ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5060/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5060/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Ploiești, reclamanta G.M.I. în contradictoriu cu pârâții Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției, Curtea de Apel

Ploiești și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a

solicitat anularea Hotărârii nr. 426/2010 emisă de către primul pârât precizat

și obligarea acestuia să-i soluționeze cererea, înregistrată sub nr. 5600/2010,

în sensul de a se pronunța cu privire la faptul dacă există sau nu

discriminarea învederată de către aceasta.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a solicitat Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării, în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, să constate existența

discriminării în ceea ce o privește, prin neacordarea sumei compensatorii

prevăzută de art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, coroborat cu art. 6

alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 corespunzătoare sporului de 15% pentru

obținerea titlului de doctor în drept, sumă care în prezent se acordă doar

colegilor săi care lucrează în condiții identice cu reclamanta și care dețineau

titlul de doctor în drept la data de 31 decembrie 2009, iar pârâtul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării a admis excepția de necompetență

materială, invocată din oficiu.

A mai arătat

reclamanta că este judecător în cadrul Curții de Apel Ploiești, că la data de

27 noiembrie 2009 a terminat studiile doctorale, susținând ulterior teza de

doctorat, că Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a emis

Ordinul nr. 3492 prin care i-a acordat titlul de doctor în drept începând cu

data de 23 martie 2010, iar prin adresa nr. 4621/2010 Ministerul Justiției i-a

comunicat faptul că sporul pentru titlul științific de doctor în drept nu se

regăsește printre sporurile avute în vedere de Legea nr. 330/2009 și că

reclamanta nu poate beneficia de suma compensatorie reglementată de art. 6

alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 raportat la art. 30 alin. (6) din Legea nr.

330/2009.

De asemenea,

reclamanta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48

pct. 7 din Legea nr. 330/2009, care a abrogat dispozițiile art. 5 din O.U.G.

nr. 27 /2006, față de prevederile art. 41 din Constituția României, a

dispozițiilor art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, precum și a

dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 - față de dispozițiile

art. 4, art. 16 și art. 41 din Constituția României.

Prin întâmpinare,

pârâta Curtea de Apel Ploiești a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, solicitând respingerea excepțiilor de neconstituționalitate,

ca inadmisibile, iar pe fond respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, prin întâmpinare, a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, solicitând respingerea

excepțiilor de neconstituționalitate și de inopozabilitate, ca inadmisibile,

iar pe fondul cauzei respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare,

pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive și, totodată, a solicitat suspendarea judecății până la data

soluționării Dosarului nr. 13646/281/2010 aflat pe rolul Tribunalului Prahova

și respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate invocată de către reclamantă, iar pe fondul cauzei

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată,.

La data de 27 mai

2011, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a renunțat la cererea

formulată împotriva Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului și la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 pct.

7 și art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 și art. 6 alin. (1) din O.U.G.

nr. 1/2010, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Guvernul

României și a Parlamentului României, insistând în soluționarea excepției de

inopozabilitate și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010.

Prin întâmpinare, pârâtul

Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Parlamentul

României - Camera Deputaților a formulat întâmpinare, prin care a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive față de primul capăt de cerere

și excepția de necompetență materială în ceea ce privește al doilea capăt de

cerere, învederând că fondul cauzei trebuie soluționat de către Judecătoria

Ploiești, arătând totodată că solicitarea reclamantei este neîntemeiată.

Prin încheierea din

data de 22 iunie 2011, Curtea a admis cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010.

La data de 7

noiembrie 2011, reclamanta a depus o cerere de sesizare a Curții de Justiție a

Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, conform art. 267

din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, cerere ce a fost comunicată

părților, pentru a da acestora posibilitatea să precizeze un punct de vedere.

Prin încheierea din

data de 28 noiembrie 2011, Curtea de apel a respins, ca neîntemeiată, atât

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției,

Parlamentul României și Curtea de Apel Ploiești, cât și cererea Ministerului

Justiției de suspendare a judecății.

De asemenea, Curtea

de apel a reținut inadmisibilitatea excepției de inopozabilitate a

dispozițiilor art. 48 pct. 7 și art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 și

art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, invocată de către pârâții Ministerul

Justiției, Curtea de Apel Ploiești și Parlamentul României.

