ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 964/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 964/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând,
asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată
următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată, la data de 22 august 2006, pe rolul Judecătoriei sectorului 1
București, reclamanta G.M.A.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții C.V., Ș.A.,
B.M. și B.A.C., să se dispună
obligarea
pârâților să-i lase în proprietate și posesie apartamentele pe care
aceștia le dețin în baza contractelor de
vânzare-cumpărare, situate în imobilul din București, B-dul Lascăr Catargiu,
sector 1, constatând că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat
decât cel al fiecărui dintre pârâți.
Reclamanta și-a
întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și
următoarele C. civ. și respectiv art. 1 din Primul Protocol Adițional
la C.E.D.O.
Pârâții B. au invocat excepția inadmisibilității
acțiunii în revendicare,
arătând că
la data introducerii acțiunii era în vigoare Legea nr. 10/2001 care
prevede
în mod imperativ procedura ce trebuie urmată de persoanele
îndreptățite la restituirea imobilelor preluate
în mod abuziv în perioada 1945-
1989,
astfel că cererea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., după intrarea
în
vigoare a legii speciale, este inadmisibilă.
Cauza a fost
declinată, prin sentința civilă nr. 9139 din 8 iunie 2007 în
favoarea Tribunalului București, secția a V-a
civilă, conform art. 2 pct. 1. lit. b)
C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 86 din 16 ianuarie 2008,
Tribunalul București a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, ca urmare,
a respins acțiunea în
revendicare ca inadmisibilă.
S-a apreciat
că, promovarea unei cereri în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., după
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai este
posibilă, caracterul obligatoriu al procedurii prealabile cuprinsă în
lege fiind prevăzută de altfel și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și
Justiție, fiind
exemplificată Decizia nr. IX din 20 martie 2006,
pronunțată în urma admiterii recursului în interesul legii.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel
reclamanta care a susținut că
delimitarea
bunurilor imobile ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 trebuie
determinată
atât în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât și
de art. 21 alin. (1) și (2) din aceeași lege.
Prin decizia nr.
722 din data de 3 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, a admis apelul, a desființat sentința civilă
apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a
reținut, în esență, că, cu
respectarea principiului disponibilității,
apelanta a chemat în judecată pe
pârâți,
cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, revendicând proprietatea și
posesia apartamentului nr. 2, et. 1, situat în
imobilul din B-dul Lascăr Catargiu
, sector 1 București.
Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziții
derogatorii în sensul că este
inadmisibilă acțiunea în revendicare
îndreptată împotriva cumpărătorilor imobilelor preluate abuziv de stat.
Curtea de apel a reținut și faptul că, acțiunea în
revendicare formulată împotriva chiriașilor cumpărători după intrarea în
vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este inadmisibilă întrucât procedura prealabilă
și obligatorie prevăzută de
Legea nr.
10/2001 este aplicabilă doar în ipoteza în care imobilul revendicat se
mai află în patrimoniul statului sau al persoanei
juridice deținătoare.
În situația înstrăinării imobilului către chiriașii
cumpărători procedura
administrativă
este obligatorie în vederea acordării măsurilor reparatorii prin
echivalent,
astfel că a aprecia în sens contrar, respectiv al inadmisibilității
acțiunii în revendicare, ar însemna o îngrădire a
accesului la justiție.
Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de
atac a recursului pârâții B.A.C. și B.M., invocând în drept dispozițiile art.
304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că soluția
instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor speciale ale Legii
nr. 10/2001.
În motivarea
recursului, pârâții au arătat că prima instanță a admis în
mod corect și legal excepția inadmisibilității
acțiunii în revendicare, deoarece
odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun, invocate de
reclamantă, referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi
speciale.
Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare rezidă
și din soluția pronunțată
de Înalta
Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în ședința din 9
iunie 2008, în dosarul nr. 60/2007, ca urmare a
recursului în interesul legii
promovat
de către Procurorul general al României, soluție ce este obligatorie
pentru instanțe cu privire la problemele de drept
judecate, conform art. 329
C. proc. civ.
Recurenții au susținut și faptul că, instanța de
apel a încălcat dispozițiile art. 45 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001,
din interpretarea cărora rezultă că
legiuitorul a statuat că actele
juridice încheiate în condițiile menționate nu
numai că sunt pe deplin valabile, dar examinate ca titluri de
proprietate sunt și
preferabile
titlului anterior, opus de proprietarul al cărui imobil a fost preluat abuziv
de către stat, dispoziții care nu încalcă vreun drept fundamental al
reclamantei
consacrat de C.E.D.O. Mai mult, recunoașterea drepturilor
invocate de reclamantă ar aduce atingere
dreptului legitim de proprietate al
pârâților și securității
raporturilor juridice.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce
succed:
Sub aspectul inadmisibilității acțiunii, prin
motivele de recurs pârâții au formulat critici prin care au arătat faptul că,
după intrarea în vigoare a Legii
nr.
