ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6699/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6699/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Judecătoria sectorului 5 București, secția a

II-a civilă, prin sentința civilă nr. 3421 din 17 mai 2007, a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de

soluționare a cauzei privind pe reclamantul A.A. și pe pârâții U.I.A. și U.I.,

având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, sector 5, în

favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 654 din 4 aprilie 2008, a

respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât A.A., ca

neîntemeiată.

A respins cererea

reconvențională formulată de pârâții-reclamanți U.I.A. și U.I., ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut următoarele considerente în ceea ce

privește acțiunea principală:

Fiind învestită cu o

acțiune în revendicare prin compararea titlurilor, instanța a analizat fiecare

titlu exhibat de părți, urmând să acorde preferință titlului de proprietate mai

bine caracterizat.

În ceea ce privește

titlul exhibat de reclamant, Tribunalul a constatat că, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 26 ianuarie 1940, B.G.E. a cumpărat imobilul

situat în București, compus din teren în suprafață de 449,10 mp și scheletul

armat al unei construcții nefinalizate.

Pe acest teren,

astfel cum rezultă din autorizația eliberată la 15 aprilie 1940, B.G.E. a

edificat o construcție.

B.G.E. s-a căsătorit,

devenind astfel P.G.E., astfel cum rezultă din certificatul de căsătorie încheiat

la 14 ianuarie 1964.

Din certificatul de calitate

de moștenitor-legatar cu titlu particular din 27 august 2003 încheiat de B.N.P.

XXX, rezultă că reclamantul are calitate de moștenitor legatar cu titlu particular,

fără a fi identificate bunurile succesorale.

Din testamentul lăsat

de P.G.E. în favoarea reclamantului, rezultă că acesta a fost instituit legatar

cu titlu particular cu privire la imobilul (clădire cu apartamente, garsoniere și

garaje) situat în București.

Potrivit adresei din

12 august 2005 emisă de Serviciul Nomenclatură urbană, rezultă că imobilul situat

în fosta str. ZZZ este, în prezent, imobilul situat în str. QQQ.

Așadar, apărările pârâților

privind identitatea dintre imobilul fost proprietatea defunctei P.G.E. și cel revendicat

au fost respinse ca nefondate.

Tribunalul a reținut că

situația juridică a imobilului nu este lămurită suficient în ceea ce privește titlul

de preluare în proprietatea statului.

Având în vedere, însă,

că decizia de preluare din 17 octombrie 1959 a fost emisă în baza Decretului

nr. 111/1951, fără ca din relațiile comunicate prin adresa din 13 decembrie 2001,

de SC C. SA, să rezulte că proprietarul, respectiv autoarea reclamantului, a încasat

despăgubiri, instanța, în raport și de dispozițiile art. 6 Legea nr. 213/1998, a

considerat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut abuziv, cu

încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării - art. 481 C. civ.,

art. 17 Declarația Universală a Drepturilor Omului, deci, fără o dreaptă și prealabilă

despăgubire.

La rândul lor, pârâții

U.I.A. și U.I. opun, ca titlu de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare

din 25 noiembrie 1996 încheiat cu Primăria municipiului București - prin SC C.

SA, privind apartamentul, situat la parterul imobilului.

Tribunalul a reținut că

valabilitatea acestui contract de vânzare-cumpărare a fost confirmată prin decizia

civilă nr. 10438 din 18 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a respins, în mod irevocabil,

acțiunea în constatarea nulității absolute formulată de către reclamant, acțiunea

fiind respinsă ca prescrisă.

De asemenea, Tribunalul

a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că autoarea sa a efectuat demersuri prin

care să fi solicitat restituirea în natura a imobilului, astfel că a constatat buna-credință

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, invocată de pârâți în apărare.

Potrivit dispozițiilor

art. 1899 alin. (2) C. civ., buna credință se prezumă, iar reclamantul nu a făcut

dovada relei credințe.

Prin analogie cu dispozițiile

art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 privind buna credință, dacă aceasta este suficientă

pentru a salva actul juridic de la nulitatea absolută, cea mai severă dintre sancțiunile

civile, atunci ea se poate dovedi suficientă și pentru a-l ocroti pe terțul subdobânditor,

precum și pentru a asigura stabilitatea și siguranța circuitului civil.

