ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1010/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Inițial, prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și chemata în garanție Universitatea B., plata drepturilor salariale pentru perioada 01.03.2004 - 01.10.2011, estimate la suma de 339.219,3 RON, daune morale de 75.000 RON, consemnarea în carnetul de muncă a acestei sume și daune interese de 1000 RON/zi.

Prin sentința civilă nr. 6881/4.12.2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MECTS, excepția lipsei plângerii prealabile și admisă excepția tardivității acțiunii, fiind respinsă acțiunea reclamantului ca tardiv formulată.

Recursul declarat de către reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr. 1593/3.04.2015 și, fiind casată sentința atacată, a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București sub nr. x/2012*.

Prin sentința civilă nr. 1451/21.04.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și chemata în garanție Universitatea B. ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a motiva această soluție instanța de fond a reținut că reclamantul a participat la concursul organizat- de Universitatea "B." în perioada decembrie 2003 - ianuarie 2004 pentru ocuparea postului de profesor universitar, poziția 22 din Statul de Funcții al Catedrei de Matematică a Universității B., fiind declarat câștigător.

După validarea concursului de Consiliul Facultății de Matematică - Informatică, respectiv de Senatul Universității B., dosarul concursului a fost înaintat Ministerului Educației Naționale pentru emiterea ordinului de confirmare a titlului universitar.

În urma acestei proceduri, Ministerul a emis Ordinul nr. 3895/25.05.2004, prin care s-a hotărât ca reclamantului să nu i se acorde titlului didactic de profesor universitar.

Împotriva acestui act, reclamantul a formulat Contestația nr. 17088/06.06.2004, calea administrativă de atac fiind soluționată prin Ordinul nr. 3967/26.04.2005, în sensul respingerii.

Ordinele nr. 3895/25.05.2004 și nr. 3967/26.04.2005 au făcut obiectul unei acțiuni promovate pe rolul Curții de Apel București, prin care s-a solicitat anularea lor, cauza fiind soluționată prin sentința civilă nr. 1364/23.02.2011, în cuprinsul căreia instanța a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cererii, soluția rămânând definitivă prin respingerea recursurilor formulate.

S-a apreciat, contrar susținerilor reclamantului, că acestea sunt actele care i-au vătămat drepturile reclamantului.

Instanța de fond a apreciat că, în materia contenciosului administrativ, posibilitatea reparării prejudiciului este condiționată de anularea actului administrativ, condiție care, așa cum s-a arătat anterior, nu este îndeplinită în speță, de vreme ce reclamantul din prezenta cauză a renunțat la judecarea cererii având un astfel de obiect.

De asemenea, s-a reținut că, deși, prin încheierea de ședință din 05.12.2016, i s-a pus în vedere reclamantului să precizeze "dacă prejudiciul a cărui recuperare se solicită prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată reprezintă consecința emiterii Ordinului nr. 5656/12.12.2005 sau a Ordinelor nr. 3895/25.05.2004 și nr. 3967/26.04.2005", acesta nu a făcut o astfel de precizare, ci a menționat că solicită repararea prejudiciului produs ca urmare a emiterii cu întârziere a Ordinului nr. 4309/30.05.2011 .

Într-o atare situație, nesolicitându-se repararea prejudiciului produs prin emiterea nelegală a unui act administrativ, ci repararea unui prejudiciu în sens civil, Curtea a apreciat că în speță nu suntem în ipoteza reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004, acesta fiind temeiul de drept indicat de reclamant.

Și în cazul în care, s-ar aprecia (deși nu poate proceda de o asemenea manieră, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității) că, în realitate, reclamantul solicită repararea prejudiciului produs ca urmare a emiterii Ordinului nr. 5656/12.12.2005 (care, contrar susținerilor reclamantului, nu a anulat sau revocat Ordinele nr. 3895/25.05.2004 și nr. 3967/26.04.2005) acțiunea este neîntemeiată, prejudiciul având un mare grad de incertitudine.

Relativ la acest aspect, s-a reținut, pe de o parte, că, în toată perioada în care reclamantul pretinde că a încercat un prejudiciu, acesta și-a desfășurat activitatea la A.S.E., iar, pe - de altă parte, că la dosar nu există nicio dovadă în sensul că reclamantul ar fi cumulat cele două norme didactice, aceasta fiind doar o posibilitatea și nu o certitudine.

Mai mult decât atât, și cele două ore suplimentare pe care susține că le presupune norma de conferențiar universitar în plus față de cea de profesor universitar i-au fost plătite, astfel că nu a suferit nici un prejudiciu.

De asemenea, referitor la diferența de venit dintre cele două norme didactice, relevant este că Ordinele nr. 3895/25.05.2004 și nr. 3967/26.06.2005 nu au fost anulate, reclamantul renunțând la acțiunea care a avut ca obiect anularea acestor două acte normative.

S-a considerat că acesta este momentul în care prejudiciul încercat de reclamanta ar fi avut un grad de certitudine (fiind plasate în timp imediat după finalizarea procedurii de concurs pentru ocuparea locurilor libere) care ar fi permis repararea prejudiciului.

Pentru a ajunge la o astfel de concluzie, s-a avut în vedere faptul că nu s-a probat în nici un fel că la data la data emiterii Ordinului nr. 5656/12.12.2005 (acesta fiind singurul act administrativ anulat, care ar face, astfel, posibilă promovarea unei acțiuni întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004) la Universitatea "B." existau locuri libere de profesor universitar și că, în această situație, reclamantul, în lipsa actului administrativ nelegal, ar fi ocupat cu siguranță unul dintre locuri.

În sfârșit, relativ la capătul de cerere având ca obiect obligarea la repararea prejudiciului moral, Curtea opinează că, în lumina celor prezentate anterior, reținând și faptul că, deși reclamantul face referire la prestigiul științific de reputate matematician, cunoscut și citat internațional, la climatul de neîncredere printre membrii breslei sale și timpul pe care ar fi putut să îl folosească pentru cercetare, nu a produs nicio dovadă care să ateste aceste aspecte, petitul este neîntemeiat.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, dat fiind faptul că Universitatea "B." nu are nicio atribuție în ceea ce privește emiterea Ordinului nr. 4309/30.05.2011, ținând cont și de concluziile reclamantului în sensul că nu are pretenții în raport cu chematul în garanție (fără, însă, să renunțe la judecată în contradictoriu cu această parte), aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., dar și împotriva încheierilor din 16.11.2015 și 14.02.2017 prin care au fost respinse cererile de recuzare, considerând că aceste hotărâri sunt netemeinicie, nelegale și a solicitat să fie admis recursul, casate hotărârile recurate, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost modificată, cu cheltuielile de judecată la fond și în recurs, în ambele cicluri procesuale.

A fost criticată soluția instanței de fond pentru că ar conține omisiuni, contradicții și motive străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, s-a considerat că, în afara acțiunii, instanța de fond a reținut că nu s-a probat în niciun fel că la data emiterii Ordinului nr. 5656/12.12.2005 (...) existau locuri libere de profesor universitar, problemă străină cauzei și s-a făcut referire la OM nr. 3895/2004 și OM nr. 3967/2005, care nu aveau legătură cu temeinicia acțiunii sale.

Recurentul susține că prin sentința atacată instanța de fond a reținut greșit situația de fapt pentru că nu a înțeles că, deși nu aceasta era problema ridicată prin acțiune, un ordin de confirmare ca profesor universitar, respectiv OM nr. 4309/2011, desființează toate ordinele anterioare lui, adică OM nr. 565/2005, care la rândul său a desființat OM nr. 3967/2005, contestat și care a desființat OM nr. 3895/25.05.2004. S-a spus că OM nr. 5656/12.12.2005 este absolut nerelevant în cauză pentru că el, ca și cele anterioare, a fost anulat de sentința nr. 1629/7.04.2010 și a stat la baza acțiunii sale.

Soluția instanței de fond, în opinia recurentului a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar a fost invocat și art. 304

1

C. proc. civ.

Judecătorul fondului nu a observat că doar după data comunicării Ordinului OM nr. 4309/2011 putea recurentul să solicite repararea prejudiciului creat de OM nr. 5656/2012, anulat prin hotărâre irevocabilă și care prin însăși existența lui a anulat pe cele precedente.

