ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5517/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 429 din 6 mai 2005 Tribunalul București a respins contestația formulată de B.B., precum și cererea de intervenție formulată de C.A. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin notificarea din 6 august 2001, comunicată Primăriei Municipiului București prin B.E.J. I.R., B.B. a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, sector 5 și pentru terenul aferent acestei construcții. Prin dispoziția din 10 septembrie 2004 a primarului general al Municipiului București, notificarea a fost respinsă ca nedovedită, reținându-se că solicitantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de persoană îndreptățită.

Acesta a invocat calitatea de moștenitor al persoanei de la care a fost preluat imobilul, respectiv autoarea sa R.M., calitate dovedită cu testamentul autentificat din 20 iulie 1999. Întrucât aceste înscrisuri au fost anexate notificării, tribunalul a considerat că s-a făcut dovada calității de moștenitor, astfel cum prevede art. 4 alin. (2) și (3) și art. 22 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, s-a considerat că această cerință nu a fost respectată, fiind depusă la dosar doar o copie necertificată a autorizației de construcție, in 29 martie 1946 și schițele anexe, care nu sunt însă titlu de proprietate. Nu s-a depus la dosar titlul de proprietate al autoarei contestatorului asupra terenului pe care a fost edificată construcția.

Deși intervenienta a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare – cumpărare autentificat din 16 decembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, prin care soții R.M. și A.R. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 550 m.p., situat în București și a casei de locuit situată pe acesta, acest înscris nu a fost avut în vedere de tribunal, drept dovadă a proprietății, deoarece a fost depus cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel intervenienta C.A. și reclamantul B.B. Astfel prin decizia civilă nr. 13 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII–a civilă, s-a admis apelul intervenientei C.A.

s-a schimbat în tot încheierea de ședință din 25 martie 2005 a Tribunalului București, secția a V–a civilă, în sensul că s-a admis în parte cererea de intervenție formulată de C.A S-a admis și apelul reclamantului B.B., s-a schimbat în tot sentința atacată în sensul admiterii contestației, s-a anulat Dispoziția din 10 octombrie 2004 emisă de intimata Primăria Municipiului București și s-a constatat că intervenienta C.A. și contestatorul B.B. au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului din București, sector 5 în temeiul Legii nr. 10/2001 intervenienta având vocație la restituirea unei cote de 11/16 din imobil, iar contestatorul la o cotă de 5/16 parte din imobil. A fost obligată intimata Primăria Municipiului București să restituie în natură contestatorului B.B.

și în deplină proprietate și posesie cota de 5/16 parte din imobilul situat în București, sector 5, format din teren de 234,20 m.p. identificat prin punctele în raportul de expertiză întocmit de expertul B.E. și construcția edificată pe acesta, identificată drept corp A în raportul de expertiză întocmit de expert I.M.P. A fost obligată intimata Primăria Municipiului București să emită o dispoziție prin care să propună contestatorului măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu format din teren de 270,8 m.p. identificat în raportul de expertiză întocmit de expert B.E., corespunzător cotei de 5/16 de proprietate. S-a dispus omologarea rapoartelor de expertiză întocmite de expertul topograf B.E.

și expertul în construcții civile I.M.P A fost obligată Primăria Municipiului București să plătească contestatorului cheltuieli de judecată de 1.504,70 lei. Pentru a pronunța această hotărâri au fost reținute următoarele considerente: Obiectul litigiului de față îl constituie o contestație formulată în temeiul dispozițiilor legii nr. 10/2001 împotriva dispoziției nr. 3301 din 10 septembrie 2004 emisă de primarul general al Municipiului București prin care a fost respinsă notificarea nr. 1176 din 6 august 2001 formulată de B.B. prin intermediul B.E.J. I.R., pentru restituirea prin echivalent bănesc a imobilului situat în București, sector 5. Motivul respingerii notificării a fost acela al nedovedirii dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită la restituirea prin măsuri reparatorii a acestui imobil.