Procedând la compararea

titlurilor de proprietate exhibate de către părți, Tribunalul a considerat ca fiind

mai bine caracterizat și, în consecință, a acordat prevalență titlului de proprietate

exhibat de pârâții U.I.A. și U.I..

Așa cum s-a reținut, pârâții

sunt subdobânditori de bună credință, au posesia imobilului, iar soluția este de

natură a ocroti siguranța și stabilitatea circuitului civil.

Pentru aceste considerente,

Tribunalul a respins cererea principală ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă

nr. 488/A din 14 octombrie 2009, în majoritate, a respins excepția autorității lucrului

judecat; a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A.A. împotriva sentinței

civile sus-menționate, ca nefondat.

S-a respins cererea intimatei

U.I., de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele argumente:

A constatat că nu poate

fi primită critica în sensul că nu are relevanță decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție prin care s-a respins, în mod irevocabil, cererea de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu s-a purtat pe fondul cererii,

ci s-a respins ca prescrisă. Constatarea prescripției dreptului material la acțiune

are efectul că nu mai poate fi pusă în discuție validitatea acestui contract, ulterior

împlinirii termenului de prescripție prevăzut în legea specială nr. 10/2001, inclusiv

buna-credință care este prezumată potrivit art. 1889 C. civ. și care nu mai poate

fi pusă la îndoială ulterior momentului împlinirii prescripției, ca și reaua-credință

a cumpărătorilor.

Altfel spus, titlul cumpărătorilor-chiriași

s-a consolidat, constituind un bun real și actual, în sensul art. 1 Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care poate fi opus

cu succes vechiului titlu al autoarei reclamantului, într-o acțiune în revendicare

prin compararea titlurilor în temeiul art. 480 C. civ..

Din relațiile de la dosar,

s-a constatat că, în baza Legii nr. 112/1995, autoarea reclamantului, P.G.E., a

formulat cerere de acordare de despăgubiri, astfel că și cumpărătorii au formulat

cerere de cumpărare conform art. 9 Legea nr. 112/1995, respectând prevederile aceleiași

legi.

Nesoluționarea cererii

autoarei de către comisia specială constituită în baza Legii nr. 112/1995 nu poate

fi imputată cumpărătorilor-chiriași.

În compararea celor două

titluri în cauză, Curtea a constatat că preferabilitate trebuie să aibă titlul cumpărătorilor

de bună-credință, al căror titlu nu a fost constatat nul în termenul legal de prescripție

extinctivă, aceștia având și posesia bunului - soluție care respectă principiul

stabilității raporturilor juridice și securității circuitului civil, conform și

deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii în materie, de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Apelantul-reclamant are,

la rândul său, deschisă calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent pentru

bun, în condițiile Legii speciale nr. 10/2001 (art. 18 lit. c).

Însăși jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului a formulat aprecierea că persoanele care și-au dobândit

cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea

vechilor atingeri ale proprietății nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate

(cauza Raicu împotriva României, cauza Pinc și Pincova contra Republicii Cehe).

În consecință, potrivit

art. 296 C. proc. civ., Curtea în majoritate, a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul A.A., criticând-o pentru următoarele motive:

Hotărârile pronunțate

de instanțele de fond și apel sunt nelegale deoarece, prin conținutul lor, încalcă

dreptul de proprietate al recurentului, soluția pronunțată, respectiv respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, fiind rezultatul aplicării și interpretării greșite a

dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, C. civ. și Legii nr. 10/2001.

În opinia majoritară,

se admite faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, ceea ce reprezintă

o situație de fapt câștigată litigiului. Aplicând principiul cauză-efect, consecința

firească și juridică a preluării fără titlu a imobilului este faptul că acesta nu

intră sub incidența Legii nr. 112/1995, față de dispozițiile art. 1 din actul normativ

menționat.

Instanța de apel ajunge

la concluzia ca acțiunea este neîntemeiată deoarece prevederile art. 45 și ale

art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001 dau preferință cumpărătorului de bună credință,

schimbând, astfel, temeiul juridic al acțiunii reclamantului, care îl constituie

art. 480 C. civ., text esențial care stă la baza oricărei acțiuni în revendicare.

În sprijinul intimaților

pârâți instanța a invocat faptul că aceștia au fost de bună credință întrucât nu

s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Dacă acest punct de vedere ar fi valabil, atunci el vine și în sprijinul reclamantului,

al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat de vreo instanță de judecată.

