ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5728/2013

Prin Decizia nr. 345 din 14 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, (Dosar nr. 2641/2000) a fost admis apelul declarat de reclamantul R.I.M.A. împotriva sentinței civile nr. 537 din 3 mai 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, s-a anulat sentința și s-a reținut cauza pentru soluționarea în fond a apelului. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Prin sentința civilă nr. 537 din 3 mai 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul R.I.M.A. împotriva pârâților S.R.I. și C.G.M.B. prin care s-a solicitat restituirea imobilului situat în București, sector 1, format din teren în suprafață de 1.077 mp și construcție compusă din subsol, parter, etaj, mansardă, și garaj ce alcătuiesc o singură unitate locativă, în temeiul art. 480 C. civ.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea întreprinderilor, deci statul a preluat imobilul în mod legal. în prezent este folosit de o unitate a S.R.I., deci face parte din domeniul public conform Legii nr. 213/1998. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul. În apel au formulat cerere de intervenție în interes propriu D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.I., B.K.E.E.A. și M.A., cerere care a fost respinsă în principiu prin încheierea din 31 mai 2001 întrucât imobilul a fost proprietatea exclusivă a autoarei reclamantului fiind dobândit sub regimul separației de bunuri ale soților, așa cum rezultă din actul de proprietate autentificat la 31 mai 1929 și procesul verbal din 29 februarie 1940. A mai formulat cerere de intervenție în interes propriu și M.F.P.

ca reprezentant al statului, cerere care a fost admisă în principiu prin aceeași încheiere. Apelul a fost considerat fondat sub următorul aspect. Cu adresa din 2001 s-a comunicat de către D.G.A.F.I. că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția nr. 6041. Or, s-a dovedit prin actele dosarului că acesta este un alt imobil decât cel în litigiu, fiind revendicat într-un litigiu separat de către un alt proprietar, D.M. Potrivit raportului de expertiză întocmit la prima instanță imobilul a fost identificat ca fiind situat în prezent în sector 1, o parte din teren fiind ocupat de Institutul de Management. Deși la ultimul termen din 24 aprilie 2000 D.G.A.F.I. a comunicat tribunalului că nu deține date despre situația juridică a imobilului totuși, fără nici un temei, tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat de stat prin Legea nr. 119/1948.

Or, din anexa Ia această lege depusă în apel, reiese că imobilul nu a fost preluat de stat prin acest act normativ. Tribunalul a soluționat cauza fără a cerceta și a cunoaște situația juridică reală a imobilului și deci adevăratele raporturi juridice dintre părți, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei. Tribunalul a soluționat cauza fără a pune în vedere reclamantului, potrivit principiului disponibilității, să precizeze dacă înțelege sau nu să cheme în judecată ca pârât statul prin MFP, în calitate de pretins proprietar al imobilului, condiție obligatorie conform art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/19985 deci nici sub acest aspect nu a fost soluționat fondul cauzei în contradictoriu cu adevăratul proprietar, pârâtul SRI având imobilul doar în administrare.

Prin Decizia nr. 285 din 05 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civila, (Dosar nr. 2641/2000), evocându-se fondul, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul R.I.M.A., au fost obligați pârâții S.R.I. și Consiliul Generai al Municipiului București și intervenientul în interes propriu M.F.P. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 1.435 mp și construcții, a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenție a M.F.P. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Unicul moștenitor al defunctei M.J. (I.), decedată, este apelantul reclamant, calitate dovedită de actele depuse la dosar. Potrivit raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe de fond imobilul în litigiu a fost identificat ca fiind situat în prezent în București, sector 1, iar o parte din terenul aferent construcției este ocupat de Institutul de Management, în timp ce intimatul S.R.I.

ocupă suprafața de 1.435 mp și construcțiile aferente. Cu adresa din 2001 s-a comunicat de către D.G.A.F.I. că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția nr. 6041. Or, s-a dovedit prin actele dosarului că acesta este un alt imobil decât cel în litigiu, fiind revendicat într-un iitigiu separat de către un alt proprietar, D.M.V. Deși prin adresa din 2000 emisă de Primăria Municipiului București - D.P.I. s-a comunicat tribunalului că pentru imobil nu există date privind situația juridică a acestuia instanța de fond a reținut fără niciun temei că imobilul în litigiu a fost naționalizat prin Legea nr. 119/1948. Din anexa ia Legea nr. 119/1948, depusă în apel, rezultă că imobilul în iitigiu nu a fost preluat de stat prin acest act normativ.

Ca urmare pentru imobilul în litigiu nu există un titlu valabil la statului, așa încât acest imobil poate face obiectul acțiunii în revendicare de față, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 480 și urm. C. civ. Nu poate fi primită apărarea mtimatului-intervement M.F.P. că imobilul ce formează obiectul acțiunii de față ar face parte din domeniul public ai statului întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 ca imobilul să fi intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil. Împotriva Deciziei nr. 345 din 14 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A.

și M.A. Împotriva Deciziei nr. 285 din 05 iunie 2003 2001 a Curții de Apel București, secția a-IV-a civilă, au declarat recurs D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. și M.A., pârâții S.R.I., prin U.M. X și Consiliul General al Municipiului București, și pârâtul-mtervenient Statul Român prin M.F.P. În motivarea recursului declarat împotriva deciziilor menționate anterior D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. și M.A. au arătat următoarele. Recurenții au arătat că formulează critici și împotriva încheierilor premegătoare ședinței din 31 mai 2001 și că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de lege (art. 105 alin. (2) C.pr.civ.) sub sancțiunea nulității (art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.), nu a oferit motivele sub toate aspectele (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), a încălcat legea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), astfel. a. Cu încălcarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care impune pronunțarea unei singure decizii pentru asigurarea celerității și fluenței actului de justiție, adăugând la lege, contrar art. 123 din Constituție, a anulat sentința nr. 537/2000 printr-o decizie separată, și apoi a evocat fondul prin altă decizie ulterioară. b. Instanța de apel a omis să îi menționeze pe recurenții intervenienți în dispozitivul Deciziei 345/2001, cu toate că această hotărâre s-a pronunțat în contradictoriu și cu aceste părți, prin încheierea din 31 mai 2001 fiind soluționată cererea lor de intervenție.

Au fost încălcate normele imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. c. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Cosiliului General al Municipiului București invocată de către aceste părți atât verbal la mai multe termene succesive anterioare soluționării admisibilității cererii de intervenție principală, încălcându~se astfel art. 129 alin. (6), art. 137 alin. (1) și art. 261 alin. (1) pct. 3, 5, 6 C. proc. civ. Instanța trebuie să se pronunțe mai întâi asupra acestei excepții de ordine publică, stabilind cadrul procesual în raport cu învestirea inițială și apoi să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererilor de intervenție principală depuse în apel de către aceșd recurenți și de către MFP.

Astfel, instanța de apel nu ar mai fi trebuit să dea cuvântul Consiliului General al Municipiului București, asupra admisibilității cererii de intervenție principală. Instanța de apel nu a ținut cont de acordul tuturor părților cu excepția Consiliului General al Municipiului București, cu privire la admisibilitatea cererii lor de intervenție principală formulată direct în apel, (art. 50 alin. (3) C. proc. civ.), acord față de care trebuia primită cererea lor de intervenție.

Recurenții au invocat în subsidiar, pentru situația în care instanța de recurs ar aprecia că în apel s-a pus în discuție admisibilitatea cererii lor de intervenție sub aspectul calității procesuale active, nemotîvarea nici în încheierea din 31 mai 2001 și nici în deciziile ulterioare a inadmisibilității acestei cereri sub acest aspect (art. 304 pct. 7, 9, 10). Au arătat în continuare că există o singură referire la dobândirea imobilului revendicat în regimul separației de bunuri de către defuncta M.J. (I.) la pag. 3 a Deciziei nr. 285/2003. Aceasta nu poate reprezenta o motivare fiind o simplă concluzie pentru care instanța nu indică nici temeiul legal și nici suportul probator. Concluzia instanței este și contrară legii și probelor administrate.

C. civ., care stabilea regimul matrimonial anterior C. fam. intrat în vigoare în 1954 nu conține nicio prevedere în sensul că regimul de drept comun este cel al separației de bunuri. Pe de altă parte, din chiar conținutul titlului de proprietate asupra imobilului revendicat ai defunctei M.J. (I.), actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1929 rezultă că acest contract a fost încheiat "cu autorizația și cu consimțământul meu de soț N.M.". Pe același act există semnătura soțului defunctei ai cărui moștenitori sunt recurenții. Acordul și consimțământul soțului erau necesare numai în situația regimului comunității de bunuri pe care soții și î-au ales în mod liber, așa cum se confirmă și prin declarația dată în fața unei instanțe de judecată cu formele cerute de lege, de către defuncta M.J.

(I.), ia dezbaterea succesiunii soțului său, M.N., prin care arată în mod expres că a trăit cu soțul ei în regimul comunității de bunuri pe toată durata căsătoriei. De altfel, includerea imobilului revendicat în patrimoniul succesoral rămas de pe urma defuncților M.J. (I.) și M.N. a fost realizată abia ca urmare a cererii lor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, când au obținut certificatul de moștenitor de calitate din 2002 emis de S.C.M., depus ca act nou în recurs. Instanța de apel a admis în mod greșit acțiunea în revendicare formulată de reclamantul R.I.M.A., singur, și astfel a încălcat legea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) prin încălcarea principiului unanimității. În motivarea recursului S.R.I.

a arătat următoarele. Sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât dispozitivul deciziei cuprinde motive contradictorii. Astfel deși a obligat pârâții și intervenientul în interes propriu M.F.P. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în cauză, a respins ca nefondată cererea de intervenție a M.F.P. Totodată, deși numiții D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. și M.A. au formulat cereri de intervenție principale instanța nu s-a pronunțat cu privire la admiterea sau respingerea lor. Sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 întrucât decizia a fost dată atât cu încălcarea cât și cu aplicarea greșită a legii. Imobilul a intrat cu titlu în proprietatea statului, așa cum rezultă din documentele depuse în legitimarea calității de titulari ai dreptului real de administrare.

În temeiul art. 1169 C. civ. sarcina probei dreptului preferabil și a titlului preluării de către stat a imobilului revenea reclamantului. Timp de 5 ani reclamantul nu a dovedit că imobilul a fost construit de părinții săi (neexistând nici un act decât pentru suprafața de teren) și că aceștia au exercitat atât animus cat și corpus până la data trecerii în proprietatea statului și, ca urmare, rezultă că nu mai aveau în patrimoniul lor imobilul. Având în vedere că reclamantul a contestat titlul de preluare al statului, Legea nr. 119/1948, titlu stabilit de către Tribunalul București Secția a III a civilă prin sentința nr. 537/2000, în baza adresei din 1999 a Primăriei Municipiului București, rezultă că imobilul ori a fost abandonat ori a fost preluat de către stat printr-un alt mod pe care reclamantul nu a înțeles să-I precizeze.

Instanța a interpretat greșit legea atunci când a respins cererile de intervenție principale formulate de către moștenitorii familiei M., considerând că reclamantul este sigurul moștenitor al defunctei J.M. Din probele existente ia dosar rezultă că imobilul teren a intrat în comunitatea de bunuri a soților N. și J.M. la data de 31 mai 1929 în baza actului de vânzare cumpărare din 1929. Întrucât la moartea unuia dintre soți comunitatea de bunuri încetează, primul lucru care trebuie determinat este partea cuvenită soțului supraviețuitor care culege partea care i se cuvine în calitatea sa de titular asupra comunității. Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 319/1944 J.M. îi revenea o cotă parte din masa succesorală în concurs cu colateralii privilegiați, moștenitorii intervenienți.

Lui R.M.A. îi revenea doar cota parte a mamei, nefiind și fiul lui N.M. Instanța a interpretat greșit legea când a apreciat că imobilul nu face parte din domeniul public al statului. Astfel, în 1990, în baza unui protocol s-a aprobat transmiterea imobilului și a terenului aferent situat, sector 1 din patrimoniul M.Ap.N. în patrimoniul SRI. În argumentarea domenialității bunului, a legalității și valabilității titlului cu care a intrat în patrimoniul public, a specificului reglementării dreptului de administrate recurentul a făcut trimitere la art. 135 alin. (3) și art. 5 din Constituție, art. 53 din Legea nr. 15/1990, art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Recurentul a arătat în continuare că în anexa Legii nr. 213/1998, pct. 29 sunt cuprinse bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului și ai unităților administrativ teritoriale, cum ar fi terenurile și clădirile în care îți desfășoară activitatea Parlamentul, Președinția, Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice subordonate. Dreptul de administrare, prin caracterul și conținutul său determină ca bunurile asupra cărora este exercitat să fie dintre cele care în mod obligatoriu aparțin domeniului public, al cărui titular este statul, care transmite prin intermediul acestui drept rea! unele prerogative ale sale (posesia, folosința, dispoziția) instituțiilor publice.

Imobilul revendicat are destinația de sediu de unitate militară, prima instanță de fond reținând corect că astfel de imobile potrivit Legii nr. 213/1998 sunt considerate proprietate publică. În motivarea recursului Statul Român prin M.F.P. a arătat următoarele. Sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât decizia a fost data cu aplicarea greșită a legii, când a reținut că imobilul în cauză nu poate face parte din domeniu! public întrucât a intrat în proprietatea acestuia fără titlu valabil. Instanța de apei, după evocarea fondului, a admis acțiunea fără a ține cont că aceasta era inadmisibilă. Imobilul revendicat se află în administrarea S.R.I. și face parte dîn domeniul public, fiind afectat unui serviciu public absolut necesar satisfacerii nevoilor de apărare, ordine publică și siguranță națională, conform art. 135 din Constituție coroborat cu art. 11 din Legea nr. 213/1998.

Acțiunea este inadmisibila și raportat la prevederile legilor speciale în materie. Instanța a admis acțiunea în temeiul art. 480 din C. civ. fără a ține seama că reclamanții nu au urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 112/1995 și ulterior de Legea nr. 10/2001, prevederi speciale care au prioritate față de dreptul comun. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică și în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h). În motivarea recursului Consiliul General al Municipiului București a arătat următoarele. Imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948. Astfel, imobilul face parte din domeniul public ai statului, fiind îndeplinite cerințele art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, o parte din terenul aferent construcției fiind ocupat de Institutul de Management, iar cealaltă parte și construcțiile fiind ocupate de S.R.I., instituții care îndeplinesc un serviciu public.

Bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile, insesizabile. Potrivit dreptului comun posesorul este prezumat a fi proprietar până la proba contrară. Recursurile au fost înregistrate pe rolul Curții Supreme de Justiție, secția civilă, sub nr. 4787/2003. Prin Decizia nr. 44/ A din 30 ianuarie 2003 a Curții de Apei București, secția a III-a civilă (Dosar nr. 89S/2002) a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanții reclamanți D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. și B.K.E.E.A. împotriva sentinței civile nr. 1424 din 20 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în contradictoriu cu intimații M.A., Statul Român prin M.F.P., S.R.I.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Prin sentința civilă nr. 1424/2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. și B.K.E.E.A., M.A., având ca obiect acțiunea în revendicare a imobilului situat în București, sector 1, pentru lipsa calității procesuale active. Tribunalul a reținut că reclamanții nu au tăcut dovada legăturii lor directe cu proprietarul inițial al imobilului revendicat, I.M. (soțul acesteia N. neavând la rândul său calitatea de proprietar la momentul dobândirii bunului, regimul matrimonial fiind caracterizat de separația de patrimonii a soților). Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Apelul a fost considerat nefondat pentru următoarele motive. Prin actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din data de 31 mai 1929 I.M. a cumpărat de la A.C. un loc viran situat în București, în suprafață de 2.014 mp și 44 cm/2. Ulterior pe acest teren, pe suprafața de 1.977 mp s-a ridicat o construcție care a fost intabulată pe numele M.I., prin procesul verbal întocmit la 29 februarie 1940 de Comisia pentru înființarea C.F. în București. Din acțiunea introductivă rezultă că reclamanții revendică imobilul, în calitate de succesori ai lui N.M., soțul I.M. Apelanții reclamanți susțin că bunul este comun și i se aplică regimul comunității de bunuri, invocând declarația I.M.

(J.) pe care a dat-o la autoritățile germane, în urma decesului soțului său, N.M., decedat, în Wolfratshausen. Din acest document rezultă că în urma decesului lui N.M. au rămas ca succesori legali soția acestuia, în cotă de VA și nepoții și nepoatele acestuia care împreună au o cotă de LA. Rezultă deci că în situația în care bunul revendicat se consideră a fi un bun comun al soților M., apelanții reclamanți dețin doar o cotă de VA din el. La data de 29 iulie 2002 s-a eliberat certificatul de moștenitor de pe urma defunctului M.N., din care rezultă că succesori ai acestuia sunt doar nepoții de frate cărora le revine întreaga masă succesorală. Acest act vine în contradicție cu cel menționat mai sus, eliberat de autoritățile germane în urma decesului lui M.N.

Apelanții nu pot revendica întregul imobil atâta vreme cât dețin doar o cotă parte din el, respectiv lA, restul de % revenindu-i I. (J.) M. În urma decesului său s-a eliberat certificatul de moștenitor din 3 martie 1993 la Notariatul de stat al sectorului 4 București din care rezultă că unicul său succesor este fiul R.I.M.A., care nu figurează în calitate de reclamant, fiind astfel încălcată regula unanimității. Astfel, instanța de apel a ajuns la concluzia că reclamanții nu au calitate procesuală activă în cauză. Împotriva deciziei menționate anterior au declarat recurs reclamanții D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. și B.K.E.E.A. În motivarea recursului au arătat următoarele. Hotărârea cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu încălcarea legii.

Deși instanța a reținut, așa cum rezultă implicit că imobilul în litigiu este bun comun al soților I. (J.) M. și N.M. și că recurenții revendică acest bun în calitate de moștenitori ai lui N.M., instanța a reținut în mod greșit că ei nu pot revendica imobilul pentru că dețin doar o cota parte indiviză din el. Regula unanimității nu este prevăzută de lege fiind o creație a jurisprudenței. Pe de altă parte comoștenitorul R.I.M.A. a promovat la rândul său o acțiune injustiție, față de care pârâtul S.R.I. a invocat excepția de litispendență, iar în virtutea rolului activ și a principiului legalității instanța de apel trebuia să pună în discuție cu prioritate această excepție, conform art. 129 alin. (2)și (3), art. 163 alin. (3) și art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. Numai într-un cadru procesual complet, care ar fi atras lipsa de obiect a excepției unanimității se putea pune în discuție această excepție. Instanța de apel nu s-a pronunțat explicit asupra valabilității declarației de la filele 45-47 dosar apel din care rezultă natura juridică a bunului care face obiectul acțiunii, bun comun al soților I. și N.M. și în acest fel nu s-a pronunțat decât pe un aspect al excepției lipsei calității procesuale active ceea ce îi prejudiciază sub aspectul dreptului la apărare, al încălcării normelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. (care atrage sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.) și al dreptului la un proces echitabil (art. 6 alin. (1) din C.E.D.O).

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. 8296/1/2003 (nr. vechi 2213/2003). Prin Decizia nr. 166 din 05 martie 2009 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, [(Dosar nr. 17934/2/2005 (nr. vechi 1906/2005)] s-a admis apelul formulat de apelantul pârât S.R.I. împotriva sentinței civile nr. 49/2005 pronunțate de tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost schimbată, în tot sentința în sensul că a fost respinsă ca nefondată contestația. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Prin cererea înregistrata la data de 27 noiembrie 2003 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.I.

și B.K.E. și M.A. au chemat în judecată pe pârâtul S.R.I., solicitând ca prin hotărârea ce sa va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 25 din 13 octombrie 2003 prin care s-a respins notificarea din 9 august 2001 și să fie obligat pârâtul să emită o noua decizie prin care să dispună acordarea de măsuri compensatorii în echivalent până ia concurența cotei indivize de proprietate asupra imobilului din București, sector 1 compus din teren în suprafață de 1.977 mp și construcții-casă de locuit cu subsol și dependințe, parter, mansardă cu dependințe și garaj, conform art. 24 alin. (2) și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, adică VA din echivalentul în lei al sumei de 2.800.000 dolari SUA (valoarea estimativă a imobilului) la cursul B.N.R.

din ziua plății. Prin sentința civilă nr. 49 din 20 ianuarie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. s-a admis contestația, s-a anulat Decizia nr. 25 din 13 octombrie 2003, a fost obligat pârâtul să emită o nouă decizie în baza art. 23 din Legea nr. 10/2001 prin care să se restituie reclamanților în natură cota de V2 din imobilul situat în București, sector 1, compus din teren și construcțiile existente pe acesta. În motivarea sentinței s-au reținut următoarele. Imobilul teren fost dobândit de către I.M. cu autorizarea soțului acesteia N.M. prin contractul de vânzare cumpărare din 1929. Ulterior pe acest teren a fost construit un corp de casă compus din subsol, parter, etaj, mansardă și un garaj.

Deși la dosar nu s-a depus autorizația de construire pentru această construcție și garaj, instanța a apreciat că faptul construirii acestora nu poate fi contestat în condițiile în care în procesul verbal din 1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare București s-a reținut existența fizică a acestei construcții. În ceea ce privește cota parte din imobil asupra căreia reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, tribunalul a constat că din certificatul de moștenitor din 29 iulie 2002 rezultă că reclamanții au calitatea de moștenitori ai defunctului N.M., decedat. Pe fondul notificării, în raport de probele administrate tribunalul a apreciat că reclamații sunt persoane îndreptățite să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul în cauza.

În ceea ce privește modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, tribunalul a constat că trebuie aplicat principiul ce rezultă din interpretarea art 1 și 7 din Lege, și anume restituirea în antură a cotei de Vz din imobil Sub acest aspect tribunalul a reținut că apărarea pârâtei în sensul că imobilul ar face parte din categoria celor la care se referă art. 16 alin. (1) din Lege și în aceste condiții, reclamanții ar putea obține numai măsuri reparatorii prin echivalent este nefondată. Împotriva sentinței menționată anterior a declarat apel pârâtul, Apelul a fost constatat fondat pentru următoarele motive. Prin Decizia nr. 25/2003 emisă de pârât s-a respins notificarea din 2001 formulată de către reclamanți cu motivarea că petenții nu au făcut dovada calității de moștenitori și nu au depus actele necesare în termenul legal.

Prin Decizia nr. 285 din 05 iunie 2003 a Curții de Apei București, secția a IV-a civilă, evocându-se fondul, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul R.l.M.A. în contradictoriu cu pârâții S.R.I., prin U.M. X și Consiliul General al municipiului București și intervenienții D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. și M.A. și pârâtul-intervenient Statul Român prin M.F.P., au fost obligați pârâții S.R.I. și Consiliul General al municipiului București și intervenientul în interes propriu M.F.P. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 1.435 mp și construcții, a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenție a M.F.P.

Decizia menționată anterior este definitivă. Recursul declarat împotriva acestei decizii face obiectul Dosarului nr. 4787/2003 (după conexare Dosarul a dobândit nr. 2213/2003) aflat pe rolul Înaltei Curți de casație și Justiție. În dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 285 din 05 iunie 2003 Ia termenul din 3 aprilie 2001 (direct în apel) s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. și M.A. Cererea de intervenție principală a fost respinsă prin încheierea din data de 31 mai 2001 întrucât imobilul, identic cu cei care face obiectul prezentului litigiu, fusese cumpărat de către mama lui R.l.M.A. în regimul separației de bunuri iar intervenienții nu sunt moștenitori ai fostului proprietar.

Încheierea prin care s-a respins cererea de intervenție este la rândul său definitivă și face obiectul recursului declarat împotriva Deciziei nr. 285/2003. Fața de cele arătat curtea a constat că se impun cu puterea puterii lucrului judecat următoarele aspecte. Apelanții reclamanți nu sunt moștenitorii fostului proprietar al imobilului în cauză J. (I.) M., Singurul moștenitor al fostului proprietar este R.l.M.A. căruia prin hotărâre judecătorească definitivă i s-a restituit în natură imobilul ce face obiectul acestei cauze. Apelanții reclamanți din prezenta cauză sunt părți (recurenți reclamanți) în dosarul format ca urmare a recurării Deciziei nr. 285/2003, astfel că în măsura în care hotărârile judecătorești (încheierea și decizia) definitive nu sunt legale și temeinice vor putea fi modificate sau casate în recursul acestora.

Este inadmisibil ca după stabilirea situației juridice a unui imobil preluat de către stat, prin hotărâre judecătorească definitiva (atât în privința persoanelor îndreptățite cât și în privința măsurilor reparatorii) persoanele care sunt părți în litigiul respectiv să solicite încă o dată instanțelor să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunul ce a fost restituit în natură altei persoane, care nici măcar nu a fost chemat în judecată în cauza ulterioară. Modul în care au procedat apelanții reclamanți în prezenta cauză nu doar că este contrar principiului electa una via non datur recursus ad alteram dar în măsura în care hotărârea primei instanțe nu ar fi fost atacată ar fi dus la o îmbogățire fără justă cauză.

Împotriva deciziei menționate anterior au declarat recurs reclamanții D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.l. și B.K.E., invocând prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Curtea de apei și-a întemeiat soluția de admitere a apelului promovat de către pârâtul S.R.I. pe puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 285/2003 și a încheierii de ședință din 31 mai 2001 ambele pronunțate de Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 2641/2000 excepție pe care nu a pus-o în discuția părților. Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității (art. 129 alin. (6) C. proc. civ.) întrucât pârâtul S.R.I. nu a invocat în apelul său excepția puterii lucrului judecat ci numai contrarietatea dintre hotărârea pronunțată în cauza de față și hotărârile pronunțate n acțiunea în revendicare.

De asemenea instanța de apel a încălcat principiile contradictorialității, oralității, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil (art. 85, art. 127 C. proc. civ., art. 24, art. 21 alin. (3) din Constituție, art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.). Curtea de apel, instanță de apel în procedura Legii nr. 10/2001, s~a pronunțat pentru prima dată în acest proces asupra unor motive prin care, în mod inadmisibil, apelantul pârât S.R.I. și-a modificat motivarea Deciziei nr. 25 din 13 octombrie 2003, contestată în speță de recurenții reclamanți. În raport cu dispozițiile art. 26 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 contestația împotriva dispoziției/deciziei motivate emisă de unitatea deținătoare este o cale de atac, reglementată de o lege specială, Legea nr. 10/2001, pentru anularea unui act administrativ.

Contravine atât normelor mai sus menționate cât și principiilor egalității în fata legii, dreptului la apărare, și dreptului la un proces echitabil ca emitentul unui act administrativ să-și modifice pe parcursul judecății motivarea acelui act și a refuzului de a da curs unei cereri legale după ce a emis și comunicat acest act și după ce acesta a fost contestat în justiție, deci după ce a intrat în circuitul civil. În procesul în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 285/2003, de Curtea de apei București în Dosarul nr. 2641/2000 cererea de intervenție în interes propriu a fost respinsă pe calea excepției dedusă din lipsa acordului tuturor părților pentru a fi primită direct în apel iar nu pentru că nu și-ar fi dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză (art. 50 alin. (3) C. proc.

civ.). Referitor la motivul de apel legat de natura juridică a imobilului în litigiu, apreciată de instanța de apel ca fiind guvernată de regimul separației de bunuri în care a fost dobândi de J.M., antecesoarea lui R.l.M.A., apelantul S.R.I. a criticat hotărârea tribunalului sub aspectul constatării regimului comunității de bunuri între autorul recurenților și soția sa J.M., critică inadmisibilă, apelantul nefiind îndreptățit să îți modifice motivarea respingerii notificării, în calea de atac a apelului. Sub aspectele menționate anterior instanța de apel a încălcat prevederile art. 105 alin. (2) raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât nu a motivat de ce nu a reținut apărările formulate de către aceste părți în întâmpinare, și ale art. 129 alin. (6) întrucât s-a pronunțat asupra acestor chestiuni care nu puteau forma obiectul judecății, în raport cu normele art. 26 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin această încălcare a principiului disponibilității instanța a încălcat și normele art. 16, 24 și art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 din C.E.D.O. neacordându-li-se posibilitatea efectivă de a-și formula toate apărările și sa¬și administreze toate probele necesare în două grade de plină jurisdicție, conform art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție. Curtea de apel a reținut greșit că ar opera puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 285/2003 și a încheierii din 31 mai 2001 în raport cu aplicarea corectă a art. 1201 C. civ., aceste hotărâri nefiind irevocabile, nesoluționând fondu! cauzei, obiectul judecății nu l-a constituit constatarea calității de bun comun a imobilului în cauză.

Aceleași argumente se susțin și cu privire la Decizia civilă nr. 44/A/2003. Aprecierea instanței de apel referitoare la îmbogățirea fără justă cauză în lipsa promovării apelului de către S.R.I. nu este motivată, cu încălcarea art. 261 alin. (1) C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât moștenitorul Romalo I.M.A. nu a depus notificare le-a profitat cota sa parte de SA deținută de pe urma autorului lor N.M. prin reprezentarea mamei sale J.M. al cărei unic moștenitor este. în acest fel au dobândit îndreptățirea legală de a solicita cota parte de Vt din dreptul de proprietate supra imobilului în litigiu, cotă pe care le-a recunoscut-o și instanța de fond.

În temeiul art. 4 alin. (4) coroborat cu art. 22 alin. (1) și (5) din legea nr. 10/2001 R.I.M.A. este decăzut din dreptul de a mai formula notificare și de a solicita în justiție măsuri reparatorii astfel că o eventuală cerere de chemare în judecată a acestuia era inadmisibilă. Atâta timp cât însăși calitatea de moștenitor al mamei sale este contestată în justiție prin cererea de constatare a nulității certificatului de moștenitor nu se poate constata că prin soluția instanței de fond recurenții s-ar fi îmbogățit fără justă cauză. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prin aceea că a dat prioritate soluționării recursului în acțiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun.

Recursul a fost înregistrat pe roiul Înaltei Curți de Casație și justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuala sub nr. 3790/1/2009. Prin încheierea din 31 mai 2005 s-a dispus conexarea cauzei înregistrată pe rolul C.S.J., secția civilă, sub nr. 4787/2003 (având ca obiect recursurile declarate împotriva Deciziilor nr. 345 din 14 iunie 2001 și nr. 285 din 05 iunie 2003) la Dosarul nr. 2213/2003 (având ca obiect recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 44/ A din 30 ianuarie 2003). Prin încheierea din 27 februarie .2012 s-a dispus conexarea la Dosarul nr. 8296/1/2003 (nr. vechi 2213/2003) a Dosarului nr. 3790/1/2009 (având ca obiect recursul declarat împotriva Deciziei nr. 166 din 5 martie 2009). Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul declarat de D.Ș.A., D.Z.I., D.R.B., M.l., B.K.E.E.A. și M.A. împotriva Deciziilor nr. 34/ S din 14 iunie 2001 (incluzând și încheierea din 31 mai 2001) și din 05 iunie 2003 Înalta Curte a reținut următoarele. Limitele analizei recursului sunt date de faptul că prin încheierea din 31 mai 2001 a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenție principală formulată direct în apel de către acești recurenți. În condițiile în care nu au devenit părți în cauză, sunt neavenite criticile din recurs referitoare la alte acte procesuale decât cele referitoare la legalitatea respingerii ca inadmisibilă în principiu a acestei cereri de intervenție principală, prin raportare la prevederile art. 53 C. proc.

civ. Astfel de critici neavenite sunt cele referitoare la pretinsa încălcare a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., forma în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, prin pronunțarea unei decizii de admitere a apelului și a uneia de evocare a fondului» soluție care a intervenit după momentul respingerii cererii de intervenție principală ca inadmisibilă, prin încheierea din 31 mai 2001, intervenienții nedevenind, în consecință, părți în cauză. De altfel, nici nu poate fi considerată nelegală modalitatea aleasă de către instanța de apel de a soluționa apelul având în vedere că acest text de lege nu conține vreo interdicție sub aspectul soluționării apelului în doi timpi, unul al analizării motivului de nulitate a sentinței și al doilea al evocării fondului, instanța de apel fiind suverană în a aprecia care este cea mai eficientă cale în funcție de complexitatea fiecărei cauze.

Faptul că intervenienții nu au devenit părți în cauză este rațiunea pentru care este nefondată și critica referitoare la nemenționarea recurenților intervenienți în dispozitivul Deciziei nr. 345/2001. Cererea de intervenție principală formulată de către aceștia a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu înainte de a se acorda cuvântul părților asupra apelului, astfel că nedevenind părți nu exista vreo rațiune pentru care să fie menționați în dispozitivul deciziei prin care a fost soluționat apelul. în consecință nu au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Recurenții intervenienți nu pot justifica vreo vătămare, eventual, prin necomunicarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție ca urmare a nementionării lor în dispozitiv, atâta timp cât în recurs nu s-a pus problema tardivității recursului formulat sau a nulității recursului pentru nemotivare în termen.

De altfel, recurenților de față li s-a comunicat Decizia nr. 285 din 5 iunie 2003, moment din care a început să curgă termenul pentru declararea apelului și împotriva hotărârilor premergătoare anterioare. Din același motiv este neavenită și critica privind nepronunțarea instanței de apel asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București, anterior soluționării admisibilității în principiu a cererii de intervenție principală. Simplul fapt că, Consiliul General al Municipiului București, s-a opus formulării cererii de intervenție principale de către recurenții de față direct în apel nu le conferă dreptul de a formula critici sub acest aspect, atâta timp cât nu au devenit părți în cauză.

De altfel, o astfel de excepție privea fondul litigiului, iar nu soluționarea apelului, în apel, în mod evident, Consiliul General al Municipiului București, având calitate procesuala pasivă întrucât a avut calitatea de pârât în fața primei instanțe de fond. Ca atare, instanța de apel nu se putea pronunța pe o astfel de excepție înainte de soluționarea apelului. Faptul că Consiliul General al Municipiului București nu a fost de acord cu formularea cererii de intervenție principală formulată de către recurenții de față direct în apel nu poate reprezenta în sine un argument în favoarea susținerilor acestor recurenți raportat la faptul că potrivit art. 53 "cel care intervine va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii cererii de intervenție; actele de procedură următoare se vor îndeplini și față de cel care intervine." În consecință nu se poate reține încălcarea art. 129 alin. (6), art. 137 alin. (1) și art. 261 alin. (1) pct. 3, 5, 6 C. proc.

civ., conform celor pretinse de către recurenți. Având în vedere că Consiliul General al Munucipiului București, intimat pârât în apel, s-a opus formulării intervenției principale direct în apel de către recurenții de față, nu erau îndeplinite condițiile art. 50 alin. (3) C. proc. civ. pentru a fi admisă în principiu această cerere de intervenție principală.

Deși această opoziție era suficientă pentru a se respinge cererea de intervenție principală formulată direct în apel ca inadmisibilă, instanța de apel, conform motivării care se regăsește în Decizia nr. 345 din 14 iunie 2001, a trecut mai departe, la analiza interesului intervenienților de a formula această cerere, aspect ce ținea, de asemenea, de îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de intervenție, considerând inadmisibilă cererea de intervenție principală întrucât imobilul a fost proprietatea exclusivă a autoarei reclamantului fiind dobândit sub regimul separației de bunuri ale soților, așa cum rezulta din actul de proprietate autentificat la 31 mai 1929 și procesul verbal din 29 februarie 1940, Aceste susțineri se regăsesc în opinia scrisă a apelantului R.I.M.A.

față de cererea de intervenție principală, prin care cerea respingerea acesteia. Având în vedere considerentele pentru care a fost reținută inadmisibilitatea în principiu a acestei cereri de intervenție în principiu este justificată nernenționarea lor în partea introductivă a încheierii din 31 mai 2001, raportat la faptul că aceste aspecte țineau și de determinarea calității procesuale active a reclamantului, și astfel de soluționarea apelului. Ținând cont de faptul că motivarea respingerii ca inadmisibilă în principiu a cererii de intervenție principală formulată în apel de către recurenții de față se regăsește în cuprinsul deciziei nr. 345/14 iunie 2001, nu se poate reține nemotivarea acestui aspect de către instanța de apel.

Motivarea sumară nu reprezintă un motiv de casare putând fi suplinită prin analiza făcută de instanța de recurs prin raportare la prevederile art. 304 pct. 7 și 10, în vigoare la data declarării recursului, coroborate cu cele ale art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Instanța de recurs va răspunde la aceste motive ale recurenților intervenienți mai jos, cu prilejul analizei motivului formulat de către recurentul S.R.I., prin care se susține nedovedirea de către reclamant a faptului că este unicul succesor al fostului proprietar al imobilului, raportat la susținerile formulate în cererea de intervenție principală. Este nefondată susținerea recurenților în sensul că instanța de apel nu ar fi pus în discuție admisibilitatea cererii de intervenție principale sub aspectul lipsei calității procesuale active acestora.

Instanța de apel a pus în discuție admisibilitatea cererii de intervenție principală, una dintre condițiile de admisibilitate fiind cea a interesului propriu de a interveni în proces. Or, interesul de a interveni în proces este dat tocmai de pretinsa calitate de proprietari asupra unei părți din imobil. în acest context a fost analizată de către instanța de apel aflarea sau nu în patrimoniul antecesorului intervenienților a unei părți din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. În consecință nu sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ., texte le lege invocate de către recurenții intervenienți în susținerea recursului. În ceea ce privește recursurile declarate de către S.R.I., Statul Român și Consiliul General al Municipiului București, împotriva Deciziei nr. 285 din 05 iunie 2003 având în vedere că acestea conțin, în esență, aceiași gen de critici urmează a fi analizate împreună, cu sublinierea elementelor de diferențiere.

Referitor la recursul declarat de către S.R.I., urmează a fi înlăturate ca lipsite de interes criticile prin care se invocă aspecte de nelegalitate care ar afecta alte părți decât recurentul S.R.I. Aceste motive sunt cele prin care se susține faptul că dispozitivul deciziei ar cuprinde dispoziții contradictorii legat de soluționarea intervenției principale formulată de M.F.P. și că instanța de ape! nu s-ar fi pronunțat cu privire la cererile de intervenție principală formulate de D.Ș.A., D.Z.T., D.R.B., M.I., B.K.E.E.A. și M.A., întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În toate cele trei recursuri s-a susținut că imobilul nu putea fi restituit în natură, întrucât face parte din domeniul public fiind afectat unui serviciu public absolut necesar satisfacerii nevoilor de apărare, ordine publică și siguranță națională, respectiv învățământ, și că a intrat cu titlu în proprietatea statului.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 invocat chiar de către acești recurenți pentru a-și justifica susținerile "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat." Astfel, potrivit acestui text de lege, pentru ca bunurile dobândite de stat în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie în care se află și imobilul în litigiu, să fie considerate că fac parte din domeniul public, și ca atare să beneficieze de regimul juridic specific, trebuie să fie îndeplinită condiția ca aceste bunuri să fi intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Or, prin cererea de chemare în judecată se pretinde tocmai faptul că nu este îndeplinită condiția prealabilă impusă de acest text de lege pentru ca bunul să fie considerat ca făcând parte din domeniul public și anume să fi intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil. Simpla afectare a bunului care face parte din categoria specială la care se referă art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 unui serviciu public de interes național sau existența dreptului de administrare nu reprezintă un impediment la admiterea acțiunii în revendicare, singura condiție prevăzută de art. 6 alin. (2) din aceeași Lege pentru a se revendica un astfel de bun fiind aceea ca bunul să fi intrat fără titlu în proprietatea statului.

Având în vedere că aceasta este o dispoziție specială care reglementează situația bunurilor dobândite de stat în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989, derogatorie de la dreptul comun, în acest caz nu se aplică dispozițiile dreptului comun referitoare la bunurile aparținând domeniului public la care fac trimitere recurenții. În ceea ce privește titlul statului, instanța de apel a reținut din interpretarea probelor administrate în cauză că din anexa la Legea nr. 119/1948, depusă în apel, rezultă că imobilul în litigiu nu a fost preluat de stat prin acest act normativ, așa cum greșit reținuse prima instanță, dar nici prin Decr.nr. 92/1950, cum comunicase inițial D.G.A.F.I., ulterior dovedindu-se că aceste relații priveau un alt imobil.

În aceste condiții, contrazice actele dosarului susținerea recurentului Consiliul General al Municipiului București, neargumentată de altfel, în sensul că imobilul în cauză ar fi trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948. Pârâții în cauză nu au oferit alte informații din care să reiasă titlul în baza căruia a fost preluat imobilul în litigiu de către stat. Faptul că în 1990, când i-a fost transmis S.R.I. dreptul de administrare asupra unei părți a imobilului în cauză acesta se afla în proprietatea statului nu înseamnă că a intrat cu titlu în proprietatea statului, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Este nefondată susținerea recurentului S.R.I. în sensul că în temeiul art. 1169 C. civ.

sarcina probării titlului preluării de către stat a imobilului revenea reclamantului. Dovada pe care trebuia să o facă reclamantul era doar aceea că imobilul a fost proprietatea antecesorului său și că în prezent se află în proprietatea statului. Nu i se poate impune reclamantului să facă dovada unui fapt negativ, și anume lipsa titlului statului. Statul prin reprezentanții săi trebuia să facă dovada titlului în baza căruia a dobândit în proprietate imobilul în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, în speță nu s-a făcut această dovadă, astfel că imobilul apare ca fiind preluat fără titlu. Sunt nefondate și susținerile recurentului S.R.I. în sensul că reclamantul nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate al antecesorilor săi asupra imobilului în cauză, că aceștia l-ar mai fi avut în patrimoniu la data trecerii în proprietatea statului și că este singurul succesor al fostului proprietar al imobilului revendicat în cauză.

Reclamantul R.l.M.A. este singurul succesor al defunctei M.I., potrivit certificatului de moștenitor aflat la dosar. Terenul în cauză a fost cumpărat de către M.I. în timpul căsătoriei cu N.M., în 1929, în regimul separației de bunuri guvernat de C. civ. de la 1864. La acest moment aceasta era situația regulă, alegerea unui alt regim matrimonial trebuind să fie făcută expres prin actul de căsătorie. În contract figurează în calitate de cumpărătoare M.I., aceasta fiind trecută în calitate de unică proprietară și în C.F. din 1940, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1.977 mp și clădire. Faptul că în contract se menționează că M.I. a cumpărat imobilul cu autorizația și consimțământul soțului său N.M.

nu înseamnă că imobilul a fost dobândit în comun, ci reflectă regimul juridic specific acelei perioade care prevedea încheierea de către soție a actelor juridice care implicau înstrăinarea unor bunuri mobile aparținând regimului dotat cu autorizarea soțului. De asemenea faptul că autorizațiile de construire au fost dobândite la cererea lui N.M. nu duce la concluzia că acesta era coproprietar al imobilului, situație contrazisă de mențiunile din C.F. din 1940, la care s-a făcut trimitere anterior și la prevederile C. civ. referitoare la accesiune. Imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului anterior anului 1953 conform relațiilor primite de S.R.I. prin adresa din 8 ianuarie 2001 de la Primăria municipiului București, în aceeași adresă menționând-se că "imobilul în cauză, fosta proprietate M., figura la acea dată ca fiind naționalizat." Astfel, nu s-a pus problema incidenței Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a C. fam.

care a adus modificări relațiilor patrimoniale dintre soți în ceea ce privește regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Chiar dacă s-ar fi pus problema incidenței acestui decret asupra imobilului în cauză nu este cert că acesta s-ar fi încadrat în categoria bunurilor comune, în rapo