ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 557/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin cererea formulată la data de 23 martie 2010 și înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub Dosar nr. 3017/107/2010, astfel cum a fost precizată ulterior, întemeiată de prevederile art. 480 C. civ., Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și Constituția României, reclamanții R.M. și P.E. au solicitat constatarea nelegalității măsurii de naționalizare asupra imobilelor înscrise în C.F.

Alba Iulia, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în Statul Român și SC A. SA, precum și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1994, emis pe numele SC A. SA, anularea încheierii de intabulare a pârâtei SC A. SA asupra imobilelor în cauză și intabularea dreptului de proprietate al reclamanților, obligarea pârâtei SC A. SA să predea reclamanților imobilele în deplină proprietate și pașnică folosință, precum și constarea nulității absolute a actelor de înstrăinare și grevare subsecvente. Reclamanții au invocat că autorii lor au fost proprietari ai imobilelor în litigiu, așa cum rezultă din CF Alba Iulia și autorizația de construire din anul 1943, naționalizate în baza Legii nr. 119/1948, act emis cu încălcarea prevederilor Primului Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Imobilul a fost preluat de SC A. SA care a procedat la vânzarea unor părți din imobil în favoarea celorlalți pârâți, asupra cărora au fost instituite ipoteci. Prin sentința civilă nr. 1029 din data de 9 mai 2012, Tribunalul Alba a respins acțiunea, ca nefondată, apreciind că, în raport cu Decizia 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, nu poate fi introdusă o acțiune întemeiată de dreptul comun, prevalând dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, iar reclamanții nu au un drept de proprietate recunoscut prin hotărâre judecătorească sau decizie emisă în procedura administrativă. Instanța de fond a reținut că notificarea reclamanților, întemeiată de prevederile Legii nr. 10/2001, a fost soluționată prin Dispoziția nr. 287 din data de 12 septembrie 2006 a A.V.A.S.

prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dispoziție ce a rămas definitivă urmare a perimării acțiunii ce a făcut obiect al Dosarului nr. 529/107/2008. Tribunalul a mai reținut că, prin sentința civilă nr. 1637/2003, pronunțată de Judecătoria Alba Julia în Dosarul nr. 5469/2002, irevocabilă, s-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea Statului Român, în baza unui titlu valabil, motiv pentru care operează autoritatea de lucru judecat a sentinței civile menționate, care a stabilit caracterul valabil al titlului de preluare a imobilului de către stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții motivând, în sinteză, că nu există autoritate de lucru judecat nici în raport de hotărârea prin care a fost soluționat Dosarul nr. 529/107/2008, nici față de sentința civilă nr. 1637/2003, ambele pronunțate de Judecătoria Alba Iulia, în care au fost soluționate cereri cu obiecte și temei juridice distincte de ale cauzei de față. Reclamanții au motivat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat tară titlu, motiv pentru care și-au păstrat calitatea de proprietari, în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și deși au parcurs calea Legii nr. 10/2001, finalizată cu Decizia nr. 287/2006 emisă de A.V.A.S.

București, au dreptul să solicite restituirea în natură a imobilului, în temeiul Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J., pronunțată în recurs în interesul legii și hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului ce au constatat că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu funcționează eficient, iar Fondul „Proprietatea" nu este funcțional. La termenul din 27 iunie 2013, calea de atac a fost recalificată ca apel, în temeiul art. 282 alin. (1) C. proc. civ., fațade obiectul juridic al acțiunii și valoarea obiectului material. Prin decizia civilă nr. 53 din data de 4 iulie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a motivat că instanța de fond a stabilit în mod corect, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că în concurs cu normele dreptului comun se aplică prioritar dispozițiile Legii nr. 10/2001, după a cărei adoptare, în sensul Deciziei nr. 33/2008, pronunțate în recurs în interesul legii, nu mai este posibil recursul la acțiunea în revendicare, decât în situația în care reclamanții se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană. A mai reținut instanța de apel că existând o diferență esențială în cauza pilot Măria Atanasiu contra României, față de practica anterioară, în legătură cu interpretarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, referitoare la cerința existenței bunului în patrimoniul reclamantului.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire, chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat a unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi imobilul, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate al pârâtului, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Potrivit hotărârii Curții din cauza Atanasiu contra României, pronunțată la data de 12 octombrie 2010 și publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010, un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar și a fost dispusă, în mod expres, restituirea bunului. Instanța de apel a considerat că reclamanții au doar un drept de creanță, valorificabil pe calea Legii nr. 10/2001, iar nu un „bun actual" sau un „interes patrimonial" în legătură cu imobilul revendicat, deoarece antecesorii lor au pierdut dreptul de proprietate în anul 1964, în temeiul Legii nr. 119/1948, iar prin sentința nr. 1637/1948 a Judecătoriei Alba Iulia s-a constata că imobilul a trecut în proprietatea statului cu respectarea cerințelor legale.