Prima instanță a considerat corectă această modalitate de soluționare a notificării, constatând că nu a fost respectat termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data respectivă, care condiționa depunerea actelor doveditoare în termenul limitativ prevăzut în acest sens. Față de reglementarea actuală,a acestui text (devenit art. 23 la republicarea legii în 2005), instanța de apel a constatat că este eronată soluția de respingere ca nedovedită a calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului și respectiv a dreptului de proprietate asupra acestuia. Prin urmare, aceste acte doveditoare pot fi depuse până la soluționarea notificării, însă nu există argumente juridice pentru a refuza părții prezentarea actelor doveditoare inclusiv în cursul soluționării contestației formulată împotriva dispoziției primarului.

O soluție contrară ar însemna încălcarea dreptului persoanei îndreptățite la acces liber în instanță și la dovedirea pretenției cu care aceasta a fost investită. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, soții R. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în București. Pentru a verifica cine poate pretinde transmiterea calității de proprietar asupra acestui imobil, instanța are a verifica transmiterile succesorale de la cei doi soți R. către moștenitorii lor. Ori, A.R. a decedat la data de 27 septembrie 1971, fiind emis certificatul de moștenitor din 26 martie 2002 de către BNP I.C., prin care moștenirea este declarată legală, succesor fiind soția M.R.

care culege o cotă indiviză de 1/4 din masa succesorală și fiul R.C.S., decedat la data de 27 aprilie 1999, care culege o cotă indiviză de ¾ din masa succesorală. În urma decesului fiului R.C.S., moștenitor este declarată fiica C.A., conform certificatului de calitate de moștenitor legal din 15 iulie 1999 emis de BNP I.C. La decesul R.M., survenit la data de 27 noiembrie 1999, BNP P.M. declară moștenirea legală și eliberează certificatul de moștenitor din 3 iulie 2002 prin care întreaga moștenire este culeasă de C.A., în calitate de nepoată de fiu predecedat. Așadar, la decesul bunicului R.A., în 1971, soția supraviețuitoare a cules o cotă de ¼ din jumătatea bunurilor comune, adică o cotă de 1/8 din întregul imobil, iar fiul o cotă de ¾ din jumătatea bunurilor supuse succesiunii, adică 3/8 din întregul imobil.

Prin urmare, soția supraviețuitoare avea o cotă de 5/8 din întregul imobil, iar fiul R.C.S. 3/8, pe care le culege nepoata C.A., prin reprezentare în locul tatălui său predecedat. La decesul fostei proprietare M.R., cele 5/8 din imobil pe care le putea pretinde au fost transmise atât prin moștenire legală, conform certificatului de moștenitor legal emis în favoarea nepoatei, cât și prin testamentul autentificat în favoarea fratelui decedatei. Cum testamentul a vizat întreaga masa succesorală a defunctei, el este supus reducțiunii, pentru că a încălcat rezerva succesorală a copilului instituită de art. 841 C. civ. Așadar, M.R. putea dispune prin testament numai de cota de ½ din bunurile sale, cealaltă cotă constituind rezervă succesorală.

Prin urmare, imobilul se putea transmite pe cale testamentară numai într-o cotă de 5/16, o cotă egală de 5/16 constituind rezerva succesorală cuvenită nepoatei C.A. Aceasta din urmă adiționează la această cotă și partea de 6/16 pe care a cules-o prin reprezentarea tatălui său la moștenirea bunicului R.A., astfel încât i se cuvine o cotă totală de 11/16 din masa succesorală. Curtea constată așadar că atât apelantul-contestator, cât și apelanta intervenientă dovedesc calitatea de persoane îndreptățite prin aceea că sunt moștenitori testamentar și, respectiv legal, ai foștilor proprietari ai imobilului notificat, fiind deplin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.

