ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8439/2005

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 4413 din 18 decembrie 2003

reclamanții R.Ș.A.A., R.A.Ș., R.I. au chemat în judecată Municipiul București,

solicitând ca acesta să fie obligat să le lase în deplină proprietate și

pașnică folosință apartamentul nr. 11 din imobilul situat în București, iar în

cazul în care restituirea în natură nu este posibilă să se dispună obligarea

pârâtului la plata contravalorii actuale a imobilului.

Acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 75 din 27

ianuarie 2004 tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă. Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege

specială de reparație pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, pentru această categorie de imobile nu mai este deschisă calea

acțiunii în revendicare la instanța de judecată, persoanele îndreptățite fiind

obligate să urmeze procedura administrativă de restituire prevăzută de legea

specială.

Reclamanții au declarat apel

împotriva sentinței sus-menționate, criticând dezlegarea pricinii pe excepția

de inadmisibilitate și susținând, pe de o parte, că acțiunea a fost promovată

anterior apariției Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte că limitarea

revendicării imobilelor preluate abuziv de statul comunist la dispoziția Legii

nr. 10/2001 reprezintă o interpretare eronată a prevederilor art. 480 C. civ.,

care nu au fost abrogate.

Prin decizia civilă nr. 709 din 19

aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

apelul a fost respins ca nefondat.

În motivarea acestei soluții

instanța de apel a reținut că într-adevăr apelanta-reclamantă a promovat o

primă acțiune în revendicare în anul 1998, dar aceasta a făcut obiectul unui

dosar separat, finalizat prin sentința civilă nr. 283 din 21 martie 2001 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a constatat perimată

cererea de chemare în judecată.

Acțiunea din prezentul dosar a fost

promovată ulterior, la data de 18 decembrie 2003 și are o existență distinctă

de cea anterioară finalizată într-un proces separat, astfel că nu poate fi

considerată ca o continuare a primei acțiuni.

Ca atare, se susține în continuarea

motivării deciziei, cum data promovării acțiunii ce face obiectul prezentului

litigiu se situează după aceea a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă

este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie și anume art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Referitor la cea de a doua critică

instanța de apel a reținut că prin edictarea unei legi speciale de reparație în

materia imobilelor preluate abuziv au devenit inaplicabile, în privința

restituirii acestei categorii de imobile, dispozițiile de drept comun din

materia revendicării, prevăzute de art. 480 C. civ., ceea ce este și cazul

imobilului în speță.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel au declarat recurs reclamanții.

Prin primul motiv de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. se susține că

„greșit instanța a refuzat a afla situația juridică reală, actuală a

apartamentului în litigiu”, în pofida multiplelor cereri ce au fost formulate

în cauză, aspect despre care nu se amintește nimic în motivarea deciziei

recurate.

Un al doilea motiv de recurs este

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc . civ. și relevă susținerea

că în mod greșit instanța a considerat că acțiunea de față nu este continuarea

legală a primei revendicări promovată în anul 1998.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs se arată că, chiar dacă am considera că prima acțiune a fost corect

„perimată”, este de necontestat că întreruperea cursului primei acțiuni a fost

necesară și determinată exclusiv de nevoia de a soluționa mai întâi apelul

contra unei hotărâri din anul 1954.

Ultimul motiv de recurs este

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc . civ. și dezvoltă ideea că

prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi considerate a fi abrogat prevederile

art. 480 C. civ. în materia revendicării imobilelor luate abuziv de statul

comunist, legea specială având doar rolul de a pune la dispoziția celor cărora

li s-au luat pe nedrept proprietățile o cale administrativă, chiar simplificată

față de dificultățile unui proces civil.

Verificând legalitatea deciziei

recurate, în raport de criticile formulate și prevederile legale aplicabile,

Curtea constată că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

După cum s-a precizat anterior,

instanțele au soluționat prezenta cauză pe calea excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare, promovată ulterior apariției Legii nr. 10/2001, pentru

un imobil ce se încadrează în categoria celor al căror regim juridic este

reglementat de acest act normativ.

În acest context, nu se poate imputa

instanței că „a refuzat a afla situația juridică reală, actuală a

apartamentului în litigiu”, critică ce ar fi putut fi ridicată în condițiile

cercetării în fond a prezentului litigiu, astfel că se privește ca nefondat

primul motiv de recurs.

Contra susținerilor din cel de al

doilea motiv de recurs, instanțele anterioare au considerat în mod judicios că

prezenta acțiune nu poate fi continuarea legală a primei acțiuni promovată în

anul 1998.

Această din urmă acțiune a fost

înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr.

19493/98, iar în urma declinării dispuse prin sentința civilă nr. 5387 din 5

aprilie 1999 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

sub nr. 1830/99. Respectiva acțiune a fost soluționată prin sentința civilă nr.

283 din 21 martie 2001 pronunțată de tribunal, prin care s-a constatat perimată

cererea de chemare în judecată.

Acea acțiune a avut o existență de

sine stătătoare și a fost finalizată într-un proces separat.

Acțiunea din prezentul litigiu a

fost promovată la data de 18 decembrie 2003 și este o acțiune distinctă de cea

din anul 1998, astfel că nu poate fi considerată o continuare a primei cereri,

cum susțin recurenții.

Nu este întemeiat nici cel de al

treilea motiv de recurs invocat.

Legea nr. 10/2001 este o lege

specială de reparație în materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat în

perioada de referință. Dispozițiile acestei legi își găsesc aplicabilitatea în

cazul solicitărilor de restituire a imobilelor ce intră în domeniul său de

reglementare, aceste dispoziții fiind derogatorii de la prevederile de drept

comun ale art. 480 C. civ.

Această derogare de la normele de

drept comun nu poate fi confundată cu abrogarea respectivelor prevederi, cum

susțin recurenții, această soluție derivând din principiul aplicării cu

prioritate a legii speciale în raport de cea generală.

Imobilul în litigiu se încadrează în

categoria imobilelor ce intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și ca

atare îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile acestui act normativ.

Față de toate considerentele expuse,

Curtea urmează a dispune respingerea recursului declarat în cauză, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul declarat

de reclamanții R.Ș.A.A., R.A.Ș. și R.I. împotriva deciziei nr. 709 din 19

aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2005.