ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8439/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 4413 din 18 decembrie 2003 reclamanții R.Ș.A.A., R.A.Ș., R.I. au chemat în judecată Municipiul București, solicitând ca acesta să fie obligat să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. 11 din imobilul situat în București, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă să se dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii actuale a imobilului. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. Prin sentința civilă nr. 75 din 27 ianuarie 2004 tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru această categorie de imobile nu mai este deschisă calea acțiunii în revendicare la instanța de judecată, persoanele îndreptățite fiind obligate să urmeze procedura administrativă de restituire prevăzută de legea specială. Reclamanții au declarat apel împotriva sentinței sus-menționate, criticând dezlegarea pricinii pe excepția de inadmisibilitate și susținând, pe de o parte, că acțiunea a fost promovată anterior apariției Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte că limitarea revendicării imobilelor preluate abuziv de statul comunist la dispoziția Legii nr. 10/2001 reprezintă o interpretare eronată a prevederilor art. 480 C. civ., care nu au fost abrogate.

Prin decizia civilă nr. 709 din 19 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat. În motivarea acestei soluții instanța de apel a reținut că într-adevăr apelanta-reclamantă a promovat o primă acțiune în revendicare în anul 1998, dar aceasta a făcut obiectul unui dosar separat, finalizat prin sentința civilă nr. 283 din 21 martie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată. Acțiunea din prezentul dosar a fost promovată ulterior, la data de 18 decembrie 2003 și are o existență distinctă de cea anterioară finalizată într-un proces separat, astfel că nu poate fi considerată ca o continuare a primei acțiuni.

Ca atare, se susține în continuarea motivării deciziei, cum data promovării acțiunii ce face obiectul prezentului litigiu se situează după aceea a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie și anume art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Referitor la cea de a doua critică instanța de apel a reținut că prin edictarea unei legi speciale de reparație în materia imobilelor preluate abuziv au devenit inaplicabile, în privința restituirii acestei categorii de imobile, dispozițiile de drept comun din materia revendicării, prevăzute de art. 480 C. civ., ceea ce este și cazul imobilului în speță.

Împotriva deciziei pronunțată în apel au declarat recurs reclamanții. Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. se susține că „greșit instanța a refuzat a afla situația juridică reală, actuală a apartamentului în litigiu”, în pofida multiplelor cereri ce au fost formulate în cauză, aspect despre care nu se amintește nimic în motivarea deciziei recurate. Un al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc . civ.

și relevă susținerea că în mod greșit instanța a considerat că acțiunea de față nu este continuarea legală a primei revendicări promovată în anul 1998. În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că, chiar dacă am considera că prima acțiune a fost corect „perimată”, este de necontestat că întreruperea cursului primei acțiuni a fost necesară și determinată exclusiv de nevoia de a soluționa mai întâi apelul contra unei hotărâri din anul 1954. Ultimul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc . civ. și dezvoltă ideea că prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi considerate a fi abrogat prevederile art. 480 C. civ. în materia revendicării imobilelor luate abuziv de statul comunist, legea specială având doar rolul de a pune la dispoziția celor cărora li s-au luat pe nedrept proprietățile o cale administrativă, chiar simplificată față de dificultățile unui proces civil.

Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate și prevederile legale aplicabile, Curtea constată că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. După cum s-a precizat anterior, instanțele au soluționat prezenta cauză pe calea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, promovată ulterior apariției Legii nr. 10/2001, pentru un imobil ce se încadrează în categoria celor al căror regim juridic este reglementat de acest act normativ. În acest context, nu se poate imputa instanței că „a refuzat a afla situația juridică reală, actuală a apartamentului în litigiu”, critică ce ar fi putut fi ridicată în condițiile cercetării în fond a prezentului litigiu, astfel că se privește ca nefondat primul motiv de recurs.

Contra susținerilor din cel de al doilea motiv de recurs, instanțele anterioare au considerat în mod judicios că prezenta acțiune nu poate fi continuarea legală a primei acțiuni promovată în anul 1998. Această din urmă acțiune a fost înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 19493/98, iar în urma declinării dispuse prin sentința civilă nr. 5387 din 5 aprilie 1999 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 1830/99. Respectiva acțiune a fost soluționată prin sentința civilă nr. 283 din 21 martie 2001 pronunțată de tribunal, prin care s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată. Acea acțiune a avut o existență de sine stătătoare și a fost finalizată într-un proces separat.

Acțiunea din prezentul litigiu a fost promovată la data de 18 decembrie 2003 și este o acțiune distinctă de cea din anul 1998, astfel că nu poate fi considerată o continuare a primei cereri, cum susțin recurenții. Nu este întemeiat nici cel de al treilea motiv de recurs invocat. Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație în materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință. Dispozițiile acestei legi își găsesc aplicabilitatea în cazul solicitărilor de restituire a imobilelor ce intră în domeniul său de reglementare, aceste dispoziții fiind derogatorii de la prevederile de drept comun ale art. 480 C. civ. Această derogare de la normele de drept comun nu poate fi confundată cu abrogarea respectivelor prevederi, cum susțin recurenții, această soluție derivând din principiul aplicării cu prioritate a legii speciale în raport de cea generală.

Imobilul în litigiu se încadrează în categoria imobilelor ce intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și ca atare îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile acestui act normativ. Față de toate considerentele expuse, Curtea urmează a dispune respingerea recursului declarat în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanții R.Ș.A.A., R.A.Ș. și R.I. împotriva deciziei nr. 709 din 19 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2005.