Cum însă notificările formulate de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au fost soluționate împreună de către persoana juridică notificată, Primăria Municipiului București, iar cele două dispoziții emise din 10 septembrie 2007 și, respectiv din 11 decembrie 2002, au fost atacate în instanță de persoanele ce au formulat notificările, fără a se dispune judecarea lor împreună, în acest stadiu procesual se va analiza numai contestația formulată de B.B., însă se va ținea seama și de faptul că o altă moștenitoare a pretins restituirea imobilului, fără însă a se putea dispune măsuri reparatorii către aceasta astfel cum a solicitat prin petitele cererii de intervenție. Față de notificarea formulată de C.A., înregistrată din 9 martie 2001,s-a reținut că aceasta a fost respinsă ca nedovedită prin Dispoziția din 11 decembrie 2002 emisă de primarul general al Municipiului București.

Contestația promovată a fost respinsă ca nefondată prin sentința civilă nr. 337 din 11 aprilie 2003 dată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 187/2003, iar prin decizia civilă nr. 31 din 14 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 1736/2003 a fost admis apelul declarat de C.A., iar sentința primei instanțe a fost schimbată în sensul că acțiunea în revendicare formulată de C.A. a fost respinsă pentru lipsa legitimării procesuale active. În considerentele acestei decizii de apel s-a arătat că moștenirea defunctei M.R. a fost acceptată și de fratele ei B.B., care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât, reclamanta în cauza respectivă nu este singura care pretinde restituirea imobilului, iar încălcarea regulilor unanimității revendicării face inadmisibilă cererea acesteia.

Cele două hotărâri judecătorești au fost casate, iar în rejudecare s-a pronunțat sentința civilă nr. 635 din 10 mai 2006 de către Tribunalul București, secția a IV–a civilă, precum și decizia civilă nr. 580 din 27 septembrie 2007 de către Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, prin care s-a dispus anularea dispoziției nr. 696/2002, iar intimatul primarul general al Municipiului București a fost obligat să soluționeze prin dispoziție notificările formulate de C.A. și numitul B.B Prin decizia nr. 1191 din 23 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul formulat de C.A. împotriva deciziei de apel menționată anterior, a modificat în parte decizia nr. 580 A din 27 septembrie 2007, în sensul că a obligat intimatul primarul general al Municipiului București să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării formulate numai de C.A.

Față de modul în care s-a soluționat irevocabil contestația formulată de C.A. împotriva dispoziției emisă de primarul general al Municipiului București prin care i s-a respins notificarea, Curtea constată că în litigiul de față nu poate proceda în aceeași manieră, adică de a dispune restituirea bunului către contestator, ceea ce presupune că ulterior, persoana juridică obligată la restituire va analiza cotele părți de proprietate a celor doi moștenitori. Argumente în sensul stabilirii întinderii dreptului celor doi moștenitori sunt faptul că cele două notificări vizează același imobil și nu pot fi soluționate fără a se ține seama una de cealaltă, dispozițiile exprese ale legii de restituire și, nu în ultimul rând, faptul că instanța a fost investită cu o cerere de stabilire a dreptului de către intervenientă.

Cât privește însă modalitatea de restituire, ca și dispoziție efectivă de restituire în cauza de față, instanța de apel a constatat numai cota ideală de proprietate la care are vocație de restituire intervenientă. Măsurile concrete de restituire ce i se cuvin acesteia din urmă au făcut obiectul dosarelor menționate anterior, iar prin decizia irevocabilă a înaltei Curți de Casație și Justiție revine primarului general sarcina de a emite o dispoziție motivată asupra notificării pe care a formulat-o. S-a mai reținut de instanța de apel că imobilul notificat se impune a fi restituit în natură însă acest aspect comportă discuții, pe de o parte referitoare la întinderea imobilului ce a aparținut autorilor celor două părți, iar pe de altă parte referitor la posesia actuală a imobilului.

