Decizia nr. 5060/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 256/2010 — recurs

Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta G.M.I. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a solicitat anularea Hotărârii nr. 426/2010 emisă de către primul pârât precizat și obligarea acestuia să-i soluționeze cererea, înregistrată sub nr. 5600/2010, în sensul de a se pronunța cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea învederată de către aceasta. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a solicitat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, să constate existența discriminării în ceea ce o privește, prin neacordarea sumei compensatorii prevăzută de art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, coroborat cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 corespunzătoare sporului de 15% pentru obținerea titlului de doctor în drept, sumă care în prezent se acordă doar colegilor săi care lucrează în condiții identice cu reclamanta și care dețineau titlul de doctor în drept la data de 31 decembrie 2009, iar pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu. A mai arătat reclamanta că este judecător în cadrul Curții de Apel Ploiești, că la data de 27 noiembrie 2009 a terminat studiile doctorale, susținând ulterior teza de doctorat, că Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a emis Ordinul nr. 3492 prin care i-a acordat titlul de doctor în drept începând cu data de 23 martie 2010, iar prin adresa nr. 4621/2010 Ministerul Justiției i-a comunicat faptul că sporul pentru titlul științific de doctor în drept nu se regăsește printre sporurile avute în vedere de Legea nr. 330/2009 și că reclamanta nu poate beneficia de suma compensatorie reglementată de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 raportat la art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009. De asemenea, reclamanta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, care a abrogat dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 27 /2006, față de prevederile art. 41 din Constituția României, a dispozițiilor art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, precum și a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 - față de dispozițiile art. 4, art. 16 și art. 41 din Constituția României. Prin întâmpinare, pârâta Curtea de Apel Ploiești a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, solicitând respingerea excepțiilor de neconstituționalitate, ca inadmisibile, iar pe fond respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, solicitând respingerea excepțiilor de neconstituționalitate și de inopozabilitate, ca inadmisibile, iar pe fondul cauzei respingerea cererii, ca neîntemeiată. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și, totodată, a solicitat suspendarea judecății până la data soluționării Dosarului nr. 13646/281/2010 aflat pe rolul Tribunalului Prahova și respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de către reclamantă, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii, ca neîntemeiată,. La data de 27 mai 2011, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a renunțat la cererea formulată împotriva Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 pct. 7 și art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Guvernul României și a Parlamentului României, insistând în soluționarea excepției de inopozabilitate și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010. Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive față de primul capăt de cerere și excepția de necompetență materială în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, învederând că fondul cauzei trebuie soluționat de către Judecătoria Ploiești, arătând totodată că solicitarea reclamantei este neîntemeiată. Prin încheierea din data de 22 iunie 2011, Curtea a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010. La data de 7 noiembrie 2011, reclamanta a depus o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, conform art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, cerere ce a fost comunicată părților, pentru a da acestora posibilitatea să precizeze un punct de vedere. Prin încheierea din data de 28 noiembrie 2011, Curtea de apel a respins, ca neîntemeiată, atât excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției, Parlamentul României și Curtea de Apel Ploiești, cât și cererea Ministerului Justiției de suspendare a judecății. De asemenea, Curtea de apel a reținut inadmisibilitatea excepției de inopozabilitate a dispozițiilor art. 48 pct. 7 și art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, invocată de către pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Ploiești și Parlamentul României. Prin încheierea din 23 ianuarie 2012, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare și a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate, apreciind, în esență, că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 32 din 30 ianuarie 2012 Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunea formulată de reclamanta G.M.I., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Ploiești, Guvernul României și Parlamentul României, dispunând anularea Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 426/2010 și obligarea acestuia să soluționeze cererea reclamantei din 12 iulie 2010, în sensul de a se constata dacă există sau nu discriminarea învederată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că raportat la obiectul cererii cu care fusese învestit și la soluția dispusă, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu s-a pronunțat, practic, asupra solicitărilor reclamantei, așa cum acestea au fost precizate, deși instanța constituțională, prin Decizia nr. 997/2008, a avut în vedere ipoteza în care, cu ocazia exercitării atribuțiilor sale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ar anula total sau parțial acte normative sau le-ar substitui cu dispoziții cuprinse în alte acte normative. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că soluția pronunțată de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu poate fi primită nici sub aspectul faptului că prin aceasta pârâtul, practic, s-a declarat necompetent să examineze o situație de potențială discriminare ce își are originea în anumite dispoziții legale și nici față de dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000, astfel că nu se poate considera că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu ar fi competent să examineze existența sau inexistența discriminării. Prin urmare, judecătorul fondului a constatat că hotărârea contestată este nelegală, raportat la obiectul sesizării reclamantei cu care a învestit Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, întrucât prin aceasta pârâtul a refuzat să își exercite competențele legale, respectiv să soluționeze cererea, făcând o eronată interpretare a Deciziei nr. 997/2008 a Curții Constituționale.