Astfel, acest argument nu poate fi un criteriu în compararea celor două titluri

de proprietate.

În plus, instanța de judecată

consideră ca intimații pârâți beneficiază de prezumția de bună credință. Buna credință

poate fi invocată și de către reclamant deoarece autorul său a fost de bună credință

atunci când, în 1922, a cumpărat imobilul. Astfel, în momente de timp diferite,

atât reclamantul, cât și intimații pârâți, au fost de bună credință. Rezultă că

buna credință nu poate constitui un criteriu în compararea celor doua titluri de

proprietate.

În mod greșit, instanța

a considerat că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

și nu cele ale C. civ., reținând că titlul paratului este preferabil în detrimentul

titlului reclamantului deoarece articolul 18 lit. c) din această lege prevede acordarea

de despăgubiri în favoarea reclamantului.

Tribunalul a schimbat

regulile de bază ale comparării de titluri, refuzând să analizeze fiecare titlu

de proprietate și modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate.

În mod greșit s-a apreciat

că pârâții ar avea dreptul la respectarea bunurilor în virtutea art. 1 Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului din moment ce imobilul a fost

preluat fără titlu valabil și nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului garantează dreptul de proprietate al primului proprietar și al

succesorilor acestuia dacă transmiterea proprietății a respectat legea.

Prin compararea celor

două titluri, instanța de judecată nu poate da câștig de cauză decât titlului reclamantului,

care este mai vechi decât cel al pârâților, formele de publicitate imobiliară au

fost efectuate cu mult înaintea părților adverse, iar titlul său provine de la adevăratul

proprietar.

În dosar a depus întâmpinare

intimata pârâtă U.I., solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă

recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct.

5 pentru cele referitoare la schimbarea temeiului juridic al acțiunii și a art.

304 pct. 9 pentru cele referitoare la nelegalitatea hotărârii, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

litigiului, în mod greșit, de către Curte, în baza unui alt temei juridic decât

cel invocat de reclamant, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar nu a

art. 480 C. civ., nu este fondată.

În esență, temeiul juridic

al cererii de chemare în judecată îl reprezintă situația de fapt expusă de reclamant,

încadrată în drept.

Încadrarea juridică reprezintă

atributul exclusiv al instanței și nu constituie o modificare de temei juridic,

cu consecința încălcării principiului disponibilității părților în ceea ce privește

limitele de învestire a instanței.

Reclamantul a solicitat

obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu,

în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe regulile clasice ale comparării

titlurilor exhibate de părți, conform jurisprudenței și doctrinei în materie, create

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Apariția unei legi speciale

(cea sus-menționată), însă, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele

aflate în situația celui din prezentul litigiu, nu poate fi ignorată doar pentru

faptul că părțile interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci își întemeiază pretențiile

exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.

În acest sens, art. 6

Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în condițiile dreptului comun dacă

nu există o lege specială de reparație, reprezentând, astfel, pentru această categorie

de bunuri, consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” („legea

specială derogă de la legea generală”).

De asemenea, decizia în

interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite,

a statuat, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:

„Concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă

are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

Cum imobilul în litigiu

face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar

acțiunea de față a fost introdusă, de reclamant, după intrarea în vigoare a acestei

legi, în mod corect, Curtea a avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii

speciale de reparație.

Nu există posibilitatea

pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul

comun deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului

sus-amintit, dar și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere

la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Prin urmare, nu se poate

considera că instanța de apel ar fi procedat la schimbarea temeiului juridic al

cererii de chemare în judecată, nefiind motiv de nulitate a hotărârii atacate pentru

acest argument, în condițiile art. 105 alin. (2), astfel încât nu subzistă cerințele

art. 304 pct. 5 C. proc. civ..

soluționarea în fond a cauzei, în mod corect, Curtea de Apel, aplicând în mod prioritar

dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și pe cele ale art. 1 Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, precum și ale jurisprudenței create în legătură cu acest text, a dat

câștig de cauză titlului de proprietate al pârâților, cu consecința menținerii soluției

de respingere a acțiunii în revendicare.

Astfel, potrivit legii

speciale, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul

Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate obține fie restituirea în

natură a bunului, fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 18

lit. c) Legea nr. 10/2001, în raport de obținerea sau nu a desființării contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorul chiriaș conform art. 45 din același

act normativ.

Din aceste reglementări

rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași

care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, art. 20 alin.