În legătură cu primul aspect, instanța de apel a reținut opiniile diferite ale celor două părți îndreptățite la restituire. Apelantul-contestator B.B. a susținut că a contribuit efectiv la ridicarea imobilului, fiind mandatat de soțul surorii sale, A.R., să construiască clădirea. Susținerea este dovedită prin copia carnetului de muncă al acestui apelant unde, la poziția 1 respectiv 5, este menționat ca angajator R.C.S., B.B. fiind angajat pe post de contabil în perioada 10 ianuarie 1940-15 octombrie 1942 și respectiv 28 aprilie 1947- 1 octombrie 1948. În legătură cu primul aspect, instanța de apel a reținut opiniile diferite ale celor două părți îndreptățite la restituire. Apelantul-contestator B.B.

a susținut că a contribuit efectiv la ridicarea imobilului, fiind mandatat de soțul surorii sale, A.R., să construiască clădirea. Susținerea este dovedită prin copia carnetului de muncă al acestui apelant unde, la poziția 1 respectiv 5, este menționat ca angajator R.C.S., B.B. fiind angajat pe post de contabil în perioada 10 ianuarie 1940-15 octombrie 1942 și respectiv 28 aprilie 1947- 1 octombrie 1948. Este afirmat și dovedit reține instanța de apel faptul că imobilul construcție a fost edificat pe terenul aparținând proprietarilor M.B. și A.R. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 decembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, obiectul proprietății fiind un teren de 550 m.p.

și o casă din paiantă. în baza autorizației de construire din 29 martie 1946, s-a procedat la edificarea unui corp de clădire format din parter și două etaje. În anexele acestei autorizații este menționată suprafața terenului ca fiind 487,3 m.p., iar suprafața terenului este determinată în raport de volumul în metri cubi ai fiecărui nivel. Astfel s-a considerat că imobilul foștilor proprietari supus restituirii este acest teren de 550 m.p. care la măsurătorile efectuate de expertul tehnic topograf B.E. este identificat ca având o suprafață totală formată din: suprafață spațiu verde – 90,5 m.p., suprafață aferentă unui corp de clădire – 143,7 m.p., suprafață aferentă următorului corp de clădire – 219,7 m.p.

și suprafața unei curți în spate de 54,1 m.p. Construcția supusă restituirii este așa numitul corp A edificat pe terenul în suprafață de 143,7 m.p., fiind dovedit că numai acest corp a fost edificat în baza autorizației de construire menționată ulterior. Cât privește corpul numit corp B, edificat pe terenul de 219,7 m.p. s-a reținut că acesta nu a aparținut foștilor proprietari și, prin urmare, excede procedurilor de restituire în cauza de față. Despre acest corp de clădire apelantul – contestator a susținut că nu a fost ridicat de autorii săi, ci de Banca de Stat a Republicii Populare Române, în timp ce apelanta – contestatoare a susținut permanent că și acesta a fost construit de soții A.R.

Despre faptul edificării acestui corp B de alte persoane decât soții A.R. se vorbește în adresa din 2 august 1951 prin care Banca Populară Română – Serviciul Întreținere Investiții aduce la cunoștința Sfatului Popular al Capitalei – Direcția Urbanistică faptul că imobilul din Bcurești, Calea Rahovei nr. 390, preluat de bancă pentru a fi transformat într-o sucursală de raion a băncii, a suferit reparațiuni capitale în baza autorizației atât în interior cât și în exterior, clădirea fiind la data preluării nefinisată, la roșu. În această înștiințare se vorbește de toate modificările interioare de compartimentare și extindere făcute de investitorul B.P.R., pentru ca imobilul să corespundă scopului căruia i-a fost destinat.