Din expertiza efectuată în cauză rezultă că în unii dintre anii universitari incidenți cauzei recurentul a avut cumul de funcții la B. unde a fost plătit doar la norma de conferențiar universitar și nu la aceea de profesor universitar, tocmai pentru că MECTS emisese tardiv OM nr. 4309/2011, dat instanța de fond nu a respectat nici Decizia de casare nr. 1593/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Soluția instanței de fond cuprinde o eroare de aplicare a legii și cu privire la chemata în garanție, deoarece în primul ciclu procesual nu a fost discutată, iar apoi recurentul a formulat cerere în care a arătat că nu este îndeplinită cerința precisă pentru formularea unei cereri de chemare în garanție a B. și se impunea respingerea cererii ca inadmisibilă și nu ca neîntemeiată, consecința legală fiind admiterea excepției calității procesuale pasive a B..

A fost criticată soluția instanței de fond și pentru că recurentul îndeplinea condițiile cerute de lege pentru revendicarea pagubelor produse prin necomunicarea actului de către MECTS sau, mai exact, prin comunicarea tardivă, după un alt proces (dosar nr. x).

Tot o aplicare greșită a legii s-a făcut și pentru că instanța de fond nu a ținut seama de jurisprudența depusă la dosar (Decizia nr. 3164/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) prin care au fost acordate daune.

A fost încălcat principiul contradictorialității, dreptului la apărare al recurentului-reclamant și dreptul la un proces echitabil pentru că la instanța de fond nu s-au pus în discuția părților aspectele noi deduse din multitudinea înscrisurilor solicitate de instanță și depuse de acesta.

Cât privește recursul împotriva încheierilor din 16.112.2015 și 14.02.2017, de respingere a recuzărilor, recurentul a arătat că acestea trebuiau să fie admise și pentru că dosarul nr. x nu a fost repartizat aleatoriu.

La rejudecarea dosarului la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în septembrie 2015, doamna judecător C., care se pronunțase în primul ciclu procesual pe fondul dosarului nr. x, a fost considerată compatibilă, iar în septembrie 2016 dosarul a fost reluat e un alt judecător fără a-i fi repartizat aleatoriu.

Acest nou judecător a repus cauza pe rol și a solicitat depunerea unor înscrisuri, după efectuarea expertizei contabile.

Atașat cererii de recurs s-a depus copia sentinței civile nr. 238/03.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal și încheierea civilă din 09.12.2014.

Intimatul MECTS a depus întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită, după precizarea cererii depusă în fața Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu cererea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu MECTS și B. prin care a solicitat:

- plata drepturilor salariale pentru perioada 01.03.2004 - 01.10.2011, indexate cu rata dobânzii de politica monetara a BNR și constând în suma de 339 219,3 RON;

- suma cuvenita ca urmare a faptului ca din 29.01.2004, conform deciziei Senatului B., a fost declarat câștigătorul concursului de profesor universitat pentru poz. 22 Algebra, de la Facultatea de Matematică - Informatica a sus-numitei universități, iar vina de a nu fi intrat in posesia banilor revenind MECTS;

- daune morale de 75 000 RON, constituite din cate 5000 RON/semestru universitar, pentru cele 15 semestre, cat a fost suspus oprobriului public și suferințelor, de către MECTS; consemnarea în carnetul său de munca (actualmente în poziția corespunzătoare lui, din Registrul național al angajaților), a sumei de 339.219,3 RON, a drepturilor salariale de mai sus, ca parte efectiva și absolut necesară la calculul viitoarei sale pensii de asigurări sociale; daune-interese de cate 1000 RON/zi, de la 7 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, dar criticile recurentului ce vizează această soluție sunt nefondate, ca și cele referitoare la soluțiile instanței de fond dispuse prin încheierile din 16.11.2015 și 14.02.2017.

Prin încheierea din 16.11.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea reclamantului A. prin care a solicitat să se ia act de starea de incompatibilitate și cea prin care a fost formulată cererea de recuzare a doamnei judecător C..

Criticile recurentului-reclamant împotriva acestei soluții sunt nefondate, deoarece, chiar dacă dosarul nr. x a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca urmare a deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna judecător C. nu era incompatibilă să soluționeze cauza întrucât inițial, a dispus respingerea acțiunii reclamantului ca tardivă, iar conform art. 99 alin. (6) din Hotărârea CSM nr. 387/2005 prin care a fost aprobat Regulamentul de ordine interioară a instanțelor de judecată, astfel cum a fost modificat, cauzele trimise spre rejudecare după desființare/casare revin la completul inițial investit.

Pentru a fi incident motivul de recuzare sau incompatibilitate prevăzut la art. 24 alin. (1) C. proc. civ. și, respectiv, art. 27 alin. (7) C. proc. civ., se impune ca judecătorul să se fi pronunțat pe fondul pricinii, or, în speță, doamna judecător C. a soluționat cauza în primul ciclu procesual, pe baza unei excepții, iar instanța de recurs a apreciat că se impune soluționarea cauzei pe fond și, de aceea, soluția dată prin încheierea din 16.11.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal este legală, iar criticile recurentului sunt nefondate.

Pentru că s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare după ce dosarul a fost soluționat pe baza unei excepții și cu respectarea prevederilor art. 99 alin. (6) din Hotărârea Plenului CSM nr. 387/2005, nu era necesară repartizarea aleatorie după reînregistrarea dosarului la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal pentru că dosarul a fost repartizat completului inițial investit, căruia i-a fost transmis dosarul cu respectarea principiului repartizării aleatorii.

Prin încheierea din 14.02.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de recuzare a doamnei judecător D., formulată de reclamantul A..

Criticile recurentului în privința acestei încheieri vizează, în principal, faptul că nu s-a procedat la repartizarea aleatorie a dosarului în momentul în care doamna judecător C. a fost transferată de la Curtea de Apel București la Înalta Curte de Casație și Justiție, însă, situațiile în care se procedează la o nouă repartizare aleatorie a unei cauze sunt strict și limitativ prevăzute în Regulamentul de ordine interioară a instanțelor, iar între acestea nu se regăsește și aceea în care un judecător ce a fost desemnat aleatoriu să soluționeze o cauză, se transferă de la acea instanță.

Transferul unui judecător de la o instanță echivalează cu absența și, deci, neparticiparea la judecata dosarului și astfel devin aplicabile prevederile art. 110 alin. (8) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 de aprobare a Regulamentului de ordine interioară a instanțelor, potrivit cărora, în caz de absență, compunerea completului de judecată se va realiza prin participarea judecătorilor din planificarea de permanență.

De aceea, în cauză nu era necesară o nouă repartizare aleatorie a cauzei.

Nu pot constitui motive de recuzare nici faptul că judecătorul a repus cauza pe rol, după ce a dispus amânarea pronunțării, deoarece aceste măsuri procedurale sunt luate cu respectarea prevederilor art. 260 alin. (1) C. proc. civ. (1865) și art. 151 alin. (1) C. proc. civ. (1865).

Cu privire la sentința pronunțată de instanța de fond, primul motiv de recurs invocat a fost cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv ce nu este fondat.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este nelegală când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Recurentul, în motivarea acestui motiv de recurs, invocă faptul că instanța de fond a reținut greșit situația de fapt și a interpretat greșit acțiunea dedusă judecății, or, aceste aspecte nu se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Dar, chiar și apreciind că această critică s-ar încadra în acest motiv de recurs, soluția instanței de fond este motivată cu respectarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., fiind prezentate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților și nu conține nici motive contradictorii, astfel că acest motiv de recurs nu poate fi reținut ca fondat.

Al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea este nelegală dacă este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Chiar dacă nu a fost indicat textul sau textele de lege care au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de fond, însă pentru că au fost invocate și prevederile art. 304

1

C. proc. civ., vor fi analizate criticile recurentului, critici ce sunt nefondate.

Cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2, 11, 17, 18 și 19 din Legea nr. 554/2004, iar, așa cum s-a reținut în Decizia nr. 1593/3.04.2015 a Înaltei Curți, secția contencios administrativ și fiscal, din variate considerente, de ordin procedural, cererile accesorii referitoare la acordarea daunelor materiale în numeroasele litigii ce au existat au rămas nesoluționate pentru că reclamantul a renunțat la judecata lor, iar asupra acestor chestiuni de fapt urma să se aplece instanța de rejudecare, în măsura în care va aprecia ca relevant și necesar.

La rejudecare, instanța a solicitat reclamantului, după repunerea cauzei pe rol la 05.12.2016, să precizeze dacă prejudiciul a cărui recuperare se solicită prin promovarea cererii de chemare în judecată reprezintă consecința emiterii Ordinului nr. 5656/12.12.2005 sau a Ordinelor nr. 3895/24.05.2014 și Ordinului nr. 3967/24.05.2005.

Reclamantul a precizat că acțiunea sa decurge din tergiversarea și refuzul emiterii de către Ministerul Educației și Cercetării Științifice a Ordinului nr. 4309/30.05.2011 emis și transmis abia în urma sentinței irevocabile a Curții de Apel București nr. 4070/2011.

Pentru a verifica dacă soluția instanței e fond este legală și temeinică se impun a fi făcute următoarele precizări:

Reclamantul a participat la concursul organizat- de Universitatea B. în perioada decembrie 2003 - ianuarie 2004 pentru ocuparea postului de profesor universitar, poziția 22 din Statul de Funcții al Catedrei de Matematică a universității ante - menționate, fiind declarat câștigător.

După validarea concursului de Consiliul Facultății de Matematică - Informatică, respectiv de Senatul Universității B., dosarul concursului a fost înaintat Ministerului Educației Naționale pentru emiterea ordinului de confirmare a titlului universitar.

În urma acestei proceduri, Ministerul a emis Ordinul nr. 3895/25.05.2004 prin care s-a hotărâre ca reclamantului să nu i se acorde titlului didactic de profesor universitar.

Împotriva acestui act, reclamantul a formulat contestația nr. 17088/06.06.2004, calea administrativă de atac fiind soluționată prin Ordinul nr. 3967/26.04.2005, în sensul respingerii.

Aceste două ordine (Ordinul nr. 3895/2004 și Ordinul nr. 3967/2005) au fost contestate de către reclamant și, în urma rejudecării dispuse de Înalta Curte, prin sentința civilă nr. 1364/23.02.2011 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x, în baza art. 246 C. proc. civ. s-a constatat că reclamantul a renunțat la judecarea capetelor de cerere privind anularea Ordinului nr. 3967/2005 și a Ordinului nr. 3895/2004, precum și la judecarea excepțiilor de nelegalitate și a fost respinsă în rest acțiunea reclamantului .

Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 352/25.01.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Ministerul Educației și Cercetării a emis, pe parcursul soluționării celuilalt litigiu, Ordinul nr. 5656/12.12.2005, anexa 1, poziția 5, care se referă la neconfirmarea reclamantului pe postul de profesor universitar, ordin ce a fost contestat prin cererea ce a formulat obiectul dosarului nr. x al Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 1629/7.04.2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost soluționată această cerere și a fost admisă în parte acțiunea reclamantului A..

A fost constatată nelegalitatea Ordinului MECI nr. 4801/2004 care a stat la baza emiterii Ordinului nr. 5656/2005, a fost anulat în parte Ordinul MECI nr. 5656/2005, anexa 1, poziția 5 și obligat pârâtul să emită un ordin de confirmare a rezultatelor examenului susținut de reclamant pentru postul de profesor universitar la catedra de matematică "B.".

Sentința nu a fost recurată, dar a fost formulată de către reclamantul A. o cerere de îndreptare a erorilor materiale și de completare a omisiunii din sentința civilă nr. 1627/7.04.2010 a Curții de Apel București ce a format obiectul dosarului nr. x al Curții de Apel București, iar prin încheierea din 22.12.2010 a Curții Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale și completarea hotărârii.

Această încheiere a fost recurată, iar prin Decizia nr. 2248/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x a fost admis recursul declarat de A., a fost casată încheierea recurată, admisă în parte cererea în sensul că se va trece în dispozitivul sentinței civile nr. 1629/7.04.2010 a CAB, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

"Constată nelegalitatea Ordinului Ministerului Educației, Cercetării și Inovării nr. 4821/2004. Obligă pârâtul la 6.428,05 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant".

Din prezentarea acestor litigii rezultă că susținerile recurentului potrivit cărora Ordinul nr. 5656/12.12.2005 ar fi desființat Ordinul nr. 3967/2005 și Ordinul nr. 3895/2004, sunt nefondate.

Ordinul nr. 5656/2005 a fost emis de MECI la solicitarea formulată de reclamantul A., dar prin emiterea acestuia nu au fost revocate sau desființate celelalte două ordine prin care erau respinse solicitările identice ale acestuia de confirmare a sa pe postul de profesor universitar în cadrul Universității B. din București.

Mai mult, așa cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. 1364/23.02.2011 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a renunțat la judecarea capetelor de cerere prin care a solicitat anularea Ordinului nr. 3967/2005 și Ordinul nr. 3895/2004, iar în considerentele sentinței civile nr. 1629/7.04.2010 a Curții de Apel București nu rezultă că instanța a apreciat că prin emiterea Ordinului nr. 5656/2005 ar fi fost revocate sau desființate celelalte două ordine anterioare, în acea cauză fiind analizată numai legalitatea ordinului contestat.

Referitor la cele dispuse prin sentința civilă nr. 1629/2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat cerere prin care a solicitat amendarea conducătorului instituției pârâte (MECTS) până la data când va emite ordinul de numire pe postul de profesor universitar la Catedra de Matematică a Universității B., începând cu semestrul al doilea al anului universitar 2003-2004.

Prin sentința civilă nr. 4070/7.06.2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea reclamantului A. de aplicare a amenzii ca lipsită de interes, respinsă cererea de despăgubiri ca neîntemeiată, iar pârâtul Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului și Ministrul Educației Cercetării Tineretului și Sportului au fost obligați la plata sumei de 1000 RON către reclamant.

Prin Decizia nr. 1436/16.03.20012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a fost admis recursul declarat de pârâtul MECTS, modificată sentința atacată, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței, iar recursul declarat de reclamantul A. a fost respins ca nefondat.

În considerentele sentinței s-a constatat că la data de 30 mai 2011 MECTS a emis ordinul prin care se confirmă numirea recurentului pe postul de profesor universitar la catedra de matematică Facultatea de matematică informatică a Universității B. București.

Într-adevăr, prin Ordinul nr. 4309/30.05.2011 emis de MECTS, s-a dispus punerea în executare a sentinței civile nr. 1629/7.04.2010 pronunțată în dosarul nr. x al Curții de Apel București și confirmat pe recurentul A. pe postul de profesor universitar poz. 22, algebră, la Catedra de matematică - Facultatea de matematică informatică a Universității B. din București.

După prezentarea litigiilor existente între recurentul-reclamant A. și pârâtul MECTS și luând act de precizarea făcută de acesta în fața instanței de fond, potrivit căreia acțiunea sa decurge din tergiversarea și refuzul emiterii de către pârât a Ordinului nr. 4309/30.05.2011, se constată că sunt nefondate criticile recurentului în privința soluției instanței de fond.

De altfel, chiar recurentul precizează că Ordinul nr. 5656/12.12.2005 este absolut nerelevant în cauză.

Pentru că temeiul cererii de chemare în judecată este, între altele, și art. 19 din Legea nr. 554/2004, deși recurentul în motivele de recurs nu a făcut trimitere la acesta, în baza art. 304

1

C. proc. civ., instanța de recurs va analiza dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile cerute de acest text, în raport de precizările reclamantului și de criticile formulate în recurs.

Deși au fost invocate prevederile art. 2, 17 și 18 din Legea nr. 554/2004 ca temei al cererii de chemare în judecată, nici la aceste prevederi nu s-au făcut referiri în motivele de recurs, dar față de considerentele deciziei de casare (Dec. nr. 1593/2015 a ICCJ - SCAF) se va analiza incidența art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fara a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cunoască întinderea pagubei".

Acest text instituie o situație de excepție de la regula stabilită prin art. 8 coroborat cu art. 11 din același act normativ, aceea a acțiunilor de plină jurisdicție, prin care să se solicite, printr-un capăt de cerere, acordarea despăgubirilor materiale și/sau morale.

Această regulă stabilește că cererea de despăgubiri reprezintă un capăt de cerere în cadrul acțiunii principale ce are ca obiect anularea unui act administrativ, pentru a da posibilitatea instanței, atunci când analizează legalitatea acestuia, să decidă și cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea acestui act, iar scindarea litigiului, prin introducerea ulterioară a cererii de despăgubire, reprezintă excepția.

Chiar textul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se referă la "anularea actului administrativ" și de aceea, se poate considera că o cerere de acordare a despăgubirilor întemeiată pe art. 19 alin. (1) se poate formula numai dacă anterior a existat o acțiune în anulare a unui act administrativ, iar reclamantul nu a solicitat și repararea prejudiciului cauzat prin emiterea acestui act.

Nu vor putea fi reținute susținerile recurentului potrivit cărora i-ar putea fi acordate despăgubiri pentru emiterea cu întârziere a unui act administrativ (respectiv Ordinul nr. 4309/2011 al MECTS), deoarece, în ipoteza în care persoana vătămată a obținut o hotărâre judecătorească prin care o autoritate publică este obligată să încheie, să modifice sau să elibereze un anumit act, iar autoritatea publică nu se conformează hotărârii judecătorești, atunci partea vătămată are posibilitatea de a solicita instanței de contencios administrativ aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar art. 24 alin. (2) din acest act normativ, în forma în vigoare la momentul soluționării litigiilor anterioare ale reclamantului, prevedea chiar acordarea de despăgubiri pentru întârzierea executării.

De aceea, nu se poate susține că se pot obține despăgubiri în cazul în care cererea vizează aplicarea art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și anterior nu s-a obținut anularea unui act administrativ, despăgubirile fiind solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat de emiterea unui act administrativ anulat printr-o hotărâre judecătorească.

Mai mult, în speță, reclamantul solicită acordarea de despăgubiri nu ca urmare a anulării Ordinului nr. 5656/2005 (apreciat ca nerelevant în cauză de către recurent), ci pentru emiterea cu întârziere a Ordinului nr. 4309/2011.

Or, reclamantul, invocând sentința civilă nr. 1629/2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și refuzul MECTS de a emite ordinul de numire astfel cum s-a dispus prin această sentință, a solicitat aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 și acordarea de despăgubiri pentru emiterea cu întârziere a actului administrativ, iar prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă (Sentința nr. 4070/7.06.2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 1436/2012 a ICCJ - SCAF), cererea sa a fost respinsă.

Nu s-ar putea susține că, deși o cerere de acordare a despăgubirilor pentru neemiterea unui act administrativ, întemeiată pe art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost respinsă, reclamantului îi mai poate fi admisă o cerere de acordare a despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, tot pentru neemiterea aceluiași act administrativ, pentru că s-ar opune puterea de lucru judecat a primei hotărâri.

În privința soluției instanței de fond cu privire la cererea de chemare în garanție a Universității B., criticile recurentului sunt nefondate.

Instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție a Universității B. pentru două argumente: nu are nicio atribuție în ceea ce privește emiterea Ordinului nr. 4309/30.05.2011 și, ținând seama de concluziile reclamantului, în sensul că nu are pretenții în raport cu chematul în garanție, dar fără a renunța la judecată în contradictoriu cu acesta.

Recurentul susține că cererea de chemare în judecată ar fi trebuit să fie respinsă ca inadmisibilă, consecința fiind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Universității B..

Mai întâi, dacă aprecia că cererea de chemare în garanție este inadmisibilă și nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 60 C. proc. civ. - 1865, recurentul avea posibilitatea să renunțe la cererea de chemare în garanție, dar nu a făcut-o.

În al doilea rând, recurentul nu ar putea invoca excepția lipsei calității procesuale pasive a Universității B. pentru că, în baza principiului disponibilității, putea să renunțe la cererea formulată în contradictoriu cu Universității B. și nu să invoce lipsa acesteia de calitate procesuală pasivă.

Pentru că recurentul-reclamant nu a renunțat la cererea de chemare în garanție și pentru că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 60 C. proc. civ. - 1865, soluția instanței de fond în privința acestei cereri este legală și temeinică.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că soluția instanței de fond a fost motivată și nu a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a prevederilor legale, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1451 din 21 aprilie 2017, încheierii din data de 16 noiembrie 2015 și încheierii din data de 14 februarie 2017, ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 martie 2018.