ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 290/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 9 aprilie 2001,

reclamantul T.G. a chemat în judecată Municipiul București prin Primarul

General și Primăria sectorului 3 București solicitând obligarea acestora să-i

lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București compus din

teren în suprafață de 1020 mp.

Acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. și urm., art. 6 din Legea nr. 213/1998.

La termenul din 20 noiembrie 2001

s-a depus la dosar o cerere de intervenție în interes propriu solicitând să fie

obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și posesie a imobilului în

litigiu asupra căruia are o cotă indiviză de ⅛ din dreptul de

proprietate, diferența aparținând reclamantului.

Tribunalul București, secția a III –

a civilă, prin sentința nr. 334 din 12 martie 2002 a admis acțiunea formulată

de reclamantul T.G. precum și cererea de intervenție în interes propriu a

intervenientului T.C. și a obligat pârâtele să lase reclamantului și

intervenientului în deplină proprietate și posesie imobilul din București,

compus din teren în suprafață de 1020,36 mp identificat prin raportul de

expertiză topografică efectuat de expertul M.C.

În pronunțarea acestei hotărâri,

instanța a reținut că reclamantul și intervenientul au dovedit cu actele depuse

că dețin cote indivize de 7/8 (reclamantul) și ⅛ (intervenientul) din

imobilul în litigiu, în calitate de moștenitori ai autorului lor T.G. care a

cumpărat terenul descris în acțiune prin actul de vânzare autentificat sub nr.

7266 din 4 mai 1915 de fostul Tribunal Ilfov.

Suprafața de 800 mp din terenul în

litigiu a fost preluată de stat în baza art. 18 din Decretul nr. 224/1951 prin

decizia nr. 117 din 2 octombrie 1952 a fostului Sfat popular al raionului Tudor

Vladimirescu iar diferența de 200 mp în temeiul Decretului nr. 970/1965,

terenul fiind expropriat pe numele G.T.

Tribunalul a constatat că preluarea

imobilului de către stat s-a realizat nelegal cu încălcarea chiar a

dispozițiilor actelor normative de preluare.

Astfel, potrivit Decretului nr.

224/1951, unica modalitate de preluare a imobilului pentru care se constatase

neplata impozitului de către proprietar, era pronunțarea unei hotărâri

judecătorești, urmată de emiterea unei decizii administrative de trecere

efectivă a terenului în patrimoniul statului.

În cauză, nu s-a făcut dovada

existenței unei hotărâri judecătorești, preluarea operând direct prin decizia

autorității administrative, deci cu încălcarea evidentă a însăși prevederilor

Decretului nr. 224/1951.

Cât privește suprafața de 200 mp ce

a fost expropriată de la autorul reclamanților, s-a reținut că nu s-a făcut

dovada realizării utilității publice pentru care terenul a fost preluat de stat

și nici dovada unei juste și prealabile despăgubiri a proprietarului.

În consecință, întreaga suprafață de

teren de 1026,36 mp identificată prin expertiza topografică efectuată, s-a

constatat că nu a fost preluat cu titlu legal de stat astfel încât, în baza

art. 480 C. civ. acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu au fost

admise.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel pârâtele criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală.

Curtea de Apel București, secția a

IV–a civilă, prin decizia nr. 415 din 1 noiembrie 2002 a admis apelurile

formulate de Primăria municipiului București și Primăria sectorului 3 București

și a modificat sentința tribunalului în sensul că a respins acțiunea în

revendicare intentată de reclamanții B.P. și T.M.(moștenitorii lui T.G.) precum

și cererea de intervenție în interes propriu a lui T.C. ca inadmisibile.

Astfel, instanța de apel a reținut

că atât acțiunea cât și cererea de intervenție în interes propriu au fost

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ori potrivit art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt permise acțiunile în revendicarea

imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, numai

dacă nu există o lege specială de reparație.

Întrucât la data introducerii

acțiunii (9 aprilie 2001) și a cererii de intervenție (20 noiembrie 2001) imobilul

făcea deja obiectul unei legi speciale de reparație, respectiv a Legii nr.

10/2001 ce a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, acesta nu poate fi

revendicat în justiție prin invocarea art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece

acțiunea este inadmisibilă.

S-a considerat (prin analizarea din

oficiu a inadmisibilității acțiunii) că după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, orice acțiune în revendicarea bunurilor ce formează obiectul legii

speciale de reparație este inadmisibilă, controlul instanței fiind subsidiar și

intervenind numai după parcurgerea procedurii administrative de restituire a

imobilelor.

În termenul prevăzut de art. 301 C.

proc. civ., împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs atât

reclamanții B.P. și T.M. cât și intervenientul T.C. invocând motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se consideră, în esență, că instanța

de apel a interpretat absolut eronat dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 6

din Legea nr. 213/1998.

Se arată că, abia de la data adoptării

Legii nr. 213/1998, s-a recunoscut legal, plenitudinea de competență a

instanțelor judecătorești în materia revendicării bunurilor preluate în mod

abuziv de stat. Astfel, toate actele normative de preluare a imobilelor puteau

fi declarate ineficiente de către instanțe, deoarece încălcau Declarația

Universală a Drepturilor Omului, dispozițiile Constituțiilor din anii 1948,

1952 și 1965, a dispozițiilor art. 480 și art. 481 C. civ.

Așadar, chestiunea proprietății și a

garantării dreptului de proprietate și-a găsit o soluționare corectă tocmai

prin prisma prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 care a pus în aplicare

și dispoziția constituțională ce reglementează accesul liber la justiție.

Recurenții susțin în continuare că

Legea nr. 10/2001, deși are caracter reparatoriu, nu instituie în același timp

o măsură unică de recuperare a imobilelor preluate abuziv de stat întrucât ar

contraveni normei generale prevăzută de art. 480 C. civ. și ar restricționa și

încălca accesul liber la justiție.

Recursul declarat este nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Într-adevăr, art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia

prevede că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație”.

În cauza de față, imobilul

revendicat de reclamanți și de intervenient face parte din obiectul de

reglementare al unei legi speciale de reparație ce a intrat în vigoare la data

de 14 februarie 2001, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 este o lege

specială, ce derogă de la legea generală (art. 480 și urm. C. civ.) și

aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun. Reclamanții și

intervenientul, ce au introdus cererile de revendicare după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, nu au alege între calea prevăzută de legea specială și

calea dreptului comun ci sunt obligați a parcurge procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001, fiind inadmisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480

C. civ., cum în mod judicios a interpretat și aplicat aceste prevederi legale

instanța de apel.

Prin respectarea dispozițiilor

legale interne menționate se asigură, în mod corespunzător, și accesul liber la

justiție.

Față de cele ce preced și

considerând nefondat motivul de casare invocat, Curtea în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanții B.A.P. și T.M. și de intervenientul T.C. împotriva deciziei civile

nr. 415 din 1 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie

2005.