nou prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001.

În concluzie nu se

poate reține că prin admiterea acțiunii în revendicare, pârâților li s-ar crea

un prejudiciu disproporționat.

În schimb, pentru

vechii proprietari, legea specială, în lipsa posibilității restituirii în

natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dar, astfel cum

deja s-a constatat, Fondul Proprietatea nu funcționează ceea ce înseamnă că

despăgubirile sunt iluzorii și deci reparația efectivă a încălcării dreptului

de proprietate nu se produce.

Având în vedere toate

considerentele prezentate mai sus tribunalul a respins ca neîntemeiate

excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Municipiul București prin Primar General și

inadmisibilității (în ceea ce privește cererea în revendicare formulată în

contradictoriu cu pârâții reclamanți V.D. și V.P.).

De asemenea s-a admis

în parte acțiunea completată, formulată de reclamantele pârâte în

contradictoriu pârâții reclamanți și au fost obligați pârâții să lase

reclamantelor pârâte în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul 5

situat în București sector 1 compus din vestibul, baie, cameră, cameră, holl,

cameră, cămară, bucătărie, debara, culoar, terasă, cameră serv., boxă în

suprafață utilă de 109,68 mp împreună cu suprafața de teren de 26,69 mp situat

sub construcție.

Tribunalul a respins

ca inadmisibilă

acțiunea în revendicare formulata în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București prin Primar General. De asemenea a respins ca neîntemeiată cererea

reconvențională.

Având în vedere modul

de soluționare a acțiunii în revendicare tribunalul a respins ca neîntemeiată

cererea privind obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar General la

plata contravalorii apartamentului.

Apelantele intimate

reclamante S.I. și G.M. sunt moștenitoarele defunctei L.H., așa cum rezultă din

ordinul de moștenire emis în dosarul 52862 din 10 decembrie 2003 de către

grefierul pe probleme de moștenire al statului Israel.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel pârâții V.D. și V.P. iar prin decizia civilă nr. 233

din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis

apelul reclamanților V.D. și V.P., s-a schimbat în parte hotărârea instanței de

fond în sensul respingerii acțiunii în revendicare, s-a desființat în parte

sentința în pronunțarea soluției dată capătului de cerere formulat de

reclamanții pârâți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București având ca

obiect plata contravalorii apartamentului și s-a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță în privința capătului de cerere menționat anterior.

S-au menținut

dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepției lipsei calității

procesuale active, lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București

și a individualității pe capătul de cerere privind revendicarea respectiv cu privire

la soluția dată cererii reconvenționale formulată de pârâții - reclamanți.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamantele S.I. și G.M.

sunt moștenitoarele defunctei L.H. având calitate procesuală activă.

Adresa nr.

656335/14454 din 31 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București și

adresa nr. 341792/2005 emisă de DITL Sector 1 dovedesc această identitate prin

lămurirea aspectelor legate de numerele poștale deținute dea lungul timpului de

imobilele de pe str. P. Identitatea este dovedită de altfel și dacă se compară

conținutul deciziei nr. 3462/35 din 27 ianuarie 1965 cu conținutul contractului

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și nota de reconstituire cu caracter

informativ întocmită de Primăria Municipiului București în dosarul format ca

urmare a notificării reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a

mai constatat că prima instanță a reținut în mod corect calitatea procesuală

activă a reclamantelor, respectiv aspectul nevalabilității titlului statului

prin raportare la neconcordanta existentă între Decretul nr. 111/1991 și

Constituția în vigoare la momentul respectiv. De altfel, concluzia primei

instanțe nu reprezintă altceva decât punerea în practică a dispozițiilor art. 2

lit. e) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea s-a

reținut că sunt neîntemeiate criticile apelanților V. cu privire la modul în

care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Sub

aceste aspect Curtea reține că din moment ce reclamantele au formulat o

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar această notificare nu a fost

soluționată, nu li se poate interzice persoanelor îndreptățite dreptul de a se

adresa instanțelor, inclusiv cu o acțiune în revendicare. Doar dacă

reclamantele nu ar fi formulat notificare pe Legea nr. 10/2001 au dacă

notificarea acestora ar fi fost soluționată, acțiunea în revendicare întemeiată

pe dreptul comun ar fi fost inadmisibilă. Concluzia de mai sus este conținută

în decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

cadrul unui recurs în interesul legii.

În ce privesc

criticile apelanților pârâți V. relative la modul în care prima instanță a

soluționat acțiunea în revendicare pe fond, au fost apreciate ca fondate.

Astfel, prima instanță,

procedând la compararea titlurilor omite a avea în vedere faptul că

reclamantele nu au în patrimoniu un „bun” în sensul Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

În cauză este

relevant faptul că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către

apelanții V., reclamantele sau autoarea acestora nu și-au manifestat în nici un

fel dorința de a redobândi bunul înstrăinat de stat în temeiul Legii nr.

112/1995.

De asemenea în cauză

este relevant faptul că până la depunerea notificării în temeiul Legii nr.

10/2001 și de altfel până în prezent, reclamantele nu au obținut o hotărâre

judecătorească contradictoriu cu statul prin care să se constate

nevalabilitatea titlului acestuia sau prin care să fie obligat statul să

restituie apartamentul.

În fine în cauză este

relevant faptul că acțiunea introductivă a fost depusă la data de 11 iunie 2007

și că reclamantele nu au cerut instanțelor în cadrul termenului legal anularea

titlului de proprietate al apelanților pârâți V.

Relevanța aspectelor

de mai sus rezidă în aceea demonstrează preferabilitatea titlului de

proprietate al apelanților pârâți în cadrul acțiunii în revendicare.

Reclamantele nu au un titlu sau un bun în sensul convenției care să poată fi

opuse pârâților. Reclamantele aveau la momentul formulării notificării în

temeiul Legii nr. 10/2001 speranța legitimă de a redobândi bunul sau

contravaloarea acestuia în cadrul și cu respectarea procedurii Legii nr.

10/2001.

În condițiile în care

până la data de 14 august 2002 reclamantele nu au contestat în justiție titlul

de proprietate al cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea au

pierdut dreptul de a obține restituirea în natură a bunului, rămânându-le în

patrimoniu dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent.

Apelanții pârâți V.

au cumpărat un apartament de la stat în temeiul unei legi în vigoare în prezent

și în baza unui contract de vânzare valabil. Bunul cumpărat de pârâți s-a

consolidat în patrimoniul acestora atâta timp cât printr-o lege specială

ulterioară s-a stabilit un termen în cadrul căruia foștii proprietari puteau

contesta actul de înstrăinare și atâta timp cât succesorii fostului proprietar

al imobilului în cauză nu au intentat nici o acțiune în termenul de prescripție

special.

Atât actul de

cumpărare al pârâților, cât și Legile nr. 112/1995 respectiv 10/2001 se

situează în timp după momentul la România a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că singurii care, în speță, dețin un bun în sensul

convenției sunt apelanții pârâți V.

Față de cele arătate,

Curtea constată că în speță se impunea respingerea ca nefondată a acțiunii în revendicare

deoarece reclamantele nu sunt nici proprietare, nici posesoare ale imobilului

revendicat, singurii posesori proprietari ai imobilului fiind pârâții V.

Consecința greșitei soluționări a acțiunii în revendicare de către prima

instanță este schimbarea sentinței (în parte, cu privire la capătul de cerere

privind revendicarea) și respingerea ca nefondată a acțiunii în revendicare,

conform art. 296 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ.

Instanța de apel a

reținut că urmare a concluziei necesității respingerii acțiunii în revendicare,

ca nefondată, se impune admiterea apelului declarat de apelanții pârâți

reclamanți V.D. și V.P. și schimbarea în parte a sentinței în sensul arătat.

De asemenea s-a

apreciat că urmare a soluției dată acțiunii în revendicare, se impune admiterea

apelului provocat declarat de apelantele reclamante pârâte în sensul

desființării în parte a sentinței în privința soluției date capătului de cerere

formulat de reclamanții pârâți în contradictoriu cu Municipiul București, având

ca obiect plata contravalorii apartamentului.

Aceeași instanță de

apel a precizat că urmare a admiterii apelului pârâților se impune și admiterea

apelului provocat declarat de reclamante deoarece prin respingerea revendicării

redevine actuală cererea acestora având ca obiect plata contravalorii

apartamentului de către Municipiul București. Din acest punct de vedere, Curtea

a constatat că prima instanță nu a analizat pe fond capătul de cerere având ca

obiect obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General la plata

contravalorii apartamentului. Deși în dispozitivul hotărârii acest capăt de

cerere a fost respins ca neîntemeiat, în considerentele hotărârii se arată că

soluția de respingere a fost consecința exclusivă a modului în care a fost

soluționată acțiunea în revendicare.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamantele S.I. și G.M.E. solicitând modificarea

ei în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. în sensul respingerii

apelului.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurentele susțin că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în

condițiile în care nu a examinat cauza și raportat la Decizia nr. 781/2007 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, din care rezultă că

titlul statului a fost desființat.

În acest sens

reclamantele anexează decizia sus evocată, susținând astfel că în mod greșit a

fost respinsă acțiunea în revendicare.

Recurentele mai

susțin că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, fiind

incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În aceeași idee

reclamantele au mai învederat faptul că pârâții V. nu au un titlu pe care să îl

poată opune, întrucât aceștia au cumpărat de la un neproprietar.

Intimații V.D. și V.P.

s-au opus admiterii recursului.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum rezultă din

actele de la fila 22 – 29 (dosarul instanței de apel) reclamantele au depus

doar în apel Decizia civilă nr. 781 din 19 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și respectiv sentința civilă nr. 539 din 10 iunie

2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, învederând faptul că

titlul Statului a fost desființat și ca atare imobilul nu a ieșit niciodată din

patrimoniul lor.

Or, din

considerentele hotărârii, nu rezultă că instanța de apel ar fi examinat si prin

prisma hotărârilor susmenționate.

De altfel, este de

observat că ,aspectele învederate de reclamante (în condițiile în care ele nu

au fost avute în vedere la soluționarea cauzei în primă instanță,) trebuiau

puse in discuția părților in virtutea respectării principiului

contradictorialității si al dreptului la un proces echitabil, pentru

clarificarea tuturor aspectelor de fapt și de drept, a raporturilor juridice

dintre părți în ce privește imobilul din str. P., apartamentul 5.

In ce privește

critica legata de considerentele hotărârii ce ar cuprinde motive contradictorii,

sunt de reținut următoarele.

Motivarea unei hotărâri

are un caracter esențial, întrucât in baza acesteia părțile cunosc temeiurile

ce au format convingerea instanței in sensul pronunțării soluției adoptate. In

același timp, motivarea permite realizarea controlului judiciar.

Ca atare motivarea se

face in concret , simpla afirmație potrivit căreia un fapt rezulta din actele

de la dosar , nu se circumscrie exigentelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Motivarea înseamnă stabilirea

in concret , clar si concis, a stării de fapt si de drept , urmând o ordine

cronologica.

Reținerea fiecărei împrejurări

trebuie argumentata cu ajutorul probelor administrate , iar daca probele sunt

contradictorii, ele trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele

pentru care s-au reținut unele si s-au înlăturat altele.

Astfel motivarea unei

hotărâri înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare de speța, in

cadrul prevederilor generale si abstracte ale unei legi. Scopul motivării este

acela de a explica masurile adoptate de instanța.

Or, din perspectiva

celor expuse, este de reținut că într-adevăr considerentele hotărârii nu se

circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât

instanța nu a examinat starea de fapt si de drept in raport si de hotărârile

depuse doar in instanța de apel, nefiind respectat nici principiul

contradictorialității.

Astfel în

considerarea celor expuse, în temeiul art. 304 pct. 7, 9 și 312 pct. 5 C. proc.

civ. Înalta Curte urmează a admite recursul, a modifica în parte hotărârea în

sensul înlăturării dispozițiilor privind respingerea acțiunii în revendicare și

a dispozițiilor privind menținerea sentinței cu privire la soluționarea

excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale

pasive a Municipiului București și a inadmisibilității capătului de cerere

privind revendicarea, respectiv cu privire la soluția dată cererii

reconvenționale formulată de pârâții reclamanți și pe cale de consecință

trimite cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare, instanța de fond

menținând restul dispozițiilor deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantele S.I. și G.M.E. împotriva deciziei nr. 233 A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă.

Modifică în parte

hotărârea recurată și în consecință:

Înlătură dispozițiile

privind respingerea acțiunii în revendicare, precum și menținerea dispozițiilor

sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale

active, lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a

inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea, respectiv cu

privire la soluția dată cererii reconvenționale formulată de pârâții

reclamanți.

Trimite cauza spre

rejudecarea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, instanței de fond.

Menține restul

dispozițiilor deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2011.