ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6058/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6058/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data 29

mai 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub numărul

23086/3/2009, reclamanții Z.T.A., C.V., C.Ș.M., T.N. și B.T.,

au chemat în contradictoriu Municipiul

București prin Primarul general și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, să constate ca terenul în suprafață de 6.052 mp situat în

București, Strada Ziduri între vii, proprietatea autoarei lor, G.T., nu a ieșit

niciodată în mod legitim din patrimoniul acesteia și, pe cale de consecință, sa

fie obligat pârâtul să predea reclamanților, în deplină și netulburată posesie,

terenul menționat, iar în cazul în care transmiterea imobilului ar fi

imposibilă, să fie obligat pârâtul la plata unor despăgubiri, constând în:

echivalentul valoric (bănesc) al terenului; echivalentul lipsei de folosință a

acestui teren de la data scoaterii sale din posesia autoarei și până la data

executării hotărârii judecătorești, avându-se în vedere preturile practicate pe

piața liberă.

Totodată, au solicitat obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecata.

În

motivarea cererii

au

arătat ca imobilul menționat a fost expropriat pentru utilitate publica, respectiv

pentru construirea unei „stațiuni electrice de 110000 V.

”

, astfel cum este prevăzut prin

încheierea numărul 6297 din 08 septembrie 1948 (deciziunea de expropriere nr. 6)

Curtea București, secția a II a civilă comercială. Pentru imobilul expropriat,

prin aceeași încheiere s-a fixat o despăgubire constând în prețul de 200 de

lei/ mp plus prețul de 40 lei pentru 51 m. de împrejmuire.

La 12

iunie 1956, fostul Tribunal Popular al Raionului 1 Mai, a pronunțat sentința

civilă nr. 2233 prin care a admis acțiunea reclamantei G.T., proprietara

terenului și a constatat ca societatea de gaz și electricitate, societate la

cererea căreia s-a făcut exproprierea a declarat expres ca nu mai are nevoie de

acest teren și ca renunță la el, motiv pentru care instanța a constatat, de

asemenea, ca G.T. a rămas proprietara terenului în suprafață de 6.052 mp.

situat în București Strada Ziduri intre vii, Raionul 1 Mai. Prin aceeași

hotărâre s-a anulat procesul verbal din 24 iunie 1949 prin care s-a pus în

posesie Sfatul Popular și a fost repusa în posesie G.T.

În urma

recursului în supraveghere declarat împotriva sentinței civile 2233 a fost

pronunțată Decizia nr. 448/1957 prin care s-a dispus rejudecarea acțiunii

reclamantei G.T. În rejudecare, s-a pronunțat Sentința civila nr. 5883 din 02

decembrie 1957, prin care Tribunalul Popular al Raionului 1 Mai, a respins ca nefondata

„acțiunea civilă intentata de reclamanta G.T.”, soluție ce a devenit definitivă

și irevocabilă.

Reclamanții au

susținut ca scopul exproprierii nu a fost atins, deoarece nici pana în prezent

nu s-a edificat construcția constând în punct electric, motiv pentru care au

apreciat ca exproprierea este nelegala și abuziva, mai ales ca proprietarului

legitim nu i s-a plătit nici o despăgubire.

Reclamanții

au susținut că dreptul de proprietate este perpetuu și că, în raport de

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, statul stăpânește terenul fără un

titlu valabil, motiv pentru care sunt îndreptățiți la restituirea bunului.

În drept, au

invocat art. 6 din Legea 213/1998, art. 20 din Constituție, art. 1 din

Protocolul adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 1 din

Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ.

La

termenul din 04 februarie 2011, s-a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii, iar prin sentința civilă nr. 299 din 11 februarie 2011, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanții au

susținut că preluarea terenului în cauza s-a făcut abuziv, ținând cont de

faptul ca nu s-au achitat despăgubiri pentru exproprierea terenului în litigiu

precum și că titlului paratului asupra terenului în suprafață de 6052mp situat

în București, Strada Ziduri între vii, nu este valabil.

A mai

reținut că reclamanții au formulat acțiunea după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, respectiv la 29 mai 2009, iar din actele și lucrările dosarului nu

rezulta ca aceștia ar fi formulat notificare conform Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocate de reclamanți, referitoare la

imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că „pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație”.

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Astfel,

conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită urma să

notifice în termen de 6 luni (astfel cum acesta a fost prelungit prin O.U.G. nr.

109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a

imobilului.

În

conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea

deținătoare, în măsura în care notificarea persoanei îndreptățite era

întemeiată, urma să procedeze la restituirea în natură a bunului, dacă nu au

intervenit una din cauzele care conduceau la imposibilitatea restituirii în

natură (înstrăinare, demolare, ocuparea terenului de construcții de utilitate

publică etc.).

În acest

context, dispozițiile Legii nr. 10/2001 trebuie corelate cu dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora „Bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

S-a

constatat că, odată ce Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de

reparație, acțiunile în revendicare după intrarea în vigoare a acestei legi

sunt inadmisibile, singura cale pe care foștii proprietari puteau să o urmeze

fiind cea a procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Pentru a

ajunge la această concluzie, instanța de fond a avut în vedere situația de fapt

- respectiv că reclamanții au solicitat direct în instanță, prin formularea

unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

obligarea pârâtului să le restituie în deplină proprietate și posesie terenul

în suprafață de 6.052 mp situat în București, Strada Ziduri intre Vii, sau să-i

despăgubească în caz de imposibilitate de restituire, invocând preluarea

abuzivă, fără titlu valabil a acestuia de la autoarea lor - cât și dispozițiile

legale incidente cauzei precum și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit

deciziei menționate, decizie prin care se dezleagă conflictul dinte legea

speciala și legea generala în ceea ce privește restituirea bunurilor preluate

de stat, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum

și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze

această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință

și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or,

reclamanții nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior,

întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, după

cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea să

fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

În ceea

ce privește aplicarea Convenției, instanța de fond a reținut că reclamanții au

invocat dispozițiile art. 6 paragraful 1 dar și art. 1 Protocolul 1 al

Convenției.

Art. 6

din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică

dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la

drepturile și obligațiile sale.

Însă, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este

compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o

anumită marjă de apreciere.

În același

timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie

examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau

impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la

un tribunal chiar în substanța sa.

Or,

legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia

persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul

de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat,

una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr.

10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative

prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor

persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau

în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de

a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei 20 din 19 martie

2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența

Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, așa cum

s-a arătat, reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce

includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în

condițiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel

prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate,

calitatea de moștenitori testamentari, dar și preluarea abuzivă de către stat,

câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ

teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste

noțiunea de unitate deținătoare.

În fine, prin

respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră

sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei

invocat de asemenea de reclamanți, norma convențională, garantând protecția

unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe

legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține

un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță

legitimă, situație în care reclamanții nu pot invoca art. 1 Protocolul 1.

Împotriva

sentinței civile nr. 299 din 11 februarie 2011, Tribunalul București, secția a

V-a civilă, reclamanții au declarat apel

În dezvoltarea

motivelor de apel s-a susținut că instanța de fond a respins în mod greșit

acțiunea ca inadmisibilă.

Conform art.

136 C. proc. civ., excepțiile de procedură, iar inadmisibilitatea unei acțiuni

face parte din categoria excepțiilor de procedură, nu pot fi propuse în

discuție decât înainte de a se intra în dezbaterea fondului cauzei.

De o

parte, nici instanța de apel și nici prima instanță nu au luat în considerare

faptul că terenul revendicat este deținut fără titlu de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, prin admiterea acțiunii neaducându-se deci,

atingere unui alt drept de proprietate, iar pe de altă parte, trebuiau sa aibă

în vedere inexistența unor raporturi juridice în baza cărora același pârât să

fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Recurentul

- reclamant Z.T.A. a mai susținut că prin decizia dată în apel au fost eludate

prevederile art. 20 din Constituția României, care instituie principiul

aplicării prioritare a Convenției europene a dreptului, instrument normativ cu

forță juridică obligatorie pentru instanțele judecătorești romane. In acest

sens a arătat că prevalenta normelor Convenției asupra prevederilor din dreptul

intern decurge din art. 20 din Constituția României, care trebuia corelat cu

aspectele reținute de înalta Curte în privința admisibilității acestui gen de

acțiuni.

Pentru

soluționarea concursului dintre reglementările Legii nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, instanțele puteau și trebuiau să aprecieze care

este legea mai favorabilă si să o aplice pe aceasta.

Respingându-ne

de plano acțiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă, pe considerentul

existenței Legii nr. 10/2001, instanța de apel a comis o denegare de dreptate,

sancționabilă potrivit prevederilor art. 3 C. civ. român.

Din

compararea reglementării interne cu reglementarea internațională, instanțele ar

fi trebuit să observe faptul că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului sunt mai favorabile decât dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, a căror incidență a fost reținută în cauză.

Legea nr. 10/2001 - art. 22 alin. (5)

- conține o normă mai puțin favorabilă protecției dreptului de proprietate, a

cărei încălcare se invocă și, ca atare, au poate fi aplicat în cauză.

Pentru

proprietățile care nu mai pot fi restituite în natură, Legea nr. 10/2001

conține o serie de reglementări speciale cu privire la acordarea de

despăgubiri. Acesta este argumentul invocat de cei care susțin faptul ca Legea nr.

10/2001 ar fi mai favorabilă decât reglementările internaționale. Realitatea

practică, precum și numeroasele hotărâri ale CEDO pronunțate deja împotriva

Statului român au demonstrat însă că mecanismul stabilit de legea internă

pentru acordarea de despăgubiri nu este viabil și nu este de natură a asigura o

despăgubire corespunzătoare prejudiciului suferit.

Recurentul

- reclamant Z.T.A. a susținut că prin admiterea excepției inadmisibilității,

judecătorii fondului i-au produs o gravă încălcare a drepturilor fundamentale

individuale garantate de art. l din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., art.

6, art. 14 din Convenție, art. l din Protocolul nr. 12 al aceleiași Convenții.

Referitor la

dreptul la respectarea proprietății bunurilor prevăzut de art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenție a arătat că imobilul în litigiu nu a ieșit

niciodată în mod legitim din patrimoniul autoarei comune, T.G., nefiind preluat

în baza unui titlu valabil, ci dimpotrivă, fiind „acaparat” de Stat, are

calitatea de bun actual, în sensul Convenției.

Recurentul -

reclamant a arătat că prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma sa

inițială, i-a fost recunoscută calitatea de proprietar, textul de lege statuând

că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor prezentei legi”.

A susținut că

în virtutea acestei norme legale, și-a menținut calitatea de proprietar,

pierzând doar în mod temporar exercițiul dreptului. Pierderea temporară a

exercițiului dreptului nu se confundă cu însăși pierderea dreptului subiectiv,

care ar fi presupus redobândirea proprietății, și nu a posesiei bunului.

Prin

urmare, redobândirea posesiei la care este îndreptățit si care este garantată

prin Convenție, trebuie deosebită de dobândirea unui bun, care nu beneficiază

de ocrotire convențională.

Recurentul

- reclamant a susținut că, în cauza de față, atât el, cât și ceilalți

reclamanți, urmărește restituirea bunului de la posesorul neproprietar, iar nu

dobândirea bunului, asupra căruia are deja un drept de proprietate, recunoscut

inclusiv pe cale legală. De altfel, dreptul de proprietate al autoarei sale

asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut și pe cale judiciară, prin

Sentința civilă nr. 2233 din 12 iunie 1956 dată de fostul Tribunal Popular al

Raionului 1 mai.

În

absența oricărei forme de dezdăunare din partea autorităților statale, intrarea

imobilului în detenția Statului nu a valorat translație validă a proprietății,

astfel încât, în calitate de succesor al defunctei T.G., a rămas proprietar al

imobilului.

Calificarea

acțiunii în revendicare ca inadmisibilă echivalează deopotrivă cu anihilarea

nejustificată a caracterului absolut, exclusiv si perpetuu al dreptului de

proprietate, cu consecința pierderii beneficiului imprescriptibilității,

atribut esențial al revendicării imobiliare.

Respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare afectează substanța dreptului de

proprietate, nefiind respectat un raport de proporționalitate între scopul

urmărit (respectarea dreptului de proprietate încălcat) și mijlocul procedural

ales (trimiterea exclusiv la procedura Legii nr. 10/2001 care limitează în timp

și formal dreptul de a cere restituirea). Drept consecință, respingerea

acțiunii pe considerentul inadmisibilității constituie o violare a dreptului la

respectarea proprietății bunurilor (cauza Davidescu c. României).

Recurentul -

reclamant Z.T.A. a mai susținut că admiterea excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare contravine, în egală măsură, dreptului său la un proces

echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a

cărui componentă esențială este liberul acces la justiție, în baza normelor

juridice existente în dreptul intern, în speță, prevederile art. 480 - 481 C.

civ. român.

Este lipsită

de orice relevanță, statuarea instanței de apel potrivit căreia acțiunea ar fi

inadmisibilă pe considerentul formulării ei după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, întrucât avantajele, beneficiile vizate de Legea nr. 10/2001 pentru

destinatarii ei nu se pot transforma în dezavantaje, impedimente insurmontabile

pentru persoanele în favoarea cărora au fost recunoscute drepturile subiective

civile, ele rămânând aceleași, independent de raportarea la Codul civil sau la

legea specială.

A admite

teza contrară, ar echivala cu a declara acțiunea în revendicare imobiliară

drept prescriptibilă extinctiv, împrejurare în care s-ar modifica natura

juridică a unei astfel de acțiuni, prin recalificarea ei din acțiune reală în

acțiune posesorie, ceea ce nu poate fi primit.

Recurentul -

reclamant a susținut că încălcarea dreptului la nediscriminare prevăzut de art.

14 din Convenție și art. 1 din Protocolul 12 la Convenție rezultă din

următoarele ipoteze:

a. În

cazul încălcării dreptului de proprietate de către o persoană fizică, sunt

aplicabile dispozițiile dreptului comun (art. 480 și următoarele C. civ.), care

conferă celui vătămat posibilitatea de a se adresa direct instanței judecătorești

pentru a obține recunoașterea dreptului său încălcat în mod necircumstanțiat și

nelimitat în timp, corespunzător recunoașterii caracterului imprescriptibil al

acțiunii in revendicare.

b. În cazul

încălcării dreptului de proprietate de către Stat, cum este și situația

imobilului în litigiu, instanțele de fond au reținut doar posibilitatea formulării

acțiunii întemeiate pe legea specială - adică prin notificarea restituirii bunului

în cadrul procedurii administrative a Legii nr. 10/2001, în intervalul limitat prevăzut

de aceasta (1 an de la data intrării în vigoare a legii) și cu interdicția ulterioară

de se adresa justiției.

Din analiza

celor doua ipoteze de mai sus, rezultă că magistrații instanțelor de fond au

aplicat un regim discriminatoriu în raport de persoana care realizează

încălcarea dreptului de proprietate, conduita instanței, în cazul în care

autorul încălcării este statul, fiind favorizantă față de autoritatea publică.

Recurentul - reclamant

Z.T.A. a susținut că dreptul său de a nu fi supus discriminării a fost încălcat

și din perspectiva pronunțării unei soluții diametral opuse prin raportare la

alte cauze, având obiect identic, în care au fost admise cererile de restituire

în natură sau după caz, prin echivalent, a imobilelor preluate de Stat în

perioada regimului comunist.

Recurentul -

reclamant a susținut că prin decizia recurată s-au aplicat greșit prevederile art.

6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care stabilesc o condiție esențială pentru

ca statul să devină proprietarul bunului preluat: aceea ca preluarea să se fi

făcut în temeiul unui titlu valabil.

Per a

contrario, orice preluare efectuată tară titlu sau în baza unui titlu viciat

constituie preluare abuzivă, situație în care se impune admiterea cererii de restituire

formulată de proprietarul deposedat în contradictoriu cu posesorul

neproprietar, în speță, Municipiul București.

