ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5517/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5517/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 429 din 6 mai 2005

Tribunalul București a respins contestația formulată de B.B.,

precum și cererea de intervenție formulată de C.A.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că prin notificarea din 6 august

2001, comunicată Primăriei Municipiului București prin B.E.J. I.R.,

B.B. a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 10/2001

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în

București, sector 5 și pentru terenul aferent acestei

construcții.

Prin dispoziția din 10 septembrie

2004 a primarului general al Municipiului București, notificarea a fost

respinsă ca nedovedită, reținându-se că solicitantul nu a

făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității

de persoană îndreptățită. Acesta a invocat calitatea de

moștenitor al persoanei de la care a fost preluat imobilul, respectiv

autoarea sa R.M., calitate dovedită cu testamentul autentificat din 20

iulie 1999. Întrucât aceste înscrisuri au fost anexate notificării,

tribunalul a considerat că s-a făcut dovada calității de

moștenitor, astfel cum prevede art. 4 alin. (2) și (3) și art. 22

din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, s-a considerat că

această cerință nu a fost respectată, fiind depusă la

dosar doar o copie necertificată a autorizației de construcție, in

29 martie 1946 și schițele anexe, care nu sunt însă titlu de

proprietate. Nu s-a depus la dosar titlul de proprietate al autoarei

contestatorului asupra terenului pe care a fost edificată construcția.

Deși intervenienta a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare –

cumpărare autentificat din 16 decembrie 1942 de Tribunalul Ilfov,

secția notariat, prin care soții R.M. și A.R. au dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 550 m.p., situat

în București și a casei de locuit situată pe acesta, acest

înscris nu a fost avut în vedere de tribunal, drept dovadă a

proprietății, deoarece a fost depus cu nerespectarea termenului

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel intervenienta C.A. și reclamantul B.B.

Astfel prin decizia civilă nr. 13

din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII–a

civilă, s-a admis apelul intervenientei C.A. s-a schimbat în tot

încheierea de ședință din 25 martie 2005 a Tribunalului

București, secția a V–a civilă, în sensul că s-a admis în

parte cererea de intervenție formulată de C.A

S-a admis și apelul

reclamantului B.B., s-a schimbat în tot sentința atacată în sensul

admiterii contestației, s-a anulat Dispoziția din 10 octombrie 2004

emisă de intimata Primăria Municipiului București și s-a

constatat că intervenienta C.A. și contestatorul B.B. au calitatea de

persoane îndreptățite la restituirea imobilului din București,

sector 5 în temeiul Legii nr. 10/2001 intervenienta având vocație la

restituirea unei cote de 11/16 din imobil, iar contestatorul la o cotă de

5/16 parte din imobil.

A fost obligată intimata

Primăria Municipiului București să restituie în natură

contestatorului B.B. și în deplină proprietate și posesie cota

de 5/16 parte din imobilul situat în București, sector 5, format din teren

de 234,20 m.p. identificat prin punctele în raportul de expertiză întocmit

de expertul B.E. și construcția edificată pe acesta,

identificată drept corp A în raportul de expertiză întocmit de expert

I.M.P.

A fost obligată intimata

Primăria Municipiului București să emită o dispoziție

prin care să propună contestatorului măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul în litigiu format din teren de 270,8 m.p. identificat

în raportul de expertiză întocmit de expert B.E., corespunzător cotei

de 5/16 de proprietate.

S-a dispus omologarea rapoartelor de

expertiză întocmite de expertul topograf B.E. și expertul în

construcții civile I.M.P

A fost obligată Primăria

Municipiului București să plătească contestatorului

cheltuieli de judecată de 1.504,70 lei.

Pentru a pronunța această

hotărâri au fost reținute următoarele considerente:

Obiectul litigiului de

față îl constituie o contestație formulată în temeiul

dispozițiilor legii nr. 10/2001 împotriva dispoziției nr. 3301 din 10

septembrie 2004 emisă de primarul general al Municipiului București

prin care a fost respinsă notificarea nr. 1176 din 6 august 2001

formulată de B.B. prin intermediul B.E.J. I.R., pentru restituirea prin

echivalent bănesc a imobilului situat în București, sector 5.

