ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 290/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 9 aprilie 2001, reclamantul T.G. a chemat în judecată Municipiul București prin Primarul General și Primăria sectorului 3 București solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București compus din teren în suprafață de 1020 mp. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și urm., art. 6 din Legea nr. 213/1998. La termenul din 20 noiembrie 2001 s-a depus la dosar o cerere de intervenție în interes propriu solicitând să fie obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și posesie a imobilului în litigiu asupra căruia are o cotă indiviză de ⅛ din dreptul de proprietate, diferența aparținând reclamantului.

Tribunalul București, secția a III – a civilă, prin sentința nr. 334 din 12 martie 2002 a admis acțiunea formulată de reclamantul T.G. precum și cererea de intervenție în interes propriu a intervenientului T.C. și a obligat pârâtele să lase reclamantului și intervenientului în deplină proprietate și posesie imobilul din București, compus din teren în suprafață de 1020,36 mp identificat prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul M.C. În pronunțarea acestei hotărâri, instanța a reținut că reclamantul și intervenientul au dovedit cu actele depuse că dețin cote indivize de 7/8 (reclamantul) și ⅛ (intervenientul) din imobilul în litigiu, în calitate de moștenitori ai autorului lor T.G.

care a cumpărat terenul descris în acțiune prin actul de vânzare autentificat sub nr. 7266 din 4 mai 1915 de fostul Tribunal Ilfov. Suprafața de 800 mp din terenul în litigiu a fost preluată de stat în baza art. 18 din Decretul nr. 224/1951 prin decizia nr. 117 din 2 octombrie 1952 a fostului Sfat popular al raionului Tudor Vladimirescu iar diferența de 200 mp în temeiul Decretului nr. 970/1965, terenul fiind expropriat pe numele G.T. Tribunalul a constatat că preluarea imobilului de către stat s-a realizat nelegal cu încălcarea chiar a dispozițiilor actelor normative de preluare. Astfel, potrivit Decretului nr. 224/1951, unica modalitate de preluare a imobilului pentru care se constatase neplata impozitului de către proprietar, era pronunțarea unei hotărâri judecătorești, urmată de emiterea unei decizii administrative de trecere efectivă a terenului în patrimoniul statului.

În cauză, nu s-a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești, preluarea operând direct prin decizia autorității administrative, deci cu încălcarea evidentă a însăși prevederilor Decretului nr. 224/1951. Cât privește suprafața de 200 mp ce a fost expropriată de la autorul reclamanților, s-a reținut că nu s-a făcut dovada realizării utilității publice pentru care terenul a fost preluat de stat și nici dovada unei juste și prealabile despăgubiri a proprietarului. În consecință, întreaga suprafață de teren de 1026,36 mp identificată prin expertiza topografică efectuată, s-a constatat că nu a fost preluat cu titlu legal de stat astfel încât, în baza art. 480 C. civ. acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu au fost admise.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală. Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, prin decizia nr. 415 din 1 noiembrie 2002 a admis apelurile formulate de Primăria municipiului București și Primăria sectorului 3 București și a modificat sentința tribunalului în sensul că a respins acțiunea în revendicare intentată de reclamanții B.P. și T.M.(moștenitorii lui T.G.) precum și cererea de intervenție în interes propriu a lui T.C. ca inadmisibile. Astfel, instanța de apel a reținut că atât acțiunea cât și cererea de intervenție în interes propriu au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ori potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt permise acțiunile în revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, numai dacă nu există o lege specială de reparație.

Întrucât la data introducerii acțiunii (9 aprilie 2001) și a cererii de intervenție (20 noiembrie 2001) imobilul făcea deja obiectul unei legi speciale de reparație, respectiv a Legii nr. 10/2001 ce a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, acesta nu poate fi revendicat în justiție prin invocarea art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece acțiunea este inadmisibilă. S-a considerat (prin analizarea din oficiu a inadmisibilității acțiunii) că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, orice acțiune în revendicarea bunurilor ce formează obiectul legii speciale de reparație este inadmisibilă, controlul instanței fiind subsidiar și intervenind numai după parcurgerea procedurii administrative de restituire a imobilelor.

În termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs atât reclamanții B.P. și T.M. cât și intervenientul T.C. invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se consideră, în esență, că instanța de apel a interpretat absolut eronat dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Se arată că, abia de la data adoptării Legii nr. 213/1998, s-a recunoscut legal, plenitudinea de competență a instanțelor judecătorești în materia revendicării bunurilor preluate în mod abuziv de stat. Astfel, toate actele normative de preluare a imobilelor puteau fi declarate ineficiente de către instanțe, deoarece încălcau Declarația Universală a Drepturilor Omului, dispozițiile Constituțiilor din anii 1948, 1952 și 1965, a dispozițiilor art. 480 și art. 481 C. civ.

Așadar, chestiunea proprietății și a garantării dreptului de proprietate și-a găsit o soluționare corectă tocmai prin prisma prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 care a pus în aplicare și dispoziția constituțională ce reglementează accesul liber la justiție. Recurenții susțin în continuare că Legea nr. 10/2001, deși are caracter reparatoriu, nu instituie în același timp o măsură unică de recuperare a imobilelor preluate abuziv de stat întrucât ar contraveni normei generale prevăzută de art. 480 C. civ. și ar restricționa și încălca accesul liber la justiție. Recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Într-adevăr, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”. În cauza de față, imobilul revendicat de reclamanți și de intervenient face parte din obiectul de reglementare al unei legi speciale de reparație ce a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, ce derogă de la legea generală (art. 480 și urm. C. civ.) și aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun.

Reclamanții și intervenientul, ce au introdus cererile de revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu au alege între calea prevăzută de legea specială și calea dreptului comun ci sunt obligați a parcurge procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind inadmisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., cum în mod judicios a interpretat și aplicat aceste prevederi legale instanța de apel. Prin respectarea dispozițiilor legale interne menționate se asigură, în mod corespunzător, și accesul liber la justiție. Față de cele ce preced și considerând nefondat motivul de casare invocat, Curtea în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanții B.A.P. și T.M. și de intervenientul T.C. împotriva deciziei civile nr. 415 din 1 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2005.