Eronată este

și aplicarea de către judecătorii fondului a normei prevăzute de art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998. Această dispoziție legală face referire la imobile

preluate tară titlu valabil, neacoperind însă situația imobilelor luate cu

titlu valabil sau fără titlu, cu privire la care problematica revendicării nici

nu este reglementată.

De

altfel, nici prevederile Legii nr. 213/1998 și nici prevederile Legii nr. 10/2001

nu interzic formularea acțiunii în revendicare de drept comun, întemeiate pe

pozițiile Codului civil, ci stabilesc doar cadrul legal și condițiile speciale

în care poate fi valorificat dreptul de proprietate garantat în cuprinsul

acelor legi.

Recurentul

- reclamant Z.T.A. a mai susținut că instanțele de fond au încălcat și

prevederile art. 137 C. proc. civ.

În speță, nu

era necesar să se administreze proba cu expertiză pentru a se stabili dacă

acțiunea în revendicare era sau nu admisibilă, câtă vreme instanțele sesizate

cunoșteau temeiul juridic al acțiunii și faptul că terenul litigios fusese

preluat în mod abuziv de stat în perioada regimului comunist. Pe cale de

consecință, în mod greșit s-a dispus admiterea excepției inadmisibilității,

ulterior administrării de probatorii constând în înscrisuri și expertiză.

Recurentul -

reclamant Z.T.A. a mai susținut că decizia nu cuprinde motive care se sprijină

sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs,

a arătat că înțelege să invoce dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod de procedură

civilă, potrivit căruia hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților”.

Or, în speță,

nici prima instanță și nici instanța de apel nu au arătat în cuprinsul

deciziilor pronunțate, motivele care au condus la respingerea celorlalte capete

de cerere deduse judecății, singura motivată fiind soluția cu privire la

revendicarea terenului.

Toate

argumentele pe care prima instanță și instanța de apel își fundamentează

soluția - Decizia I.C.C.J. nr. 33/2008, art. 22 din Legea nr. 10/2001 - vizează

doar problematica admisibilității cererii în revendicare a terenului, tară a se

raporta la cererea în constatarea preluării abuzive a imobilului și la cererea

de acordare de despăgubiri formulate în temeiul dispozițiile art. 6 din Legea nr.

213/1998 și respectiv în baza art. 998, 999 și 1000 C. civ.

Prin

recursul lor, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții -

reclamanți B.T., C.Ș.M., C.V. și T.N.,

au

invocat Declarația Universală a Drepturilor Omului, prevederile art. 20 și art.

21 din Constituție, Legea nr. 10/1994 prin care România a ratificat Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 6 și art.

17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și au reiterat situația de fapt invocată prin acțiunea introductivă.

Recurenții - reclamanți

B.T., C.Ș.M., C.V. și T.N. au susținut că autoarea lor nu a fost niciodată

despăgubită pentru imobilul în litigiu și că pârâtul Municipiul București nu a

dovedit și nu a cerut să se facă dovezi în acest sens.

Au mai

susținut că pârâtul Municipiul București nu a formulat întâmpinare în cauză și

că doar cu ocazia dezbaterilor s-a consemnat că reprezentantul pârâtului a

solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

Recurenții - reclamanți

au susținut că nu li s-au adus la cunoștință motivele pentru care s-a solicitat

respingerea acțiunii, ca inadmisibilă și nici nu s-a dezbătut temeiul de drept

al acestei excepții.

Au arătat că

nu și-au întemeiat acțiunea pe Legea nr. 10/2001 ci au făcut referire exclusiv

la dispozițiile cuprinse în Convențiile Internaționale, la Constituția României

și la dreptul civil comun referitor la dreptul de proprietate iar asupra

acestora instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un fel.

Instanța de

apel s-a referit la împrejurarea ca I.C.C.J. a pronunțat Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 prin care ar fi stabilit că în materia dreptului de proprietate

imobiliară ar fi aplicabilă numai Legea nr. 10/2001 și pe cale de consecință și

a restricției - obligației pentru titularul dreptului de proprietate de a se

adresa în prealabil unui organ administrativ, într-un termen a cărui depășire

ar conduce la anularea dreptului cetățeanului vătămat prin exproprierea bunului

său.

Aceasta

interpretare este total contrară Convențiilor Internaționale si Constituției

actuale a României.

Prin Decizia nr.

33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale I.C.C.J. nu au fost modificate

aspectele juridice anterior menționate deoarece nu s-a făcut dovada dobândirii

cu buna credința a unor drepturi de proprietate asupra imobilului în litigiu de

către Municipiul București sau de vreo alta persoana indicată de Municipiul

București.

În

dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J. la

alin. (4) se face precizarea expresă că în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe intre Legea nr. 10/2001 si Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urma are prioritate.

Pentru

argumentele expuse, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și,

pe cale de consecință, desființarea deciziei instanței de apel, precum si a

sentinței tribunalului și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru

rejudecare si pronunțarea unei soluții pe fondul cauzei.

Examinând

recursurile declarate de reclamantul Z.T.A. și de reclamanții B.T., C.Ș.M., C.V.

și T.N. prin prisma motivelor invocate, se constată că sunt nefondate pentru

considerentele care succed.

Prin

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare

la data de 14 februarie 2001, s-a reglementat situația juridică a imobilelor

preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor expropriate

și s-a statuat care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate

foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori în cazul imposibilității

restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11),

precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea

sau despăgubirea.

Astfel,

prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate toate cazurile de preluare abuzivă

a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub

incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu

valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor

imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data

intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul

de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege

specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în

revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului

specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei

norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea

normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Raportul între

legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în sensul

că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci

ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.

Cu toate

acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare

acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

În acest sens,

trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă

astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în

revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este

admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea

drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la

compararea titlurilor opuse.

În speță,

imobilul în litigiu - teren - a fost expropriat din patrimoniul autoarei

reclamanților în anul 1948, fără plata unei despăgubiri, conform susținerilor

reclamanților, anterior datei de 22 decembrie 1989, dată de referință prevăzută

de Legea nr. 10/2001.

Deși pentru a

obține restituirea în natură a terenului rămas liber de construcții și despre

care se pretinde ca nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost

expropriat sau, după caz, a unei despăgubiri corespunzătoare, reclamanții aveau

deschisă calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 22

din Legea nr. 10/2001, aceștia, prin acțiunea formulată la data de 29 mai 2009,

au solicit instanței să pronunțe o hotărâre, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București prin primarul general, prin care să constate ca terenul în

litigiu, proprietatea autoarei lor, G.T., nu a ieșit niciodată în mod legitim

din patrimoniul acesteia și, pe cale de consecință, sa fie obligat pârâtul să

le predea, în deplină și netulburată posesie, terenul, iar în cazul în care

transmiterea imobilului ar fi imposibilă, să fie obligat pârâtul la plata unor

despăgubiri.

În drept,

acțiunea a fost întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 20 din Constituția

României, art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeana a Drepturilor

Omului, art. 1 din Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ.

Astfel

investite cu o acțiune întemeiată în drept pe textele de lege menționate,

formulată la data de 29 mai 2009, cu privire la un imobil care intră în sfera

de incidență a Legii nr. 10/2001, instanțele au avut de analizat dacă

reclamanții justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat în cadrul

procesual definit de respectivele acte normative invocate de reclamanți (Legea nr.

213/1998, Legea 33/1994 și Codul civil) în condițiile în care, pentru situația

unor astfel de imobile, fusese adoptată, ca lege specială, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

deși recurenții-reclamanți au pretins că ar avea un bun susceptibil de

protecție conform art. l din Protocolul nr. l, în realitate titlul lor nu a

fost confirmat jurisdicțional pentru a se putea prevala de el în cadrul

acțiunii în revendicare.

Astfel, concluziile

instanței de apel în acest sens sunt corecte, instanța verificând dacă

reclamanții dețin un „bun” în sensul Convenției, ceea ce exclude ideea că

acțiunea în revendicare dedusă judecății ar fi fost respinsă „de plano”, prin

admiterea excepției de inadmisibilitate, așa încât critica vizând faptul că „instanța

a comis denegare de dreptate” nu poate fi primită.

Astfel,

aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică

recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții

Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui

„bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de

proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se

observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în

raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1

decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a

aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce

privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel,

dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești -

prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil

înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv - reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au

chiar un „bun actual” ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea

în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în

cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a statuat că un „bun

actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar

dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par, 140 și 143).

În caz

contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului

statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere

a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141,

142 și 143).

Dată fiind

importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în

vederea schimbării esențiale a modului de acordare a despăgubirilor, această

decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi

aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Așadar,

proprietarul care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre

judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului

preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din

procedura legii speciale, ceea ce este și cazul în speță.

Cum

reclamanții nu sunt titularii unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei

noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea

pilot Atanasiu, aceștia nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească

la redobândirea posesiei, astfel că în mod corect instanța de apel a reținut că

procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 impuneau reclamanților să se

conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare

unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, republicată și că, atâta timp cât aceștia nu au făcut nici un demers

în acest sens, au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii

constând în restituirea imobilului în natură sau în echivalent, potrivit art. 22

alin. (5) din lege.

Faptul că

terenul în litigiu a rămas în patrimoniul statului nu constituie un argument

suficient pentru restituirea acestuia către persoanele care se pretind

îndreptățite la restituirea lui, prin eludarea condițiilor legale instituite de

legea specială pentru revendicarea lui.

Astfel

pentru temeiurile arătate nu poate fi primită critica recurentului - reclamant Z.T.A.

conform căreia instanțele au încălcat prevederile art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ.

și nu au

dispus conform celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 33/2008, respectiv nu au dat prioritate Convenției Europene a

Drepturilor Omului în cadrul acțiunii lor în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, deși această prioritate se impunea a fi dată deoarece prin restituirea

terenului în litigiu nu s-ar fi adus atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

În atare

situație, în soluționarea prezentei acțiuni în revendicare, nu au nici o

relevanță considerațiile recurenților-reclamanților legate de nevalabilitatea

actului de preluare.

De

altfel, Înalta Curte, în considerentele Deciziei nr. 33/2008, a reținut că

prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt clare în sensul că

imobilele preluate de stat fără titlu valabil „pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale

de reparație” și, având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri

reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru

revendicarea unor imobile aflate în această situație, după intrarea în vigoare

a acestui act normativ.

Contrar

susținerilor recurenților-reclamanți Z.T.A., B.T., C.Ș.M., C.V. și T.N.,

instanța de apel nu a negat principiul constituțional al priorității

reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, consacrat de art. 20 din Constituția României,

ci dimpotrivă, tocmai datorită

recunoașterii puterii acestei norme constituționale a procedat la verificarea

îndeplinirii de către reclamanți a condițiilor art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de

circumstanțele particulare ale speței, instanța a ajuns la concluzia că reclamanții

nu sunt titularii unui „bun” și că, așa fiind, nu beneficiază de protecția

prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În

jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând

libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să

restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice

Convenția.

Reglementarea

unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în

posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se

înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind

reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior

expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Împrejurarea

că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin

decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În

consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul

Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se

adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei

juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are

pe deplin asigurat accesul la justiție.

În aplicarea art.

6 din Convenție, analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit drept

este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu

procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul

analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile.

Imobilul în

litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar această lege a asigurat

reclamanților accesul la justiție până la momentul împlinirii termenului

stabilit pentru depunerea notificării, astfel încât nimeni nu poate invoca

încălcarea dreptului de acces la o instanță prevalându-se indirect de

necunoașterea legii interne, pentru a justifica atitudinea de pasivitate în

inițierea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin depunerea notificării

în termenul legal.

Așa fiind, având în vedere

considerentele expuse, criticile vizând greșita soluționare a acțiunii în

revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu

dispozițiile dreptului comun în materie, interpretarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, a art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

referitor la decizia în interesul legii nr. 33/2008 a I.C.C.J., a art. 20 din

Constituția României, a art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, a Protocolului nr. l adițional la convenție, a art. 1 din Protocolul nr.