Prin încheierea din

23 ianuarie 2012, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de

sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei

hotărâri preliminare și a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu

soluționarea excepției invocate, apreciind, în esență, că sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art. 29 alin. (1) -

(3) din Legea nr. 47/1992.

de apel

Prin Sentința nr. 32

din 30 ianuarie 2012 Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunea formulată de

reclamanta G.M.I., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Ploiești, Guvernul

României și Parlamentul României, dispunând anularea Hotărârii Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării nr. 426/2010 și obligarea acestuia să

soluționeze cererea reclamantei din 12 iulie 2010, în sensul de a se constata

dacă există sau nu discriminarea învederată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că raportat la obiectul cererii

cu care fusese învestit și la soluția dispusă, pârâtul Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării nu s-a pronunțat, practic, asupra solicitărilor

reclamantei, așa cum acestea au fost precizate, deși instanța constituțională,

prin Decizia nr. 997/2008, a avut în vedere ipoteza în care, cu ocazia

exercitării atribuțiilor sale, Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării ar anula total sau parțial acte normative sau le-ar substitui cu

dispoziții cuprinse în alte acte normative.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că soluția pronunțată de către Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării nu poate fi primită nici sub aspectul

faptului că prin aceasta pârâtul, practic, s-a declarat necompetent să

examineze o situație de potențială discriminare ce își are originea în anumite

dispoziții legale și nici față de dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 137/2000, astfel că nu se poate considera că Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării nu ar fi competent să examineze existența sau

inexistența discriminării.

Prin urmare,

judecătorul fondului a constatat că hotărârea contestată este nelegală, raportat

la obiectul sesizării reclamantei cu care a învestit Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării, întrucât prin aceasta pârâtul a refuzat să își

exercite competențele legale, respectiv să soluționeze cererea, făcând o

eronată interpretare a Deciziei nr. 997/2008 a Curții Constituționale.

declarate în cauză

Împotriva sentinței

Curții de Apel Ploiești au declarat recurs Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării și Parlamentul României - Camera Deputaților, ambii recurenți

invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv

interpretarea greșită dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000, precum și a

jurisprudenței Curții Constituționale.

În esență, recurenții

susțin că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are

competențe ratione materiae de a se pronunța cu privire la existența unor

situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unui text de

lege, făcând trimitere expresă la Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curții

Constituționale.

În plus, recurentul

Parlamentul României a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., susținând că la judecata în primă instanță s-au produs mai multe

neregularități procedurale, respectiv nu i s-au comunicat Hotărârea Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării nr. 426/2010 și nici petiția din 12

iulie 2010; nu s-a ținut seama de faptul că nu a fost citată în procedura

administrativ-jurisdicțională; deși Curtea de apel a respins excepția lipsei

calității sale procesual-pasive, prin dispozitivul sentinței nu este stabilită

nicio obligație în sarcina sa.

Ulterior, prin

concluziile scrise depuse la data de 17 aprilie 2013, recurentul Parlamentul

României - Camera Deputaților a insistat asupra neregularității procedurale a

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării care a ignorat

dispozițiile art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, necitându-l. De asemenea,

a mai arătat că prin Decizia nr. 320 din 29 martie 2012 și Decizia nr. 594 din

5 iunie 2012 Curtea Constituțională a respins excepțiile de

neconstituționalitate ridicate de intimata-reclamantă (ca inadmisibilă,

respectiv ca neîntemeiată).

intimatei G.M.I.

Prin concluziile

scrise înregistrate la data de 4 aprilie 2013, intimata a solicitat respingerea

ambelor recursuri ca nefondate.

În esență, intimata a

arătat că prima instanță a interpretat corespunzător considerentele Deciziei

nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curții Constituționale, din cuprinsul cărora nu

rezultă că ar fi fost înlăturate atribuțiile Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării de a constata existența unor discriminări în

conținutul unor acte normative ori de a formula recomandări sau de a sesiza

autoritățile competente în vederea modificării textelor în discuție.

În sprijinul

susținerilor sale intimata a invocat art. 7 alin. (1) și (2) din Directiva nr.

2000/43/CE a Consiliului din 29 ianuarie 2000 de punere în aplicare a

principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau

origine etnică și art. 9 din Directiva nr. 2000/78/CE a Consiliului din 27

noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de

tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor recurenților, a apărărilor din întâmpinare, cât

și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele expuse în

continuare.

După cum rezultă din

prezentarea rezumativă a circumstanțelor cauzei, intimata-reclamantă G.M.I. a

supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ Hotărârea nr. 426/2010 prin care recurentul-pârât Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării a clasat Dosarul nr. 256/2010 privind petiția

din 12 iulie 2010 formulată de G.M.I., reținând că „nu are competența materială

de a se pronunța asupra actelor normative, conform Deciziei nr. 997 din 7

octombrie 2008 a Curții Constituționale”.