Motivul respingerii notificării

a fost acela al nedovedirii dreptului de proprietate și a

calității de persoană îndreptățită la restituirea

prin măsuri reparatorii a acestui imobil. Prima instanță a

considerat corectă această modalitate de soluționare a

notificării, constatând că nu a fost respectat termenul prevăzut

de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data respectivă,

care condiționa depunerea actelor doveditoare în termenul limitativ

prevăzut în acest sens.

Față de reglementarea

actuală,a acestui text (devenit art. 23 la republicarea legii în 2005),

instanța de apel a constatat că este eronată soluția de

respingere ca nedovedită a calității de persoană

îndreptățită la restituirea imobilului și respectiv a

dreptului de proprietate asupra acestuia.

Prin urmare, aceste acte doveditoare

pot fi depuse până la soluționarea notificării, însă nu

există argumente juridice pentru a refuza părții prezentarea actelor

doveditoare inclusiv în cursul soluționării contestației

formulată împotriva dispoziției primarului. O soluție

contrară ar însemna încălcarea dreptului persoanei

îndreptățite la acces liber în instanță și la

dovedirea pretenției cu care aceasta a fost investită.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat,

soții R. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în

București.

Pentru a verifica cine poate

pretinde transmiterea calității de proprietar asupra acestui imobil,

instanța are a verifica transmiterile succesorale de la cei doi soți R.

către moștenitorii lor.

Ori, A.R. a decedat la data de 27

septembrie 1971, fiind emis certificatul de moștenitor din 26 martie 2002

de către BNP I.C., prin care moștenirea este declarată

legală, succesor fiind soția M.R. care culege o cotă

indiviză de 1/4 din masa succesorală și fiul R.C.S., decedat la

data de 27 aprilie 1999, care culege o cotă indiviză de ¾ din masa

succesorală.

În urma decesului fiului R.C.S.,

moștenitor este declarată fiica C.A., conform certificatului de

calitate de moștenitor legal din 15 iulie 1999 emis de BNP I.C.

La decesul R.M., survenit la data de

27 noiembrie 1999, BNP P.M. declară moștenirea legală și

eliberează certificatul de moștenitor din 3 iulie 2002 prin care

întreaga moștenire este culeasă de C.A., în calitate de nepoată

de fiu predecedat.

Așadar, la decesul bunicului R.A.,

în 1971, soția supraviețuitoare a cules o cotă de ¼ din

jumătatea bunurilor comune, adică o cotă de 1/8 din întregul

imobil, iar fiul o cotă de ¾ din jumătatea bunurilor supuse

succesiunii, adică 3/8 din întregul imobil. Prin urmare, soția

supraviețuitoare avea o cotă de 5/8 din întregul imobil, iar fiul R.C.S.

3/8, pe care le culege nepoata C.A., prin reprezentare în locul tatălui

său predecedat.

La decesul fostei proprietare M.R.,

cele 5/8 din imobil pe care le putea pretinde au fost transmise atât prin

moștenire legală, conform certificatului de moștenitor legal

emis în favoarea nepoatei, cât și prin testamentul autentificat în

favoarea fratelui decedatei. Cum testamentul a vizat întreaga masa

succesorală a defunctei, el este supus reducțiunii, pentru că a

încălcat rezerva succesorală a copilului instituită de art. 841 C.

civ. Așadar, M.R. putea dispune prin testament numai de cota de ½ din

bunurile sale, cealaltă cotă constituind rezervă

succesorală.

Prin urmare, imobilul se putea

transmite pe cale testamentară numai într-o cotă de 5/16, o cotă

egală de 5/16 constituind rezerva succesorală cuvenită nepoatei C.A.

Aceasta din urmă adiționează la această cotă și

partea de 6/16 pe care a cules-o prin reprezentarea tatălui său la

moștenirea bunicului R.A., astfel încât i se cuvine o cotă

totală de 11/16 din masa succesorală.

Curtea constată așadar

că atât apelantul-contestator, cât și apelanta intervenientă

dovedesc calitatea de persoane îndreptățite prin aceea că sunt

moștenitori testamentar și, respectiv legal, ai foștilor

proprietari ai imobilului notificat, fiind deplin aplicabile dispozițiile art.

4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că în cazul în care

restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite

coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se

constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit

dreptului comun.

