ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3649/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3649/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 noiembrie

2008, pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul R.G. a solicitat instanței obligarea

pârâtei Primăria Municipiului Craiova, prin Primar, la restituirea în echivalent,

prin compensare, a imobilului teren, în suprafață de 300 m.p., situat în Craiova,

strada B., care se află în proprietatea Municipiului Craiova și poate face obiectul

compensării.

Motivând acțiunea, reclamantul

a arătat că, prin notificarea nr. AA/2001, a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului situat în Craiova, strada

M., preluat fără titlu, anterior anului 1989, din patrimoniul părinților săi.

Prin sentința civilă

nr. 354 din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului Dolj, s-a respins acțiunea, astfel

cum a fost precizată.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul a reținut că, prin notificarea nr. AA/2001, reclamantul R.G. a solicitat

restituirea prin echivalent, sub formă de despăgubiri, a imobilului situat în Craiova,

strada M., județul Dolj.

Notificarea a fost soluționată

prin dispoziția din 14 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Craiova, împotriva

căreia, reclamantul, alături de R.L.-F., a formulat contestație, ce a constituit

obiectul Dosarului nr. 1466/2006 al Tribunalului Dolj.

Contestația a fost respinsă,

iar soluția menținută, prin decizia civilă nr. 39/2007 a Curții de Apel Craiova.

În prezenta cauză, se

solicită restituirea în echivalent, prin compensare, a imobilului teren în suprafață

de 300 m.p., situat în Craiova, strada B., motivat de faptul că se învecinează,

pe două laturi, cu terenul notificat și este, în opinia reclamantului, liber, putând

constitui obiect al compensării.

Aplicând dispozițiile

legii speciale în speță, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada

pretențiilor afirmate, acesta nu s-a prezentat la niciun termen de judecată, în

vederea discutării probei cu expertiză și nu a depus, la dosarul cauzei, niciun

înscris, cu excepția notificării.

Manifestând rol activ,

Tribunalul a solicitat relații pârâților, reținând că, la nivelul municipiului,

nu există nici un teren disponibil, ceea ce este confirmat de procesele-verbale

de afișare, întocmite de Primăria Municipiului Craiova.

Cât privește excepția

autorității lucrului judecat, invocată de pârâți, în raport de sentința civilă

nr. 1356 din 27 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 1466/2005,

definitivă prin decizia civilă nr. 39 din 25 ianuarie 2007 a Curții de Apel Craiova,

pronunțată în Dosarul nr. 15686/54/2006, irevocabilă, prin decizia civilă nr.

4919 din 14 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat că,

potrivit art. 166 C. proc. civ. și art. 1201 C. civ., nu operează tripla identitate

de obiect, cauză, părți, existând diferențe privind obiectul și cauza juridică.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat apel reclamantul, motivând că s-a reținut greșit că nu există teren ce

poate fi atribuit în compensare și că imobilul din strada B. se află în proprietatea

municipiului și poate face obiectul compensării, deoarece au fost respinse cererile

de restituire formulate de succesorii fostului proprietar, A.E., și construcția

existentă pe teren se află în administrarea RAADPFL.

Prin decizia nr. 150 din

06 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, apelul a fost respins, ca nefondat.

Pentru a adopta această

soluție, s-au expus următoarele considerente:

Legea nr. 10/2001 stabilește

o procedură reglementată prin norme imperative, pentru acordarea măsurilor reparatorii

cuvenite persoanelor îndreptățite pentru imobilele preluate abuziv de stat. Intrarea

dispoziției emise în cadrul procedurii administrative, în circuitul civil, finalizează

această procedură, iar drepturile care decurg din executarea acesteia privesc o

altă fază, cea a obținerii efective a acestor măsuri, atunci când ele au fost stabilite

prin echivalent.

În afara acestei proceduri

legale, persoana îndreptățită nu își poate valorifica drepturile, principiul liberului

acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, cunoscând limitări legale,

potrivit cărora cel care pretinde un drept trebuie să uzeze de cererile în justiție,

căile de atac și termenele prevăzute prin legi speciale.

În speță, procedura prevăzută

de art. 22-26 din Legea nr. 10/2001 a fost urmată de reclamant, care a formulat

notificarea nr. AA/2001, prin care a solicitat măsuri reparatorii, pentru imobilul

din Craiova, strada M.

Notificarea a fost soluționată,

prin emiterea dispoziției din 14 decembrie 2005 de către Primarul Municipiului Craiova,

împotriva căreia, reclamantul a formulat, în termen, contestație, solicitând acordarea

unui alt teren, prin compensare.

Contestația a făcut obiectul

Dosarului nr. 15686/54/2006, soluționat, în primă instanță, prin sentința civilă

nr. 1356/2006 a Tribunalului Dolj și, în apel, prin decizia civilă nr. 39 din 25

ianuarie 2007, în sensul respingerii cererii și menținerii dispoziției.