Față de aceste aspecte instanța de apel a reținut că această construcție de extindere, definită atât de părți cât și de expertul topograf și de expertul în construcții civile, ca fiind corpul B, nu a fost ridicată de soții A.R. și nu a fost preluată de la aceștia. Cât privește însă corpul B de construcție și terenul aferent acestuia, măsurile reparatorii nu mai pot fi restituite în natură, fiind inacceptabil a se pretinde restituirea în această formă, în proprietate și posesie, a unui teren pe care se găsește edificată o construcție ce aparține unui terț. Pe cale de consecință, aceste suprafețe de teren (cea pe care este edificată corpul B și terenul liber de construcție din spatele acestuia) vor fi restituite către persoanele îndreptățite sub forma măsurilor reparatorii în echivalent, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs primarul general al Municipiului București și Municipiul reprezentat prin primarul general, reclamantul B.B. și intervenienta C.A. prin mandatar R.C. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte. Pârâții primarul general al Municipiului București și Municipiul București au criticat hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte. Se susține că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii raportat la dispozițiile art. 21 – art. 23 din Legea nr. 10/2001 și la faptul că reclamantul nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituire nefăcând dovada dreptului de proprietate, neavând vocație succesorală.

S-a mai susținut că instanța de apel nu a precizat suprafața de teren ce îi revine intervenientei C.A. și respectiv măsurile reparatorii. Aceeași recurenți mai invocă dispozițiile H.C.G.M.B. nr. 308/1999 privind trecerea unor terenuri în administrarea domeniului public ale sectoarelor 1 – 6 și care prevede ca art. 1 că începând cu data intrării în vigoare terenurile amplasate între blocurile de locuințe care prin proiectarea și execuția lor, au destinația de spații verzi locale și locuri de joacă pentru copii, constituie proprietate publică. În aceeași idee se susține că din actele de la dosar nu rezultă o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză, în care să se stabilească apartenența terenului la domeniul public sau privat.

Se mai învederează faptul că reclamantul nu a depus dovezi legate de încasarea sau neîncasarea unor despăgubiri la momentul preluării terenului. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamantul B.B. a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul nelegalității ei în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând următoarele: Astfel se susține încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în sensul că este singura persoană îndreptățită la restituirea întregului imobil, fiind singurul moștenitor al M.R. – ultima proprietară a imobilului. Or, susține recurentul, prin stabilirea doar a cotei de 5/6 din imobil, i-au fost încălcate drepturile cuvenite în calitatea sa de legatar universal.

Astfel reclamantul a solicitat a i se restitui în natură întregul imobil compus din teren de 234,20 m.p. și clădirea existentă pe acesta și acordarea de măsuri prin echivalent pentru întregul teren de 273,890 m.p. Intervenienta C.A. a criticat hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte. Se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu a examinat criticile legate de calitatea de moștenitor al reclamantului B.B. Astfel se arată că reclamantul nu a deschis succesiunea de pe urma defunctei M.R. și nici nu a contestat certificatul de moștenitor pentru a avea vreo calitate de pe urma acestei defuncte. În aceeași idee, recurenta invocă decizia civilă nr. 419 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce vizează același imobil, susținând că instanța de apel a ignorat această hotărâre.

Aceeași recurentă mai susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a schimbat înțelesul vădit și neîndoielnic al actului dedus judecății. Astfel se arată că titlul de proprietate asupra terenului face dovada existenței unei singure suprafețe de teren, iar autorizația de construcție din 29 martie 1946 vizează construcția unui corp de clădire. Or, susține recurenta, instanța de apel a ținut seama doar de declarațiile reclamantului, însă acestea nu pot contrazice înscrisurile de la dosar și anume autorizația de construire, anexa Decretului nr. 92/1950, ce atestă că s-a preluat un imobil „complet”, autorizația din 1951 și raportul de expertiză efectuat de expertul B.N.