12 la convenție și a jurisprudenței C.E.D.O. în materie nu pot fi primite.

Nici

motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în dezvoltarea

căruia Recurentul - reclamant Z.T.A. a susținut că instanțele au-încălcat

dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Hotărârea

recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C.

proc. civ., întrucât instanța de apel a expus judicios argumentele ce au determinat

formarea convingerii sale și a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății

prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamanți, analizând

cauza din perspectiva raportului lege generală-lege specială precum și prin

prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în recursul în interesul

legii și a normelor de drept europene și jurisprudenței C.E.D.O. în materie, în

considerarea cărora a fost dată.

Astfel,

considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigențelor legale privind obligativitatea

pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, iară ca prin aceasta instanța de

judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părții,

fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod

implicit și prin raționamente logice, la toate aspectele deduse judecății.

Critica

recurentului - reclamant Z.T.A. în sensul că dreptul său de a nu fi supus

discriminării a fost încălcat

și

din perspectiva pronunțării unei soluții diametral opuse prin raportare la alte

cauze, având obiect identic, în care au fost admise cererile de restituire în

natură sau după caz, prin echivalent, a imobilelor preluate de Stat în perioada

regimului comunist este formulată generic și nu-și găsește fundament atâta timp

cât în soluționarea raportului juridic dedus judecății instanțele trebuie să

stabilească situația de fapt raportat la datele concrete ale fiecărei spețe și

să aplice normele legale în vigoare în funcție de situația de fapt astfel

stabilită.

Referitor

la critica recurenților-reclamanților B.T., C.Ș.M., C.V. și T.N. care au

susținut că doar cu ocazia dezbaterilor s-a consemnat că reprezentantul

pârâtului a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și că nu li s-au

adus la cunoștință motivele pentru care s-a solicitat respingerea acțiunii, ca

inadmisibilă și nici nu s-a dezbătut temeiul de drept al acestei excepții,

sunt de reținut următoarele:

În speță, așa

cum reiese din încheierea din 04 februarie 2011 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, (fila 125 dosar fond) în care s-au consemnat susținerile

părților cu prilejul dezbaterilor pe fond asupra cauzei, reprezentantul

pârâtului Municipiul București prin consilier juridic a solicitat respingerea

acțiunii, ca inadmisibilă iar apărătorul reclamanților, referitor la această

cerere, a arătat că „s-a invocat art. 6 din C.E.D.O., care se referă la

dispozițiile din Constituția României în care se arată accesul liber la

justiție” și că, în consecință, solicită respingerea excepției

inadmisibilității acțiunii.

Așa cum

reiese din dispozitivul încheierii din 04 februarie 2011, instanța de fond a

dispus amânarea pronunțării la 11 februarie 2011 pentru a da posibilitatea

părților să depună la dosar note scrise.

Așa fiind, nu

se poate susține că în cauză n-ar fi fost respectate principiul

contradictorialității, cel al oralității precum și asigurarea dreptului la

apărare.

Nici

critica recurentului-reclamant Z.T.A. prin care a susținut că instanța a

încălcat prevederile art. 137 C. proc. civ. și că în mod greșit s-a dispus

admiterea excepției inadmisibilității, ulterior administrării de probatorii

constând în înscrisuri și expertiză, nu este fondată.

Excepția

inadmisibilității acțiunii este o excepție de ordine publică, putând fi

invocată de părți sau de instanță, din oficiu, în orice stare a pricinii iar în

speță, așa cum s-a menționat, a fost invocată de reprezentantul pârâtului

Municipiul București prin consilier juridic la termenul când au avut loc

dezbaterile pe fond, motiv pentru care critica vizând încălcarea de către

instanță a art. 137 C. proc. civ. nu este fondată.

Înalta Curte,

având în vedere temeiurile arătate, constată că criticile de nelegalitate

formulate de reclamanți cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. sunt nefondate recursurile urmând a fi respinse ca atare, în raport

de art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de reclamantul Z.T.A. și de reclamanții B.T., C.Ș.M., C.V.

și T.N. împotriva deciziei nr. 760/ A din 4 octombrie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2012.