După epuizarea căilor

de atac împotriva dispoziției din 14 decembrie 2005, reclamantul a formulat o nouă

acțiune, solicitând acordarea, prin compensare, a unei suprafețe de teren din Craiova,

strada B., fără a preciza că o astfel de acțiune este o nouă contestație împotriva

aceleiași dispoziții, pentru că o astfel de cerere ar fi tardiv formulată în raport

de prev. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Apreciind că acțiunea

reclamantului poate fi cercetată, pentru că, după soluționarea contestației anterioare,

acesta a pretins că a cunoscut noi împrejurări de fapt, ce ar putea atrage o altă

soluționare a notificării sale, instanța de apel a concluzionat că terenul solicitat

nu poate fi acordat, prin compensare, reclamantului.

Astfel, imobilul din

strada B. a fost preluat abuziv de stat, în anul 1963, de la A.E., în prezent, construcția

fiind în administrarea orașului, ocupată de chiriași.

Pentru acest imobil, s-au

formulat notificările nr. BB/2001 și nr. CC/2001, fiind respinsă, irevocabil, contestația

persoanelor îndreptățite, prin decizia nr. 2501/2004 a Înaltei Curți de Casație

în Justiție.

Potrivit art. 1 alin.

(3), cu raportare la art. 10 din Legea nr. 10/2001, se poate acorda, prin compensare,

numai un imobil care este liber, nefiind afectat de detalii de sistematizare, amenajări

de utilitate publică, or, imobilul solicitat de reclamant nu intră în această categorie.

Instanța a avut în vedere

și faptul că imobilul nu a fost menționat pe listele cu bunurile imobile ce pot

fi acordate prin compensare, întocmite de autoritatea locală, întrucât, din actele

depuse la dosarul de la tribunal, a rezultat că, în perioada iunie-octombrie 2009,

nu existau, pe raza localității Craiova, terenuri ce puteau fi acordate prin compensare.

Împotriva deciziei

nr. 150 din 06 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a formulat recurs reclamantul R.G., solicitând admiterea

recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, recurentul a susținut, în esență, că, raportat la probele administrate

în dosar, decizia pronunțată de instanța de apel se întemeiază pe o greșită aplicare

a legii și cuprinde motive contradictorii.

Astfel, în opinia recurentului,

instanța de apel nu motivează pe ce se întemeiază concluzia că, la nivelul Municipiului

Craiova, nu există niciun teren disponibil; instanțele neobservând că nu a solicitat

acordarea întregului imobil din strada B., ci numai a unei suprafețe de 300 m.p.

teren, din totalul de 700 m.p., care se află în proprietatea Municipiului Craiova.

Recurentul a mai susținut

că, deși a solicitat probe, inclusiv o expertiză în specialitatea topografie, din

care să rezulte dacă terenul solicitat în compensare este afectat de detalii de

sistematizare sau de amenajări de utilitate publică, acestea au fost respinse, ca

inutile.

S-a invocat în nepronunțarea

instanța de apel asupra uneia dintre criticile aduse hotărârii de primă instanță,

și anume că, respingând acțiunea, pentru că, la nivelul Municipiului Craiova, nu

ar mai exista teren disponibil, instanța depășește limitele învestirii, având în

vedere că reclamantul solicitase numai cercetarea posibilității compensării cu terenul

situat în Craiova, strada B.

Analizând criticile formulate

de către recurentul

R.G., ce se înscriu formal în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

În conformitate cu

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, dacă restituirea în natură

nu este posibilă, deținătorul imobilului, sau, după caz, entitatea învestită, potrivit

prezentei legi, cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, în temeiul prevăzut de art. 25, alin. (1), să

acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori să propună

acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale.

În același sens, deși

dispozițiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 republicată stabilesc, pentru

terenurile expropriate, cum este cel în litigiu, o ordine de prioritate în acordarea

măsurilor reparatorii, textul normativ nu instituie o obligație absolută, în sarcina

unității notificate, de a acorda bunuri sau servicii în compensare, aceasta depinzând

de situația particulară a fiecărei entități învestite, cu mai multe variabile, respectiv

existența bunurilor în patrimoniul acesteia, criteriul valoric, caracteristici asemănătoare

cu imobilul preluat abuziv, planurile de dezvoltare a localității.

În acest context, critica

formulată de recurent, vizând neacordarea, ca măsură reparatorie prin echivalent,

a unui teren în compensare, nu este fondată, în condițiile în care instanțele anterioare

au apreciat, din interpretarea materialul probator administrat în cauză, ce nu poate

fi reapreciat de instanța de recurs, care nu poate realiza, în actuala structură

a recursului, decât o cenzură a motivelor de nelegalitate, iar nu a celor de netemeinicie,

că unitatea notificată nu are această posibilitate, în raport de bunurile și serviciile

de care dispune.

În același sens, nu poate

fi primită susținerea că, deși a solicitat probe, inclusiv o expertiză în specialitatea

topografie, din care să rezulte dacă terenul solicitat în compensare este afectat

de detalii de sistematizare sau de amenajări de utilitate publică, acestea au fost

respinse, ca inutile, câtă vreme însăși instanța de apel a arătat că reclamantul

a ignorat procedura judiciară, neprezentându-se pentru discutarea, în condiții de

contradictorialitate, a probei cu expertiză topografică, deși art. 129 alin.

(1) C. proc. civ. impune îndatorirea ca părțile să urmărească desfășurarea și finalizarea

procesului, (…) precum și să-și probeze pretențiile în apărările, iar proba a fost

apreciată, ca inutilă, nu în mod arbitrar, ci prin raportare la înscrisurile administrate

în cauză, din care rezulta că unitatea notificată nu dispune de bunuri și servicii

disponibile, pentru a fi acordate în compensare.

Mai mult, instanța de

recurs consideră că nu se poate ignora existenta unui ciclu procesual anterior,

finalizat prin respingerea contestației formulate de către recurentul din prezenta

cauză, împotriva aceleiași notificări, printr-o decizie irevocabilă, procedură în

care reclamantul solicita, în mod generic, restituirea unui teren în compensare,

pentru imobilul teren în suprafață de 300 m.p., situat în Craiova, strada M., județul

Dolj.

Astfel, deși instanțele

au considerat că prezenta contestație nu este tardivă și au respins excepția autorității

de lucru judecat a prezentei cereri, soluții ce nu au fost apelate și, ulterior,

recurate de către pârâtă, astfel încât nu pot forma obiect al examinării în recurs,

se poate retine că decizia civilă nr. 2501/2004 a Înaltei Curți de Casație în Justiție

a confirmat, irevocabil, respingerea contestației formulate de către contestatorul

R.G. împotriva aceleiași decizii administrative, nr. 17774 din 14 decembrie 2005,

pe care o contestă în actuala procedură, decizie prin care s-a propus acordarea

despăgubirilor, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în favoarea notificatorilor

R.G. în R.L.F., pentru imobilul în litigiu.

Or, a accepta că, de fiecare

dată când persoana interesată descoperă un teren pe care îl poate individualiza,

aceasta poate redeschide procedura judiciară, împotriva aceleiași decizii administrative,

echivalează cu o nerespectare a dispozițiilor legii speciale care reglementează

procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945–1989

și cu o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, ce impune a

nu se mai redeschide proceduri judiciare, decât în condiții excepționale, care nu

se regăsesc în cauza dedusă judecății.

În ceea ce privește pretinsa

nepronunțare a instanței de apel asupra uneia dintre criticile aduse hotărârii de

primă instanță, aceea că, respingând acțiunea, pentru că, la nivelul Municipiului

Craiova, nu ar mai exista teren disponibil, instanța ar fi depășit limitele învestirii,

având în vedere că reclamantul solicitase numai cercetarea posibilității compensării

cu terenul situat în Craiova, strada B., Înalta Curte constată că acestui motiv

de apel i s-a răspuns în mod implicit, prin expunerea considerentelor instanței

de apel asupra faptului că imobilul solicitat de reclamant nu a fost menționat pe

listele cu bunurile imobile ce pot fi acordate prin compensare, întocmite de autoritatea

locală, întrucât, din actele depuse la dosarul de la tribunal, a rezultat că, în

perioada iunie-octombrie 2009, nu existau, pe raza localității Craiova, terenuri

ce puteau fi acordate prin compensare.

În acest context, Înalta

Curte, realizând propria cenzură de legalitate, apreciază că nu au fost depășite

limitele obiective ale judecării cauzei, fixate prin efectul introducerii cererii

de chemare în judecată, întrucât analiza măsurii compensării cu un teren individualizat

nu poate fi realizată, în absenta unei evaluări generale privind existenta terenurilor

disponibile, pe raza localității unității deținătoare, reclamantul neputând să-și

aleagă terenul pe care să îl primească în compensație, ci putând doar să refuze

terenurile ce ar fi disponibile, acceptând, în consecință, acordarea altor măsuri

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Asupra motivului de recurs,

pe care recurentul îl invocă în mod formal, necircumstanțiind care sunt motivele

contradictorii pe care s-ar întemeia decizia recurată, Înalta Curte îl apreciază,

de asemenea, ca nefondat, întrucât motivarea deciziei nr. 150 din 06 mai 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

respectă prescripțiile reglementate de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, care impune, ca o garanție a procesului

echitabil, motivarea hotărârilor judecătorești, fiind expuse, în mod coerent, în

cuprinsul acesteia, argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței

și au determinat soluția de respingere a cererii.

Pentru considerentele

expuse, apreciind că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.G. împotriva

deciziei civile nr. 150 din 06 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul R.G. împotriva deciziei nr. 150 din 06 mai 2010

a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 mai 2011.