A mai reținut curtea de apel că prin respingerea acțiunii în revendicare nu sunt încălcate dispozițiile art. 44 din Constituția României care se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate și nici ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană. Deoarece reclamanții nu au dovedit că sunt titularii unui bun actual sau ai unei speranțe legitime, nu se mai impune analiza existenței vreunui alt drept de proprietate în patrimoniul pârâților și nici dacă se încalcă sau nu principiul securității raporturilor juridice, condiții specificate în Decizia nr. 33/2008.

Prin recursul formulat la data de 6 august 2013, precizat la data de 7 august 2013, reclamanții au criticat hotărârea pronunțată de instanța de apel pentru următoarele motive: Reclamanții au invocat că prin hotărârea pronunțată se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din probatoriul administrat rezultând existența unui conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce rezidă în faptul că reclamanții nu au obținut încă despăgubirea efectivă, prin echivalent, în procedura specială prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În lumina Deciziei nr. 33/2001, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu înlătură a priori promovarea unei acțiuni în revendicare întemeiate de dreptul comun, cu atât mai mult cu cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „statul și-a încălcat obligația de a reacționa în timp util și cu coerență" (cauza Pădurarii contra României), iar Fondul Proprietatea nu funcționează de manieră eficientă (Julescu contra României).

Reclamanții au invocat faptul că au un bun actual și o speranță legitimă ce trebuie să fie analizate din perspectiva anterioară Hotărârii Măria Atanasiu contra României, dat fiind faptul că au promovat acțiunea în revendicare la data de 23 martie 2010, anterior hotărârii din data de 12 octombrie 2010. În speță, în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, adoptat după ce România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, a fost declarată abuzivă preluarea făcută în temeiul Legii nr. 119/1948, iar prin Decizia nr. 287/2006 emisă de A.V.A.S. s-a recunoscut dreptul de proprietate al antecesorilor asupra imobilului revendicat.

Totodată, față de dezlegările Curții Europene a Drepturilor Omului, reclamanții au susținut că au calitatea de titulari ai unei speranțe legitime care poate fi considerată un bun în sensul jurisprudenței Curții și în concordanță cu art. 1 din Primul protocol Adițional la Convenție, exprimată în existența creanței recunoscută prin decizie administrativă prin care se recunoaște părții un drept la reparație, iar neexecutarea deciziei reprezintă o ingerință în sensul art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, a stabilit că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluționată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracție de existența legii speciale care stabilește în ce condiții pot fi restituite aceste imobile persoanelor îndreptățite. În soluționarea acțiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată faptul că acțiunea reclamanților are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada de reformă a Legii nr. 10/2001 și că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv, la 23 martie 2010. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație. Nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i~a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. I din Primul Protocol la CEDO, ori nu poate invoca existența unei „speranțe legitime" în legătură cu acesta.

În consecință, Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța de apel, în sensul că este recunoscută acțiunea în revendicare de drept comun, în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, raportat la care reclamanții nu justifică calitatea de titular al unui „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție. Deși acțiunea reclamanților a fost introdusă anterior datei de 12 octombrie 2010, a fost soluționată în mod corect, sub imperiul interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului noțiunii de „bun", prin hotărârea pronunțată în cauza pilot, Măria Atanasiu contra România, aplicabilă în speță în temeiul principiului activității legii în vigoare.

În speță, reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare. Reclamanții nu au un „bun" în sensul arătat, după cum nu au nici „o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului invocat. Astfel, aceștia nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și să se fi dispus restituirea, așa încât nu dețin un „bun" în sensul art. l din Primul Protocol adițional la Convenție și jurisprudenței Curții Europene pe acest aspect. De altfel, anterior prezentei cereri, reclamanții au promovat o acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, ce a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1637/2003 a Judecătorie Alba.

Pe de altă parte, reclamanții nu au nici o „speranță legitimă", întrucât Curtea Europeană a stabilit deja că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern. Înalta Curte subliniază faptul că existența, în patrimoniul reclamanților, a dreptului de a obține despăgubiri cu privire la imobilul preluat în mod abuziv de stat nu conferă dreptul de a promova acțiunea în revendicare ce poartă asupra dreptului de proprietate asupra imobilului, iar nu asupra creanței ca bun ce ar putea fi recunoscut reclamanților și care, nici ea, nu are caracterul de certitudine pe care îl conferă numai determinarea întinderii dreptului în urma parcurgerii integrale a procedurii speciale prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/1995.

Pentru acest motiv, reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție, ce constă în calitatea de titular al acestuia sau într-o speranță legitimă de a obține proprietatea respectivului bun. Totodată, recurenții-reclamanți nu se pot prevala de motivul nefuncționalității legii speciale pentru a justifica solicitarea bunului în litigiu, aceasta fiind supusă cerințelor mai sus detaliate. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat. Înalta Curte urmează să respingă și cererea de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de avocat, formulată de intimata SC A. SA, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., motivat de faptul că partea nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri doveditoare în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții R.M. și P.E. împotriva deciziei nr. 53 din data de 4 iulie 2013 a Curții de Apel Alba Iuia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2014.