(2) din legea specială dând dreptul persoanei îndreptățite, proprietarul deposedat,

la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a

imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

În consecință, criteriul

de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor potrivit

regulilor clasice, în sensul de a obține câștig de cauză cel al cărui autor are

un drept mai bine caracterizat (în ipoteza în care titlurile provin de la autori

diferiți, ca în speță), ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros

al bunului altei persoane, criteriu impus de legiuitor și în considerarea căruia

titlul pârâților este preferabil.

Astfel, în cauza de față,

acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții U.I.A.

și U.I. a fost respinsă în mod irevocabil, ca prescrisă, prin decizia nr. 10438

din 18 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, ceea ce înseamnă că titlul de proprietate al pârâților

s-a consolidat chiar din culpa reclamantului și a autoarei acestuia, care nu au

înțeles să solicite desființarea actului juridic enunțat în termenul de prescripție

prevăzut în art. 45 alin. (5) Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

Neacționând în sensul

atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecințele

aplicării art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001, care, așa cum s-a arătat deja, nu permite

restituirea în natură a imobilelor legal vândute și aceasta indiferent dacă imobilul

s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincțiile

art. 2 Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește susținerea

că nici titlul de proprietate al reclamantului nu a fost anulat și, ca atare, păstrarea

titlului pârâților nu ar prezenta relevanța juridică reținută de Curte, în soluționarea

prezentei acțiuni, aceasta nu este întemeiată. Potrivit celor expuse în precedent,

menținerea titlului de proprietate al pârâților (care, în speță, este rezultatul

neacționării reclamantului în termenul de prescripție), ca și atitudinea subiectivă

a cumpărătorului chiriaș la încheierea contractului (care nici nu a mai putut fi

analizată în procesul anterior față de impedimentul legat de depășirea termenului

de prescripție) sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâților, ce

nu pot fi puse în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Cum s-a precizat mai sus,

în decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de conflict între

legea națională și documentul european, are prioritate cel din urmă. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

insecurității raporturilor juridice.

În speță, nu se poate

pune problema conflictului între legea națională și Convenție deoarece reclamantul

nu are un „bun actual” din perspectiva documentului european și nici speranța legitimă

de a-l dobândi, pentru considerentele ce se succed:

Astfel, în hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reținut că:

„134. (…) un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „

o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

„bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea

de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea

bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază

a primului alineat al art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție.

de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii

nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la

restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 Protocolul nr.

1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării

este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de aceste legi.

observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut

doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul

în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (…), deși toate constată că naționalizarea

întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea

acestui apartament.

apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, de care

reclamantele s-ar putea prevala.

judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat

un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire

din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru

judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație,

și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului

proprietar, erau întrunite”.

Față de aceste considerente,

se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească

anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea,

în prezentul proces, a preluării abuzive a bunului nu atrage după sine, în mod automat,

un drept de restituire, ci dă dreptul la o despăgubire, în condițiile legii speciale.

Pe de altă parte, doar

pârâții au „un bun” în sensul Convenției.

În acest sens, în decizia

nr. 33/2008, evocată mai sus, se arată că:

„(…) atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă

și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției

- o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale,

unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect”.

În aceeași direcție, este

relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pinc

contra Republicii Cehe, în care s-a menționat că:

„Curtea acceptă că obiectivul

general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări

ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…);

cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor

încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația

trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale

fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credință

să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod

corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”.

În speță, pârâții sunt

cei care au un „bun” în sensul Convenției deoarece ei și-au păstrat, în mod irevocabil,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate

promovată de reclamant, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală sus-amintită.

Cât timp contractul pârâților

nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, astfel

încât aceștia nu pot fi obligați să-i lase reclamantului, în deplină proprietate

și posesie, imobilul în litigiu, în cadrul acțiunii în revendicare formulată de

acesta.

Având în vedere argumentele

prezentate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat,

nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., astfel încât, în

baza art. 312 alin. (1) din același cod, îl va respinge ca atare.

Conform art. 316 cu referire

la art. 298 și 274 C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenții,

la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă U.I., reprezentând

onorariu de avocat potrivit înscrisurilor de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul A.A. împotriva deciziei civile nr. 488/A din 14

octombrie 2009 a Curții de București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant

A.A. la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă U.I..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 decembrie 2010.