10/2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada de
referință se realizează numai prin procedura specială stabilită de această
lege
și, în consecință, acțiunea în revendicare de drept comun este
inadmisibilă, invocând în argumentarea acestor
susțineri și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secțiile unite.
Însă, văzând considerentele Deciziei nr. 33/2008
a Înaltei Curți, nu se
poate concluziona în sensul că o acțiune în
revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă de
plano.
În acest sens, în hotărârea menționată se reține
faptul că nu se poate
aprecia că
existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile, posibilitatea
de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci
este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul
său de un bun în sensul art.
1 din
Primul Protocol Adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Totodată, este
însă necesar a se analiza, în funcție de condițiile
specifice ale fiecărei spețe, în ce măsură legea internă intră în
conflict cu
C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în
revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de
proprietate, de asemenea
ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
De asemenea,
prin prezenta acțiune în revendicare, reclamanta a chemat în judecată pe
pârâții cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 ai
imobilului în litigiu, invocând în drept prevederile art. 1 din Primul
Protocol
Adițional la C.E.D.O. și dispozițiile dreptului comun.
Or, pentru
categoria imobilelor care nu se mai aflau în proprietatea
statului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,
în care se încadrează și
imobilul în
litigiu, este posibilă exercitarea unei acțiuni în revendicare, întrucât
nu
există nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de
acțiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor imobilelor preluate abuziv de
stat.
Așadar, nu pot fi reținute susținerile
recurenților-pârâți privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în
temeiul dreptului comun, ca urmare
a
regimului juridic special creat prin Legea nr. 10/2001 și aplicabil tuturor
imobilelor preluate abuziv de stat, deoarece, pentru situația concretă în care
se află intimata-reclamantă, al cărui bun nu se mai regăsește în patrimoniul
unei unități deținătoare dintre cele enumerate de
art. 21 din Legea nr. 10/2001
republicată,
ca urmare a înstrăinării lui către chiriași, acest act normativ nu
cuprinde dispoziții derogatorii în sensul
inadmisibilității acțiunii în revendicare
îndreptată împotriva
cumpărătorilor imobilelor.
Ca urmare, în mod corect instanța de apel a
reținut faptul că acțiunea în
revendicare formulată împotriva
chiriașilor cumpărători, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este
inadmisibilă, deoarece procedura
prealabilă
și obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 este aplicabilă doar în
ipoteza în care imobilul revendicat se mai află în
patrimoniul statului sau al
persoanei juridice deținătoare.
Interpretarea contrară ar însemna că reclamanta
este împiedicată să-și
valorifice
drepturile în justiție și această conduită ar avea drept consecință îngrădirea
accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție.
Un alt argument în acest sens îl constituie și
faptul că, prin vânzarea de
către
stat a imobilului preluat abuziv s-a realizat o ingerință în dreptul fostului
proprietar.
Or, a refuza acestuia calea dreptului comun de
realizare a dreptului său
ar însemna a consacra cu caracter definitiv
ingerința în dreptul său, cu
consecința
evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol Adițional al C.E.D.O.
Criticile prin care recurenții susțin că
legiuitorul a statuat în sensul că
actele
juridice încheiate în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 45 alin. (2) și
(5) din Legea nr. 10/2001 sunt pe
deplin valabile și, examinate ca titluri de
proprietate, sunt preferabile titlului anterior, opus de proprietarul al
cărui imobil
a fost preluat abuziv de către stat, precum și cele prin
care susțin că,
recunoașterea drepturilor
invocate de reclamantă ar aduce atingere dreptului
legitim de proprietate al pârâților și
securității raporturilor juridice nu pot fi
analizate în prezenta cale
de atac, deoarece vizează fondul acțiunii în
revendicare
promovată de reclamantă și urmează a fi avute în vedere la
judecarea cauzei de către tribunal ca instanță de
trimitere.
Față de cele ce preced, se constată că decizia
instanței de apel a fost
pronunțată
cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, ceea ce impune
respingerea recursului, în baza art. 312 alin. (1)
C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat,
recursul declarat de pârâții B.A.C. și B.M. împotriva deciziei nr. 722 din data
de 3 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie
2010.