Recursurile declarate în cauză Împotriva sentinței Curții de Apel Ploiești au declarat recurs Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Parlamentul României - Camera Deputaților, ambii recurenți invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv interpretarea greșită dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000, precum și a jurisprudenței Curții Constituționale. În esență, recurenții susțin că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are competențe ratione materiae de a se pronunța cu privire la existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unui text de lege, făcând trimitere expresă la Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curții Constituționale. În plus, recurentul Parlamentul României a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susținând că la judecata în primă instanță s-au produs mai multe neregularități procedurale, respectiv nu i s-au comunicat Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 426/2010 și nici petiția din 12 iulie 2010; nu s-a ținut seama de faptul că nu a fost citată în procedura administrativ-jurisdicțională; deși Curtea de apel a respins excepția lipsei calității sale procesual-pasive, prin dispozitivul sentinței nu este stabilită nicio obligație în sarcina sa. Ulterior, prin concluziile scrise depuse la data de 17 aprilie 2013, recurentul Parlamentul României - Camera Deputaților a insistat asupra neregularității procedurale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării care a ignorat dispozițiile art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, necitându-l. De asemenea, a mai arătat că prin Decizia nr. 320 din 29 martie 2012 și Decizia nr. 594 din 5 iunie 2012 Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate ridicate de intimata-reclamantă (ca inadmisibilă, respectiv ca neîntemeiată).

Apărările intimatei G.M.I. Prin concluziile scrise înregistrate la data de 4 aprilie 2013, intimata a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate. În esență, intimata a arătat că prima instanță a interpretat corespunzător considerentele Deciziei nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curții Constituționale, din cuprinsul cărora nu rezultă că ar fi fost înlăturate atribuțiile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de a constata existența unor discriminări în conținutul unor acte normative ori de a formula recomandări sau de a sesiza autoritățile competente în vederea modificării textelor în discuție. În sprijinul susținerilor sale intimata a invocat art. 7 alin. (1) și (2) din Directiva nr. 2000/43/CE a Consiliului din 29 ianuarie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și art. 9 din Directiva nr. 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurenților, a apărărilor din întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele expuse în continuare. După cum rezultă din prezentarea rezumativă a circumstanțelor cauzei, intimata-reclamantă G.M.I. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Hotărârea nr. 426/2010 prin care recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a clasat Dosarul nr. 256/2010 privind petiția din 12 iulie 2010 formulată de G.M.I., reținând că „nu are competența materială de a se pronunța asupra actelor normative, conform Deciziei nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curții Constituționale”. Prima instanță a ajuns la concluzia că hotărârea adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în procedura administrativ-jurisdicțională este nelegală pentru că pornește de la premisa greșită că prin decizia sa, Curtea Constituțională ar fi stabilit că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu poate să statueze asupra existenței unei discriminări ce rezultă din conținutul unor acte normative. Soluția Curții de apel reflectă interpretarea judicioasă a cadrului normativ aplicabil și a deciziei Curții Constituționale menționate. Prin Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curții Constituționale, admițându-se excepția de neconstituționalitate, s-a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Din nici un considerent al deciziei indicate nu rezultă că recurentului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării i-ar fi fost înlăturate atribuțiile de a constata existența unor discriminări care își au sorgintea în acte normative și de a formula recomandări sau de a sesiza autoritățile competente în vederea asanării respectivelor prevederi. Dimpotrivă, Curtea Constituțională a constatat că „în vederea îndeplinirii rolului său de garat al respectării și aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării". A accepta raționamentul recurentului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării înseamnă a ajunge la concluzia absurdă că nici Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și, implicit, nici instanțele de judecată nu ar mai putea constata existența discriminării care provine din aplicarea unor acte normative, sub cuvânt că interferează cu puterea legislativă, ceea ce, în mod evident, nu poate fi acceptat pentru că s-ar încălca mai multe principii, între care principiul constituțional al liberului acces la justiție. Numai în situația în care prin petiția formulată, intimata-reclamantă ar fi solicitat acordarea sporului de 15% de care beneficiază colegii în raport de care se socotește discriminată, s-ar fi pus problema incidenței deciziei Curții Constituționale analizate și, implicit, a clasării petiției sale. Cum însă nu există o atare solicitare, singurul remediu preconizat vizând acordarea unor despăgubiri materiale sau morale în condițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, rezultă că este legală soluția de a impune Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării examinarea fondului petiției din 12 iulie 2010. În fine, recurentul Parlamentul României - Camera Deputaților a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susținând că la judecata în primă instanță s-au comis mai multe nereguli procedurale. Toate criticile subsumate acestui motiv sunt vădit nefondate. Acest recurent nu poate invoca încălcarea dreptului său la apărare prin necomunicarea unor înscrisuri (hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și petiția reclamantei înregistrată la autoritatea de stat autonomă), câtă vreme la dosar se găsește întâmpinarea prin care a răspuns pe larg la toate motivele de fapt și de drept ale acțiunii judiciare, formulând apărări atât pe calea unor excepții cât și pe fondul cauzei. Ca urmare, nu se poate susține în mod rezonabil, că necomunicarea formală a înscrisurilor „a pricinuit părții o vătămare” în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care nu ar putea fi remediată decât prin casarea sentinței. Cât privește modul de soluționare a excepției lipsei calității sale procesual pasive, Înalta Curte observă că în contextul art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 soluția Curții de apel este la adăpost de orice critică, câtă vreme atât în petiția înregistrată la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cât și în hotărârea atacată, Parlamentul României figurează în calitate de „reclamat”. Or, susținerea acestui recurent în sensul că hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a fost emisă fără legala sa citare se constituie într-un argument suplimentar de nelegalitate a acesteia, iar nu a hotărârii judecătorești. Nici afirmația aceluiași recurent potrivit căreia dispozitivul sentinței atacate nu conține nicio obligație în sarcina sa nu poate avea vreo relevanță, câtă vreme menținerea sa în proces a fost generată de reluarea procedurii administrativ-jurisdicționale, ceea ce implică în mod necesar citarea tuturor părților „reclamate”.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse la punctul anterior, constatând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinței atacate, se vor respinge ambele recursuri, ca nefondate, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ.