ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4731/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul L.M. a chemat în judecată Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, prin ministrul său, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie amendat conducătorul instituției pârâte cu 148 RON/zi începând din data când se va emite reclamantului ordinul de profesor universitar Algebră, poziția 22 la Catedra de matematică a Universității "S.H." București, începând cu semestrul II al anului universitar 2003/2004 și să-i fie acordate despăgubiri de 20.000 RON, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (1) și (2) și art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința civilă nr. 4070 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea reclamantului ca lipsită de interes în privința aplicării amenzii, iar cererea de despăgubiri ca neîntemeiată. Au fost obligați Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului la plata sumei de 1000 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată admise în parte. În motivarea soluției, instanța de fond a reținut că, în speță, executarea Sentinței nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, trebuia să se facă până la data de 19 decembrie 2010 pentru că a rămas irevocabilă prin nerecurare la 19 noiembrie 2010, iar obligația a fost executată la 30 mai 2011, după introducerea acțiunii.

Pe de altă parte, s-a constatat că la data de 30 mai 2011 ministrul M.E.C.T.S. a emis actul administrativ prin care se confirmă reclamantul pe postul de profesor universitar poziția 22 algebră la catedra de matematică - Facultatea de matematică-informatică a Universității S.H. din București, astfel că fiind executată decizia, reclamantul nu mai justifică un interes practic în cererea de aplicare a amenzii. În ceea ce privește despăgubirile, s-a constatat că reclamantul nu a administrat probe în dovedirea prejudiciului și a cuantumului daunelor pretinse. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs atât pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cât și reclamantul L.M.

Prin Decizia civilă nr. 1436 din 16 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului împotriva Sentinței nr. 4070 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios și administrativ și fiscal, și, în consecință, a modificat sentința atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței; a respins recursul declarat de reclamantul M.L.

împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat În motivarea acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut că cererea adresată instanței de fond a vizat aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești conform art. 24 din Legea nr. 554/2004 și acordarea de despăgubiri pentru neemiterea ordinului timp de 7 ani, titlul executoriu a cărui neexecutare se invocă fiind Sentința nr. 1629/2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin nerecurare la 19 noiembrie 2010. Reclamantul a solicitat executarea acestei sentințe la 9 decembrie 2010, a revenit la 31 ianuarie 2011. A mai reținut că la 12 noiembrie 2010, reclamantul M.L.

a formulat o cerere în temeiul art. 281 alin. (1) C. proc. civ. și art. 281 2 C. proc. civ., respectiv îndreptarea erorii materiale și completarea Sentinței civile nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal; cererea a fost respinsă de instanța de fond prin Încheierea din 22 decembrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 2568/2/2008, dar prin Decizia nr. 2248 din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, a fost admis recursul, a fost casată încheierea, a fost admisă în parte cererea în sensul că se va trece în dispozitivul Sentinței civile nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal "Constată nelegalitatea Ordinului M.E.C.T.S.

nr. 4641/2004", "Obligă pârâtul la 6.426,05 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant. Cu recurs în 15 zile de la comunicare", a fost respinsă cererea în rest. Ulterior, a fost emis, la 30 mai 2011, de către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului Ordinul nr. 4309/2011 prin care a fost pusă în executarea Sentinței nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. A apreciat că, în condițiile în care s-a constatat că nu pot fi aplicate dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru că executarea nu s-a făcut deoarece a existat o cerere de completare a dispozitivului sentinței, nu pot fi acordate nici despăgubiri, reclamantului-recurent conform art. 24 alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 554/2004.

Recursul declarat de M.E.C.T.S. a fost apreciat ca fondat, în condițiile în care cererea reclamantului formulată potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004 a fost respinsă ca lipsită de interes în ceea ce privește aplicarea amenzii și ca neîntemeiată în privința despăgubirilor și deci nu se poate considera că reclamantul "a căzut în pretenții", în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva Deciziei nr. 1436 din 16 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare recurentul M.L., solicitând anularea hotărârii instanței de recurs și admiterea tuturor capetelor de cerere din cauza nr. 266/2/2011, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. În motivarea contestației, s-a susținut, în esență, că decizia contestată este rezultatul unor greșeli materiale involuntare și evidente, rezultate fie prin confundarea unor date calendaristice la care contestatorul a făcut trimitere, fie prin confundarea unor elemente apărute în timpul dezlegării recursului. Astfel, se critică faptul că instanța de recurs a omis faptul că OM.E.C.T.S. nr. 4309 din 30 mai 2011 a fost prezentat de intimatul-pârât numai după ce acesta a fost acționat în instanță, căci acesta nu a vrut să execute de bunăvoie Sentința nr. 1629/2010 a Curții de Apel București, deși a fost somat în repetate rânduri; că în mod eronat a reținut că ordinul ar fi fost emis în termenul legal de 30 de zile; că instanța de control judiciar nu a reținut unele dintre considerentele instanței de fond; că întârzierea intimatului-pârât în emiterea ordinului i-a adus prejudicii materiale contestatorului.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă, și o va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze înscrisurile cauzei sau prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil. Față de cele ce preced, analizând decizia criticată, Înalta Curte apreciază că în pricina de față nu pot fi identificate elemente de natură a contura existența unei erori materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Nici aspectele invocate de către contestator nu pot fi încadrate în ipoteza unei erori materiale în sensul dispozițiilor procedurale sus-citate.

Susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor invocate în recurs, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului. Pe de altă parte, se constată că instanța de control judiciar a analizat temeinic motivele de recurs și argumentele contestatorului apreciate a fi pertinente în cauză, neputându-se reține incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. numai pentru că instanța de recurs nu a adoptat interpretarea dorită de către contestator. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat" ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105 din 03 Hotărârea din 29 iulie 2008). Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge contestația în anulare formulată de M.L. împotriva Deciziei nr. 1436 din 16 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2013. Procesat de GGC - NN