în dosarul nr. 11834/3/2006. Astfel intervenienta a solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului său, și respingerii apelului reclamantului, cu consecința restituirii pentru ea a întregului imobil. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate. Cu privire la același imobil au fost formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, două notificări una înregistrată la 7 martie 2001 de către intervenienta C.A. și alte de către reclamantul B.B.

la 7 august 2001. Notificările au fost justificate atât de reclamant fiind beneficiarul testamentului autentificat din 20 iulie cât și de intervenientă prin certificatul de moștenitor autentificat din 27 mai 2002 modificat prin certificatul de moștenitor autentificat din 3 iulie 2002. În aceste condiții notificarea intervenientei a fost soluționată prin Dispoziția nr. 696 din 11 decembrie 2002 emisă de primarul general în sensul respingerii notificării motivat de faptul că aceasta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Dispoziția nr. 696 din 11 decembrie 2002 a fost atacată în instanță de către intervenienta C.A., formând obiectul dosarului civil nr. 11804/3/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel prin Decizia civilă nr. 4191 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă s-a modificat în parte decizia civilă nr. 580 din 27 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă, și a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să se pronunțe prin dispoziție motivată cu privire la notificarea formulată numai de C.A. Din considerentele deciziei civile nr. 4191 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă fără posibilitate de echivoc că față de cadrul procesual stabilit în limitele principiului disponibilității în condițiile în care B.B. nu avusese în acel litigiu nici o calitate procesuală, în mod greșit fusese obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să soluționeze printr-o singură dispoziție notificările lui C.A.

și respectiv B.B. În aceste condiții în care B.B. nu avusese calitate de parte în acel litigiu ce a format obiectul dosarului civil nr. 11 și 34/3/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că analizarea și soluționarea contestației formulată de B.B. urmează a fi analizată și soluționată în cauza înregistrată separat la instanță (dosarul nr. 29985/2/2005). În aceste condiții și raportat la faptul că s-a încălcat principiul disponibilității prin lărgirea cadrului procesual și față de alte persoane ce nu avuseseră calitatea de parte în acel litigiu (respectiv B.B.) instanța a dispus prin Decizia civilă nr. 4191 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă emiterea de către pârât a unei dispoziții numai în ce privește notificarea lui C.A., urmând a fi soluționată separat contestația lui B.B.

împotriva Dispoziției nr. 3301 din 10 septembrie 2004 emisă de pârât. Ca atare, față de cele expuse intervenienta nu se poate prevala în exclusivitate de hotărârea judecătorească sus menționată în sensul că i s-ar fi stabilit doar ei calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului din litigiu „în condițiile în care s-a statuat că în cadrul unui litigiu separat va fi analizată și contestația formulată de B.B. ce viza notificarea depusă la 7 august 2001. Din perspectiva celor expuse nu sunt incidente dispozițiile art. 166 C. proc. civ. și art. 1201 C. civ., sub aspectul învederat de recurenta C.A. De altfel instanța de apel, față de calitățile dovedite de reclamant și intervenientă, a analizat atât în raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 4.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cât și ale art. 841 C. civ., modalitatea în care operează transmisiunea succesorală de la soții A.R.

către moștenitorii lor, reținând în mod corect că atât reclamantul B.B. cât și intervenienta C.A. au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului în cotă de 5/16 pentru reclamant și de 11/16 parte intervenientă. Expertiza efectuată în cauză a identificat imobilul obiect al notificărilor (teren și construcția – corp A de clădire, edificat de soții A.R. în baza autorizației de construcție din 29 martie 1946). Susținerile legate de faptul că și corpul B de clădire ar fi aparținut soților A.R., sunt nefondate față de conținutul adresei din 2 august 1951 prin care Banca Populară Română Serviciul de Întreținere și investiții aduce la cunoștința Sfatului popular al Capitalei, Direcția Urbanistică, faptul că imobilul preluat de bancă pentru a fi transferat într-o sucursală de raion a băncii, a suferit reparații capitale în baza autorizației din 1951. Față de concluziile rapoartelor de expertiză efectuate de experții I.M.P.

și B.E., de faptul că este posibilă restituirea în natură a imobilului corpul A de clădire, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001. Din perspectiva celor expuse, nici una din criticile recurenților nu sunt fondate și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamant, intervenientă și pârâții Municipiul București și primarul general, urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.B., pârâții Municipiul București și primarul general al Municipiului București și intervenienta C.A. împotriva deciziei civile nr. 13 A din data de 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VII civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2010.