ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6699/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Judecătoria sectorului 5 București, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 3421 din 17 mai 2007, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A.A. și pe pârâții U.I.A. și U.I., având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, sector 5, în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 654 din 4 aprilie 2008, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât A.A., ca neîntemeiată. A respins cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți U.I.A. și U.I., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele considerente în ceea ce privește acțiunea principală: Fiind învestită cu o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor, instanța a analizat fiecare titlu exhibat de părți, urmând să acorde preferință titlului de proprietate mai bine caracterizat. În ceea ce privește titlul exhibat de reclamant, Tribunalul a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 ianuarie 1940, B.G.E. a cumpărat imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 449,10 mp și scheletul armat al unei construcții nefinalizate. Pe acest teren, astfel cum rezultă din autorizația eliberată la 15 aprilie 1940, B.G.E.

a edificat o construcție. B.G.E. s-a căsătorit, devenind astfel P.G.E., astfel cum rezultă din certificatul de căsătorie încheiat la 14 ianuarie 1964. Din certificatul de calitate de moștenitor-legatar cu titlu particular din 27 august 2003 încheiat de B.N.P. XXX, rezultă că reclamantul are calitate de moștenitor legatar cu titlu particular, fără a fi identificate bunurile succesorale. Din testamentul lăsat de P.G.E. în favoarea reclamantului, rezultă că acesta a fost instituit legatar cu titlu particular cu privire la imobilul (clădire cu apartamente, garsoniere și garaje) situat în București. Potrivit adresei din 12 august 2005 emisă de Serviciul Nomenclatură urbană, rezultă că imobilul situat în fosta str. ZZZ este, în prezent, imobilul situat în str. QQQ.

Așadar, apărările pârâților privind identitatea dintre imobilul fost proprietatea defunctei P.G.E. și cel revendicat au fost respinse ca nefondate. Tribunalul a reținut că situația juridică a imobilului nu este lămurită suficient în ceea ce privește titlul de preluare în proprietatea statului. Având în vedere, însă, că decizia de preluare din 17 octombrie 1959 a fost emisă în baza Decretului nr. 111/1951, fără ca din relațiile comunicate prin adresa din 13 decembrie 2001, de SC C. SA, să rezulte că proprietarul, respectiv autoarea reclamantului, a încasat despăgubiri, instanța, în raport și de dispozițiile art. 6 Legea nr. 213/1998, a considerat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut abuziv, cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării - art. 481 C. civ., art. 17 Declarația Universală a Drepturilor Omului, deci, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.

La rândul lor, pârâții U.I.A. și U.I. opun, ca titlu de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1996 încheiat cu Primăria municipiului București - prin SC C. SA, privind apartamentul, situat la parterul imobilului. Tribunalul a reținut că valabilitatea acestui contract de vânzare-cumpărare a fost confirmată prin decizia civilă nr. 10438 din 18 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a respins, în mod irevocabil, acțiunea în constatarea nulității absolute formulată de către reclamant, acțiunea fiind respinsă ca prescrisă. De asemenea, Tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că autoarea sa a efectuat demersuri prin care să fi solicitat restituirea în natura a imobilului, astfel că a constatat buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, invocată de pârâți în apărare.

Potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna credință se prezumă, iar reclamantul nu a făcut dovada relei credințe. Prin analogie cu dispozițiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 privind buna credință, dacă aceasta este suficientă pentru a salva actul juridic de la nulitatea absolută, cea mai severă dintre sancțiunile civile, atunci ea se poate dovedi suficientă și pentru a-l ocroti pe terțul subdobânditor, precum și pentru a asigura stabilitatea și siguranța circuitului civil. Procedând la compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părți, Tribunalul a considerat ca fiind mai bine caracterizat și, în consecință, a acordat prevalență titlului de proprietate exhibat de pârâții U.I.A.

și U.I.. Așa cum s-a reținut, pârâții sunt subdobânditori de bună credință, au posesia imobilului, iar soluția este de natură a ocroti siguranța și stabilitatea circuitului civil. Pentru aceste considerente, Tribunalul a respins cererea principală ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 488/A din 14 octombrie 2009, în majoritate, a respins excepția autorității lucrului judecat; a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A.A. împotriva sentinței civile sus-menționate, ca nefondat. S-a respins cererea intimatei U.I., de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele argumente: A constatat că nu poate fi primită critica în sensul că nu are relevanță decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins, în mod irevocabil, cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu s-a purtat pe fondul cererii, ci s-a respins ca prescrisă. Constatarea prescripției dreptului material la acțiune are efectul că nu mai poate fi pusă în discuție validitatea acestui contract, ulterior împlinirii termenului de prescripție prevăzut în legea specială nr. 10/2001, inclusiv buna-credință care este prezumată potrivit art. 1889 C. civ. și care nu mai poate fi pusă la îndoială ulterior momentului împlinirii prescripției, ca și reaua-credință a cumpărătorilor.

Altfel spus, titlul cumpărătorilor-chiriași s-a consolidat, constituind un bun real și actual, în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care poate fi opus cu succes vechiului titlu al autoarei reclamantului, într-o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor în temeiul art. 480 C. civ.. Din relațiile de la dosar, s-a constatat că, în baza Legii nr. 112/1995, autoarea reclamantului, P.G.E., a formulat cerere de acordare de despăgubiri, astfel că și cumpărătorii au formulat cerere de cumpărare conform art. 9 Legea nr. 112/1995, respectând prevederile aceleiași legi. Nesoluționarea cererii autoarei de către comisia specială constituită în baza Legii nr. 112/1995 nu poate fi imputată cumpărătorilor-chiriași.

În compararea celor două titluri în cauză, Curtea a constatat că preferabilitate trebuie să aibă titlul cumpărătorilor de bună-credință, al căror titlu nu a fost constatat nul în termenul legal de prescripție extinctivă, aceștia având și posesia bunului - soluție care respectă principiul stabilității raporturilor juridice și securității circuitului civil, conform și deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii în materie, de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Apelantul-reclamant are, la rândul său, deschisă calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent pentru bun, în condițiile Legii speciale nr. 10/2001 (art. 18 lit. c). Însăși jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a formulat aprecierea că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri ale proprietății nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate (cauza Raicu împotriva României, cauza Pinc și Pincova contra Republicii Cehe). În consecință, potrivit art. 296 C. proc. civ., Curtea în majoritate, a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.A., criticând-o pentru următoarele motive: Hotărârile pronunțate de instanțele de fond și apel sunt nelegale deoarece, prin conținutul lor, încalcă dreptul de proprietate al recurentului, soluția pronunțată, respectiv respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fiind rezultatul aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, C. civ. și Legii nr. 10/2001. În opinia majoritară, se admite faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, ceea ce reprezintă o situație de fapt câștigată litigiului. Aplicând principiul cauză-efect, consecința firească și juridică a preluării fără titlu a imobilului este faptul că acesta nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, față de dispozițiile art. 1 din actul normativ menționat.

Instanța de apel ajunge la concluzia ca acțiunea este neîntemeiată deoarece prevederile art. 45 și ale art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001 dau preferință cumpărătorului de bună credință, schimbând, astfel, temeiul juridic al acțiunii reclamantului, care îl constituie art. 480 C. civ., text esențial care stă la baza oricărei acțiuni în revendicare. În sprijinul intimaților pârâți instanța a invocat faptul că aceștia au fost de bună credință întrucât nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Dacă acest punct de vedere ar fi valabil, atunci el vine și în sprijinul reclamantului, al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat de vreo instanță de judecată.

Astfel, acest argument nu poate fi un criteriu în compararea celor două titluri de proprietate. În plus, instanța de judecată consideră ca intimații pârâți beneficiază de prezumția de bună credință. Buna credință poate fi invocată și de către reclamant deoarece autorul său a fost de bună credință atunci când, în 1922, a cumpărat imobilul. Astfel, în momente de timp diferite, atât reclamantul, cât și intimații pârâți, au fost de bună credință. Rezultă că buna credință nu poate constitui un criteriu în compararea celor doua titluri de proprietate. În mod greșit, instanța a considerat că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu cele ale C. civ., reținând că titlul paratului este preferabil în detrimentul titlului reclamantului deoarece articolul 18 lit. c) din această lege prevede acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului.

Tribunalul a schimbat regulile de bază ale comparării de titluri, refuzând să analizeze fiecare titlu de proprietate și modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate. În mod greșit s-a apreciat că pârâții ar avea dreptul la respectarea bunurilor în virtutea art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului din moment ce imobilul a fost preluat fără titlu valabil și nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul de proprietate al primului proprietar și al succesorilor acestuia dacă transmiterea proprietății a respectat legea. Prin compararea celor două titluri, instanța de judecată nu poate da câștig de cauză decât titlului reclamantului, care este mai vechi decât cel al pârâților, formele de publicitate imobiliară au fost efectuate cu mult înaintea părților adverse, iar titlul său provine de la adevăratul proprietar.

În dosar a depus întâmpinare intimata pârâtă U.I., solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5 pentru cele referitoare la schimbarea temeiului juridic al acțiunii și a art. 304 pct. 9 pentru cele referitoare la nelegalitatea hotărârii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Critica privind soluționarea litigiului, în mod greșit, de către Curte, în baza unui alt temei juridic decât cel invocat de reclamant, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar nu a art. 480 C. civ., nu este fondată. În esență, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă situația de fapt expusă de reclamant, încadrată în drept.

Încadrarea juridică reprezintă atributul exclusiv al instanței și nu constituie o modificare de temei juridic, cu consecința încălcării principiului disponibilității părților în ceea ce privește limitele de învestire a instanței. Reclamantul a solicitat obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe regulile clasice ale comparării titlurilor exhibate de părți, conform jurisprudenței și doctrinei în materie, create anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Apariția unei legi speciale (cea sus-menționată), însă, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situația celui din prezentul litigiu, nu poate fi ignorată doar pentru faptul că părțile interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci își întemeiază pretențiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.

În acest sens, art. 6 Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în condițiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparație, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” („legea specială derogă de la legea generală”). De asemenea, decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”. Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă, de reclamant, după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect, Curtea a avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație.

Nu există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei. Prin urmare, nu se poate considera că instanța de apel ar fi procedat la schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, nefiind motiv de nulitate a hotărârii atacate pentru acest argument, în condițiile art. 105 alin. (2), astfel încât nu subzistă cerințele art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.. 2. În ceea ce privește soluționarea în fond a cauzei, în mod corect, Curtea de Apel, aplicând în mod prioritar dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și pe cele ale art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, precum și ale jurisprudenței create în legătură cu acest text, a dat câștig de cauză titlului de proprietate al pârâților, cu consecința menținerii soluției de respingere a acțiunii în revendicare. Astfel, potrivit legii speciale, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate obține fie restituirea în natură a bunului, fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001, în raport de obținerea sau nu a desființării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătorul chiriaș conform art. 45 din același act normativ.

Din aceste reglementări rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, art. 20 alin. (2) din legea specială dând dreptul persoanei îndreptățite, proprietarul deposedat, la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. În consecință, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor potrivit regulilor clasice, în sensul de a obține câștig de cauză cel al cărui autor are un drept mai bine caracterizat (în ipoteza în care titlurile provin de la autori diferiți, ca în speță), ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului altei persoane, criteriu impus de legiuitor și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil.

Astfel, în cauza de față, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții U.I.A. și U.I. a fost respinsă în mod irevocabil, ca prescrisă, prin decizia nr. 10438 din 18 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, ceea ce înseamnă că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat chiar din culpa reclamantului și a autoarei acestuia, care nu au înțeles să solicite desființarea actului juridic enunțat în termenul de prescripție prevăzut în art. 45 alin. (5) Legea nr. 10/2001, în forma actuală. Neacționând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecințele aplicării art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001, care, așa cum s-a arătat deja, nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute și aceasta indiferent dacă imobilul s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincțiile art. 2 Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește susținerea că nici titlul de proprietate al reclamantului nu a fost anulat și, ca atare, păstrarea titlului pârâților nu ar prezenta relevanța juridică reținută de Curte, în soluționarea prezentei acțiuni, aceasta nu este întemeiată. Potrivit celor expuse în precedent, menținerea titlului de proprietate al pârâților (care, în speță, este rezultatul neacționării reclamantului în termenul de prescripție), ca și atitudinea subiectivă a cumpărătorului chiriaș la încheierea contractului (care nici nu a mai putut fi analizată în procesul anterior față de impedimentul legat de depășirea termenului de prescripție) sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâților, ce nu pot fi puse în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cum s-a precizat mai sus, în decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de conflict între legea națională și documentul european, are prioritate cel din urmă. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurității raporturilor juridice. În speță, nu se poate pune problema conflictului între legea națională și Convenție deoarece reclamantul nu are un „bun actual” din perspectiva documentului european și nici speranța legitimă de a-l dobândi, pentru considerentele ce se succed: Astfel, în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reținut că: „134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „ o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție. 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. (…) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (…), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite”. Față de aceste considerente, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea, în prezentul proces, a preluării abuzive a bunului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire, ci dă dreptul la o despăgubire, în condițiile legii speciale.

Pe de altă parte, doar pârâții au „un bun” în sensul Convenției. În acest sens, în decizia nr. 33/2008, evocată mai sus, se arată că: „(…) atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect”.

În aceeași direcție, este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a menționat că: „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”.

În speță, pârâții sunt cei care au un „bun” în sensul Convenției deoarece ei și-au păstrat, în mod irevocabil, contractul de vânzare-cumpărare încheiat, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate promovată de reclamant, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală sus-amintită. Cât timp contractul pârâților nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, astfel încât aceștia nu pot fi obligați să-i lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilul în litigiu, în cadrul acțiunii în revendicare formulată de acesta. Având în vedere argumentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același cod, îl va respinge ca atare. Conform art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă U.I., reprezentând onorariu de avocat potrivit înscrisurilor de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.A. împotriva deciziei civile nr. 488/A din 14 octombrie 2009 a Curții de București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul-reclamant A.A. la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă U.I.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2010.