Cum însă notificările

formulate de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au fost

soluționate împreună de către persoana juridică

notificată, Primăria Municipiului București, iar cele două

dispoziții emise din 10 septembrie 2007 și, respectiv din 11

decembrie 2002, au fost atacate în instanță de persoanele ce au

formulat notificările, fără a se dispune judecarea lor

împreună, în acest stadiu procesual se va analiza numai contestația

formulată de B.B., însă se va ținea seama și de faptul

că o altă moștenitoare a pretins restituirea imobilului,

fără însă a se putea dispune măsuri reparatorii către

aceasta astfel cum a solicitat prin petitele cererii de intervenție.

Față de notificarea

formulată de C.A., înregistrată din 9 martie 2001,s-a reținut

că aceasta a fost respinsă ca nedovedită prin Dispoziția din

11 decembrie 2002 emisă de primarul general al Municipiului

București. Contestația promovată a fost respinsă ca

nefondată prin sentința civilă nr. 337 din 11 aprilie 2003

dată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul

nr. 187/2003, iar prin decizia civilă nr. 31 din 14 ianuarie 2004

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

în dosarul nr. 1736/2003 a fost admis apelul declarat de C.A., iar

sentința primei instanțe a fost schimbată în sensul că

acțiunea în revendicare formulată de C.A. a fost respinsă pentru

lipsa legitimării procesuale active.

În considerentele acestei decizii de

apel s-a arătat că moștenirea defunctei M.R. a fost

acceptată și de fratele ei B.B., care a formulat notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001, astfel încât, reclamanta în cauza respectivă nu este

singura care pretinde restituirea imobilului, iar încălcarea regulilor

unanimității revendicării face inadmisibilă cererea

acesteia.

Cele două hotărâri

judecătorești au fost casate, iar în rejudecare s-a pronunțat

sentința civilă nr. 635 din 10 mai 2006 de către Tribunalul

București, secția a IV–a civilă, precum și decizia

civilă nr. 580 din 27 septembrie 2007 de către Curtea de Apel

București, secția a III–a civilă, prin care s-a dispus anularea

dispoziției nr. 696/2002, iar intimatul primarul general al Municipiului

București a fost obligat să soluționeze prin dispoziție

notificările formulate de C.A. și numitul B.B

Prin decizia nr. 1191 din 23 iunie

2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul formulat

de C.A. împotriva deciziei de apel menționată anterior, a modificat

în parte decizia nr. 580 A din 27 septembrie 2007, în sensul că a obligat

intimatul primarul general al Municipiului București să se

pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării

formulate numai de C.A.

Față de modul în care s-a

soluționat irevocabil contestația formulată de C.A. împotriva

dispoziției emisă de primarul general al Municipiului București

prin care i s-a respins notificarea, Curtea constată că în litigiul

de față nu poate proceda în aceeași manieră, adică de

a dispune restituirea bunului către contestator, ceea ce presupune că

ulterior, persoana juridică obligată la restituire va analiza cotele

părți de proprietate a celor doi moștenitori. Argumente în

sensul stabilirii întinderii dreptului celor doi moștenitori sunt faptul

că cele două notificări vizează același imobil și

nu pot fi soluționate fără a se ține seama una de

cealaltă, dispozițiile exprese ale legii de restituire și, nu în

ultimul rând, faptul că instanța a fost investită cu o cerere de

stabilire a dreptului de către intervenientă.

Cât privește însă

modalitatea de restituire, ca și dispoziție efectivă de

restituire în cauza de față, instanța de apel a constatat numai

cota ideală de proprietate la care are vocație de restituire

intervenientă. Măsurile concrete de restituire ce i se cuvin acesteia

din urmă au făcut obiectul dosarelor menționate anterior, iar

prin decizia irevocabilă a înaltei Curți de Casație și

Justiție revine primarului general sarcina de a emite o dispoziție

motivată asupra notificării pe care a formulat-o. S-a mai

reținut de instanța de apel că imobilul notificat se impune a fi

restituit în natură însă acest aspect comportă discuții, pe

de o parte referitoare la întinderea imobilului ce a aparținut autorilor

celor două părți, iar pe de altă parte referitor la posesia

actuală a imobilului.

În legătură cu primul

aspect, instanța de apel a reținut opiniile diferite ale celor

două părți îndreptățite la restituire.

Apelantul-contestator B.B. a susținut că a contribuit efectiv la

ridicarea imobilului, fiind mandatat de soțul surorii sale, A.R., să

construiască clădirea. Susținerea este dovedită prin copia

carnetului de muncă al acestui apelant unde, la poziția 1 respectiv

5, este menționat ca angajator R.C.S., B.B. fiind angajat pe post de

contabil în perioada 10 ianuarie 1940-15 octombrie 1942 și respectiv 28

aprilie 1947- 1 octombrie 1948.

În legătură cu primul

aspect, instanța de apel a reținut opiniile diferite ale celor

două părți îndreptățite la restituire.

Apelantul-contestator B.B. a susținut că a contribuit efectiv la

ridicarea imobilului, fiind mandatat de soțul surorii sale, A.R., să

construiască clădirea. Susținerea este dovedită prin copia

carnetului de muncă al acestui apelant unde, la poziția 1 respectiv

5, este menționat ca angajator R.C.S., B.B. fiind angajat pe post de

contabil în perioada 10 ianuarie 1940-15 octombrie 1942 și respectiv 28 aprilie

1947- 1 octombrie 1948.

Este afirmat și dovedit

reține instanța de apel faptul că imobilul construcție a

fost edificat pe terenul aparținând proprietarilor M.B. și A.R. în

baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 decembrie 1942

de Tribunalul Ilfov, secția notariat, obiectul proprietății

fiind un teren de 550 m.p. și o casă din paiantă. în baza

autorizației de construire din 29 martie 1946, s-a procedat la edificarea

unui corp de clădire format din parter și două etaje. În anexele

acestei autorizații este menționată suprafața terenului ca

fiind 487,3 m.p., iar suprafața terenului este determinată în raport

de volumul în metri cubi ai fiecărui nivel.

Astfel s-a considerat că

imobilul foștilor proprietari supus restituirii este acest teren de 550

m.p. care la măsurătorile efectuate de expertul tehnic topograf B.E.

este identificat ca având o suprafață totală formată din:

suprafață spațiu verde – 90,5 m.p., suprafață

aferentă unui corp de clădire – 143,7 m.p., suprafață

aferentă următorului corp de clădire – 219,7 m.p. și

suprafața unei curți în spate de 54,1 m.p.

Construcția supusă

restituirii este așa numitul corp A edificat pe terenul în

suprafață de 143,7 m.p., fiind dovedit că numai acest corp a

fost edificat în baza autorizației de construire menționată

ulterior.

Cât privește corpul numit corp

B, edificat pe terenul de 219,7 m.p. s-a reținut că acesta nu a

aparținut foștilor proprietari și, prin urmare, excede

procedurilor de restituire în cauza de față. Despre acest corp de

clădire apelantul – contestator a susținut că nu a fost ridicat

de autorii săi, ci de Banca de Stat a Republicii Populare Române, în timp

ce apelanta – contestatoare a susținut permanent că și acesta a

fost construit de soții A.R.

Despre faptul edificării

acestui corp B de alte persoane decât soții A.R. se vorbește în

adresa din 2 august 1951 prin care Banca Populară Română – Serviciul

Întreținere Investiții aduce la cunoștința Sfatului Popular

al Capitalei – Direcția Urbanistică faptul că imobilul din Bcurești,

Calea Rahovei nr. 390, preluat de bancă pentru a fi transformat într-o

sucursală de raion a băncii, a suferit reparațiuni capitale în

baza autorizației atât în interior cât și în exterior, clădirea

fiind la data preluării nefinisată, la roșu. În această

înștiințare se vorbește de toate modificările interioare de

compartimentare și extindere făcute de investitorul B.P.R., pentru ca

imobilul să corespundă scopului căruia i-a fost destinat.

Față de aceste aspecte

instanța de apel a reținut că această construcție de

extindere, definită atât de părți cât și de expertul

topograf și de expertul în construcții civile, ca fiind corpul B, nu

a fost ridicată de soții A.R. și nu a fost preluată de la

aceștia.

Cât privește însă corpul B

de construcție și terenul aferent acestuia, măsurile reparatorii

nu mai pot fi restituite în natură, fiind inacceptabil a se pretinde

restituirea în această formă, în proprietate și posesie, a unui

teren pe care se găsește edificată o construcție ce

aparține unui terț. Pe cale de consecință, aceste

suprafețe de teren (cea pe care este edificată corpul B și

terenul liber de construcție din spatele acestuia) vor fi restituite

către persoanele îndreptățite sub forma măsurilor

reparatorii în echivalent, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs primarul general al Municipiului București și

Municipiul reprezentat prin primarul general, reclamantul B.B. și

intervenienta C.A. prin mandatar R.C.