Prima instanță a

ajuns la concluzia că hotărârea adoptată de Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării în procedura administrativ-jurisdicțională este

nelegală pentru că pornește de la premisa greșită că prin decizia sa, Curtea

Constituțională ar fi stabilit că Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării nu poate să statueze asupra existenței unei discriminări ce

rezultă din conținutul unor acte normative.

Soluția Curții de

apel reflectă interpretarea judicioasă a cadrului normativ aplicabil și a

deciziei Curții Constituționale menționate.

Prin Decizia nr. 997

din 7 octombrie 2008 a Curții Constituționale, admițându-se excepția de

neconstituționalitate, s-a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în

sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării

competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să

refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt

discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu

prevederi cuprinse în alte acte normative.

Din nici un

considerent al deciziei indicate nu rezultă că recurentului Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării i-ar fi fost înlăturate atribuțiile de a

constata existența unor discriminări care își au sorgintea în acte normative și

de a formula recomandări sau de a sesiza autoritățile competente în vederea

asanării respectivelor prevederi.

Dimpotrivă, Curtea

Constituțională a constatat că „în vederea îndeplinirii rolului său de garat al

respectării și aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele,

inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul

actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existența unor

prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce

privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau

administrative cu principiul nediscriminării".

A accepta

raționamentul recurentului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

înseamnă a ajunge la concluzia absurdă că nici Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării și, implicit, nici instanțele de judecată nu ar mai

putea constata existența discriminării care provine din aplicarea unor acte

normative, sub cuvânt că interferează cu puterea legislativă, ceea ce, în mod

evident, nu poate fi acceptat pentru că s-ar încălca mai multe principii, între

care principiul constituțional al liberului acces la justiție.

Numai în situația în

care prin petiția formulată, intimata-reclamantă ar fi solicitat acordarea

sporului de 15% de care beneficiază colegii în raport de care se socotește

discriminată, s-ar fi pus problema incidenței deciziei Curții Constituționale

analizate și, implicit, a clasării petiției sale.

Cum însă nu există o

atare solicitare, singurul remediu preconizat vizând acordarea unor despăgubiri

materiale sau morale în condițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, rezultă că

este legală soluția de a impune Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării examinarea fondului petiției din 12 iulie 2010.

În fine, recurentul

Parlamentul României - Camera Deputaților a invocat și motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susținând că la judecata în primă

instanță s-au comis mai multe nereguli procedurale.

Toate criticile

subsumate acestui motiv sunt vădit nefondate.

Acest recurent nu

poate invoca încălcarea dreptului său la apărare prin necomunicarea unor

înscrisuri (hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și

petiția reclamantei înregistrată la autoritatea de stat autonomă), câtă vreme

la dosar se găsește întâmpinarea prin care a răspuns pe larg la toate motivele

de fapt și de drept ale acțiunii judiciare, formulând apărări atât pe calea

unor excepții cât și pe fondul cauzei. Ca urmare, nu se poate susține în mod rezonabil,

că necomunicarea formală a înscrisurilor „a pricinuit părții o vătămare” în

sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care nu ar putea fi remediată decât

prin casarea sentinței.

Cât privește modul de

soluționare a excepției lipsei calității sale procesual pasive, Înalta Curte

observă că în contextul art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 soluția Curții

de apel este la adăpost de orice critică, câtă vreme atât în petiția

înregistrată la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cât și în

hotărârea atacată, Parlamentul României figurează în calitate de „reclamat”.

Or, susținerea

acestui recurent în sensul că hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării a fost emisă fără legala sa citare se constituie într-un argument

suplimentar de nelegalitate a acesteia, iar nu a hotărârii judecătorești.

Nici afirmația

aceluiași recurent potrivit căreia dispozitivul sentinței atacate nu conține

nicio obligație în sarcina sa nu poate avea vreo relevanță, câtă vreme

menținerea sa în proces a fost generată de reluarea procedurii

administrativ-jurisdicționale, ceea ce implică în mod necesar citarea tuturor

părților „reclamate”.

soluției instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse la punctul anterior, constatând că nu au fost identificate motive de

reformare a sentinței atacate, se vor respinge ambele recursuri, ca nefondate,

în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Parlamentul României - Camera Deputaților și Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinței nr. 32 din 30 ianuarie 2012

a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și

fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS