ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4731/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul L.M. a chemat

în judecată Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, prin

ministrul său, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie amendat

conducătorul instituției pârâte cu 148 RON/zi începând din data când se va

emite reclamantului ordinul de profesor universitar Algebră, poziția 22 la

Catedra de matematică a Universității "S.H." București, începând cu semestrul

II al anului universitar 2003/2004 și să-i fie acordate despăgubiri de 20.000

RON, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (1) și (2) și art. 25 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința civilă

nr. 4070 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea reclamantului ca lipsită de

interes în privința aplicării amenzii, iar cererea de despăgubiri ca

neîntemeiată.

Au fost obligați

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului la plata sumei de 1000 RON

către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată admise în parte.

În motivarea

soluției, instanța de fond a reținut că, în speță, executarea Sentinței nr.

1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal, trebuia să se facă până la data de 19 decembrie 2010

pentru că a rămas irevocabilă prin nerecurare la 19 noiembrie 2010, iar

obligația a fost executată la 30 mai 2011, după introducerea acțiunii.

Pe de altă parte, s-a

constatat că la data de 30 mai 2011 ministrul M.E.C.T.S. a emis actul

administrativ prin care se confirmă reclamantul pe postul de profesor

universitar poziția 22 algebră la catedra de matematică - Facultatea de

matematică-informatică a Universității S.H. din București, astfel că fiind

executată decizia, reclamantul nu mai justifică un interes practic în cererea

de aplicare a amenzii.

În ceea ce privește

despăgubirile, s-a constatat că reclamantul nu a administrat probe în dovedirea

prejudiciului și a cuantumului daunelor pretinse.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs atât pârâtul Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, cât și reclamantul L.M.

Prin Decizia civilă

nr. 1436 din 16 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâtul

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului împotriva Sentinței

nr. 4070 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios și administrativ și fiscal, și, în consecință, a modificat sentința

atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea

cheltuielilor de judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței; a respins

recursul declarat de reclamantul M.L. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat

În motivarea acestei

soluții, instanța de control judiciar a reținut că cererea adresată instanței

de fond a vizat aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pentru

neexecutarea unei hotărâri judecătorești conform art. 24 din Legea nr. 554/2004

și acordarea de despăgubiri pentru neemiterea ordinului timp de 7 ani, titlul

executoriu a cărui neexecutare se invocă fiind Sentința nr. 1629/2010 a Curții

de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin

nerecurare la 19 noiembrie 2010.

Reclamantul a

solicitat executarea acestei sentințe la 9 decembrie 2010, a revenit la 31

ianuarie 2011.

A mai reținut că la

12 noiembrie 2010, reclamantul M.L. a formulat o cerere în temeiul art. 281

alin. (1) C. proc. civ. și art. 281

2

C. proc. civ., respectiv

îndreptarea erorii materiale și completarea Sentinței civile nr. 1629 din 7

aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal; cererea a fost respinsă de instanța de fond prin Încheierea din 22

decembrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 2568/2/2008, dar prin Decizia nr. 2248

din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ, a fost admis recursul, a fost casată încheierea, a fost admisă

în parte cererea în sensul că se va trece în dispozitivul Sentinței civile nr.

1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal "Constată nelegalitatea Ordinului M.E.C.T.S. nr.

4641/2004", "Obligă pârâtul la 6.426,05 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată către reclamant. Cu recurs în 15 zile de la comunicare", a fost

respinsă cererea în rest.

Ulterior, a fost

emis, la 30 mai 2011, de către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului Ordinul nr. 4309/2011 prin care a fost pusă în executarea Sentinței

nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal.

A apreciat că, în

condițiile în care s-a constatat că nu pot fi aplicate dispozițiile art. 24 din

Legea nr. 554/2004 pentru că executarea nu s-a făcut deoarece a existat o

cerere de completare a dispozitivului sentinței, nu pot fi acordate nici

despăgubiri, reclamantului-recurent conform art. 24 alin. (2) teza ultimă din

Legea nr. 554/2004.

Recursul declarat de

M.E.C.T.S. a fost apreciat ca fondat, în condițiile în care cererea

reclamantului formulată potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004 a fost respinsă

ca lipsită de interes în ceea ce privește aplicarea amenzii și ca neîntemeiată

în privința despăgubirilor și deci nu se poate considera că reclamantul "a

căzut în pretenții", în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva Deciziei

nr. 1436 din 16 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat

contestație în anulare recurentul M.L., solicitând anularea hotărârii instanței

de recurs și admiterea tuturor capetelor de cerere din cauza nr. 266/2/2011,

pentru motive încadrate în dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea contestației,

s-a susținut, în esență, că decizia contestată este rezultatul unor greșeli

materiale involuntare și evidente, rezultate fie prin confundarea unor date

calendaristice la care contestatorul a făcut trimitere, fie prin confundarea

unor elemente apărute în timpul dezlegării recursului.

Astfel, se critică

faptul că instanța de recurs a omis faptul că OM.E.C.T.S. nr. 4309 din 30 mai

2011 a fost prezentat de intimatul-pârât numai după ce acesta a fost acționat

în instanță, căci acesta nu a vrut să execute de bunăvoie Sentința nr.

1629/2010 a Curții de Apel București, deși a fost somat în repetate rânduri; că

în mod eronat a reținut că ordinul ar fi fost emis în termenul legal de 30 de

zile; că instanța de control judiciar nu a reținut unele dintre considerentele

instanței de fond; că întârzierea intimatului-pârât în emiterea ordinului i-a

adus prejudicii materiale contestatorului.

Examinând cauza și

decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta

contestație în anulare este inadmisibilă, și o va respinge, pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. prevede că:

"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

În cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,

etc.

Fiind un text de

excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată

extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici

modul cum instanța a înțeles să interpreteze înscrisurile cauzei sau

prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de

interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a

aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Față de cele ce

preced, analizând decizia criticată, Înalta Curte apreciază că în pricina de

față nu pot fi identificate elemente de natură a contura existența unei erori

materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Nici aspectele

invocate de către contestator nu pot fi încadrate în ipoteza unei erori

materiale în sensul dispozițiilor procedurale sus-citate.

Susținerile din

motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor

invocate în recurs, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a

recursului.

Pe de altă parte, se

constată că instanța de control judiciar a analizat temeinic motivele de recurs

și argumentele contestatorului apreciate a fi pertinente în cauză, neputându-se

reține incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. numai pentru că

instanța de recurs nu a adoptat interpretarea dorită de către contestator.

Înalta Curte are în

vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant,

Curtea reamintește faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina

redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de

a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea

semnificația unui "apel-recurs deghizat" ci trebuie să fie

justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

O cale extraordinară

de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre

este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența

unui "defect fundamental".

De asemenea Curtea,

permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică

respectarea principiului res judicata, iar posibilitatea de desființare a unei

hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105 din 03

Hotărârea din 29 iulie 2008).

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge contestația

în anulare formulată de M.L. împotriva Deciziei nr. 1436 din 16 martie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2013.

Procesat

de GGC - NN