Astfel criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub

următoarele aspecte.

Pârâții primarul general al

Municipiului București și Municipiul București au criticat

hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte.

Se susține că

hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind

dată cu încălcarea legii raportat la dispozițiile art. 21 – art.

23 din Legea nr. 10/2001 și la faptul că reclamantul nu și-a

dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituire

nefăcând dovada dreptului de proprietate, neavând vocație

succesorală.

S-a mai susținut că

instanța de apel nu a precizat suprafața de teren ce îi revine

intervenientei C.A. și respectiv măsurile reparatorii.

Aceeași recurenți mai

invocă dispozițiile H.C.G.M.B. nr. 308/1999 privind trecerea unor

terenuri în administrarea domeniului public ale sectoarelor 1 – 6 și care

prevede ca art. 1 că începând cu data intrării în vigoare terenurile

amplasate între blocurile de locuințe care prin proiectarea și

execuția lor, au destinația de spații verzi locale și

locuri de joacă pentru copii, constituie proprietate publică.

În aceeași idee se susține

că din actele de la dosar nu rezultă o situație juridică

clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză, în

care să se stabilească apartenența terenului la domeniul public

sau privat.

Se mai învederează faptul

că reclamantul nu a depus dovezi legate de încasarea sau neîncasarea unor

despăgubiri la momentul preluării terenului.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantul B.B. a criticat

hotărârea instanței de apel sub aspectul nelegalității ei

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând următoarele:

Astfel se susține

încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în

sensul că este singura persoană îndreptățită la

restituirea întregului imobil, fiind singurul moștenitor al M.R. – ultima

proprietară a imobilului.

Or, susține recurentul, prin

stabilirea doar a cotei de 5/6 din imobil, i-au fost încălcate drepturile

cuvenite în calitatea sa de legatar universal.

Astfel reclamantul a solicitat a i

se restitui în natură întregul imobil compus din teren de 234,20 m.p.

și clădirea existentă pe acesta și acordarea de măsuri

prin echivalent pentru întregul teren de 273,890 m.p.

Intervenienta C.A. a criticat

hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte.

Se susține incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care

instanța de apel nu a examinat criticile legate de calitatea de

moștenitor al reclamantului B.B.

Astfel se arată că reclamantul

nu a deschis succesiunea de pe urma defunctei M.R. și nici nu a contestat

certificatul de moștenitor pentru a avea vreo calitate de pe urma acestei

defuncte.

În aceeași idee, recurenta

invocă decizia civilă nr. 419 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție ce vizează același imobil,

susținând că instanța de apel a ignorat această

hotărâre.

Aceeași recurentă mai

susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

întrucât instanța de apel a schimbat înțelesul vădit și

neîndoielnic al actului dedus judecății.

Astfel se arată că titlul

de proprietate asupra terenului face dovada existenței unei singure

suprafețe de teren, iar autorizația de construcție din 29 martie

1946 vizează construcția unui corp de clădire.

Or, susține recurenta,

instanța de apel a ținut seama doar de declarațiile

reclamantului, însă acestea nu pot contrazice înscrisurile de la dosar

și anume autorizația de construire, anexa Decretului nr. 92/1950, ce

atestă că s-a preluat un imobil „complet”, autorizația din 1951

și raportul de expertiză efectuat de expertul B.N. în dosarul nr. 11834/3/2006.

Astfel intervenienta a solicitat

modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului

său, și respingerii apelului reclamantului, cu consecința

restituirii pentru ea a întregului imobil.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt

nefondate.

Cu privire la același imobil au

fost formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, două notificări

una înregistrată la 7 martie 2001 de către intervenienta C.A. și

alte de către reclamantul B.B. la 7 august 2001.

Notificările au fost

justificate atât de reclamant fiind beneficiarul testamentului autentificat din

20 iulie cât și de intervenientă prin certificatul de moștenitor

autentificat din 27 mai 2002 modificat prin certificatul de moștenitor

autentificat din 3 iulie 2002.

În aceste condiții notificarea

intervenientei a fost soluționată prin Dispoziția nr. 696 din 11

decembrie 2002 emisă de primarul general în sensul respingerii

notificării motivat de faptul că aceasta nu a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită în

condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Dispoziția nr. 696 din 11

decembrie 2002 a fost atacată în instanță de către

intervenienta C.A., formând obiectul dosarului civil nr. 11804/3/2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Astfel prin Decizia civilă nr. 4191

din 23 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

secția civilă s-a modificat în parte decizia civilă nr. 580 din

27 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III–a

civilă, și a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul

general, să se pronunțe prin dispoziție motivată cu privire

la notificarea formulată numai de C.A.

Din considerentele deciziei civile nr.

4191 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție rezultă fără posibilitate de echivoc că

față de cadrul procesual stabilit în limitele principiului

disponibilității în condițiile în care B.B. nu avusese în acel

litigiu nici o calitate procesuală, în mod greșit fusese obligat

pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să

soluționeze printr-o singură dispoziție notificările lui C.A.

și respectiv B.B.

În aceste condiții în care B.B.

nu avusese calitate de parte în acel litigiu ce a format obiectul dosarului

civil nr. 11 și 34/3/2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a reținut că analizarea și soluționarea

contestației formulată de B.B. urmează a fi analizată

și soluționată în cauza înregistrată separat la

instanță (dosarul nr. 29985/2/2005).

În aceste condiții și

raportat la faptul că s-a încălcat principiul

disponibilității prin lărgirea cadrului procesual și

față de alte persoane ce nu avuseseră calitatea de parte în acel

litigiu (respectiv B.B.) instanța a dispus prin Decizia civilă nr. 4191

din 23 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

secția civilă emiterea de către pârât a unei dispoziții

numai în ce privește notificarea lui C.A., urmând a fi

soluționată separat contestația lui B.B. împotriva

Dispoziției nr. 3301 din 10 septembrie 2004 emisă de pârât.

Ca atare, față de cele

expuse intervenienta nu se poate prevala în exclusivitate de hotărârea

judecătorească sus menționată în sensul că i s-ar fi

stabilit doar ei calitatea de persoană îndreptățită la

restituirea imobilului din litigiu „în condițiile în care s-a statuat

că în cadrul unui litigiu separat va fi analizată și

contestația formulată de B.B. ce viza notificarea depusă la 7

august 2001.

Din perspectiva celor expuse nu sunt

incidente dispozițiile art. 166 C. proc. civ. și art. 1201 C. civ.,

sub aspectul învederat de recurenta C.A.

De altfel instanța de apel,

față de calitățile dovedite de reclamant și

intervenientă, a analizat atât în raport de dispozițiile art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, art. 4.3 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001 cât și ale art. 841 C. civ., modalitatea în care

operează transmisiunea succesorală de la soții A.R. către

moștenitorii lor, reținând în mod corect că atât reclamantul B.B.

cât și intervenienta C.A. au calitatea de persoane îndreptățite

la restituirea imobilului în cotă de 5/16 pentru reclamant și de

11/16 parte intervenientă.

Expertiza efectuată în

cauză a identificat imobilul obiect al notificărilor (teren și

construcția – corp A de clădire, edificat de soții A.R. în baza

autorizației de construcție din 29 martie 1946).

Susținerile legate de faptul

că și corpul B de clădire ar fi aparținut soților A.R.,

sunt nefondate față de conținutul adresei din 2 august 1951 prin

care Banca Populară Română Serviciul de Întreținere și

investiții aduce la cunoștința Sfatului popular al Capitalei,

Direcția Urbanistică, faptul că imobilul preluat de bancă

pentru a fi transferat într-o sucursală de raion a băncii, a suferit

reparații capitale în baza autorizației din 1951.

Față de concluziile

rapoartelor de expertiză efectuate de experții I.M.P. și B.E.,

de faptul că este posibilă restituirea în natură a imobilului

corpul A de clădire, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor

art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva celor expuse, nici

una din criticile recurenților nu sunt fondate și nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursurile

declarate de reclamant, intervenientă și pârâții Municipiul

București și primarul general, urmează a fi respinse ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantul B.B., pârâții Municipiul București și primarul

general al Municipiului București și intervenienta C.A. împotriva

deciziei civile nr. 13 A din data de 2 iunie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VII civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 octombrie 2010.