ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5058/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5058/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra contestațiilor

de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea depusă la Înalta Curte de

Casație și Justiție la data de 26 martie 2012 de către L.M. s-a formulat

contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 352 din 25 ianuarie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție.

La data de 27 martie

2012 a formulat contestație în anulare împotriva aceleiași hotărâri și

Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română.

instanței de recurs

Prin Decizia nr. 352

din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost respinse

recursurile formulate de reclamantul L.M. și de intervenienta Asociația

Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională împotriva Sentinței nr.

1364 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că prin Sentința nr. 1364 din 23 februarie

2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a constatat că reclamantul L.M. a

renunțat la judecarea capetelor de cerere privind anularea Ordinelor nr.

3895/2004 și nr. 3967/2005 emise de ministrul educației și cercetării, precum

și la judecarea excepțiilor de nelegalitate invocate. Instanța de fond a

respins, în rest, acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și B.C., reținând că

aceasta este neîntemeiată în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la

plata unor daune materiale indexate cu rata dobânzii de referință, reprezentând

diferența dintre salariul lunar de profesor universitar și salariul de

conferențiar universitar de la începutul semestrului al doilea al anului

universitar 2003/2004 și până la încheierea irevocabilă a acestui proces, în

sumă de 186.792 RON, a unor daune morale în valoare de 65.000 RON, precum și a

unor daune cominatorii sau penalități de 100 RON/zi dacă autoritatea pârâtă

întârzie să emită ordinul și să aplice dispozițiile din hotărâre. De asemenea,

a fost respinsă și cererea de intervenție formulată în interesul reclamantului

de către Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională.

Instanța de fond a

reținut faptul că la termenul de judecată din 9 februarie 2011, reclamantul

personal a solicitat să se constate că renunță la judecata primelor două capete

de cerere, astfel cum le-a precizat la termenul de judecată din 27 octombrie

2010 și a solicitat instanței soluționarea cererii de chemare în judecată cu

privire la celelalte capete de cerere.

Prin cererea

precizatoare, reclamantul a solicitat anularea Ordinului ministrului educației

și cercetării nr. 3967 din 24 mai 2005, poziția 1 Anexa 1 și obligarea

conducătorului autorității pârâte de a emite ordinul de confirmare pe postul de

profesor universitar poziția 22, Algebră, la Catedra de Matematică, Facultatea

de Matematică - Informatică, a Universității S.H., începând cu semestrul al

doilea al anului universitar 2003/2004.

Cu privire la aceste

capete de cerere, reclamantul a renunțat la judecată, în ședință publică,

precizând că renunță, implicit, la soluționarea excepției de nelegalitate

asupra Ordinelor ministrului cu nr. 3218/2002, nr. 4821/2004, nr. 5723 din 94

și nr. 3895/2004, precum și cu privire la fișele Comisiei de matematică din 02

aprilie 2004 și 28 februarie 2008 cu privire la Nota privind dosarul de concurs

și procesul-verbal al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor

și Certificatelor Universitare din 25 noiembrie 2005, întrucât au legătură cu

capetele principale de cerere.

Deși, prin Decizia de

casare nr. 5862 din 16 decembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, a trimis cauza spre rejudecare cu rezolvarea

dată în sensul că Ordinul nr. 3895/2004 este atacat pe cale principală, conform

art. 1 din Legea nr. 554/2004 și nu pe cale de excepție, iar reclamantul, prin

cererea precizatoare, a menționat doar anularea Ordinului ministrului educației

și cercetării nr. 3967/2005, iar față de susținerile reclamantului din ședința

de judecată s-a consemnat renunțarea și cu privire la Ordinul ministrului

educației și cercetării nr. 3895/2004.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de pârâtul B.C. față de renunțarea

reclamantului la judecata capetelor de cerere principale s-a apreciat că nu se

mai impune a fi discutată, întrucât capetele de cerere pentru care reclamantul

a stăruit în judecată reprezintă capete accesorii ale capetelor principale de cerere,

iar aspectul dacă pârâtul B.C. avea ori nu calitate procesuală putea fi

analizat în primul rând în raport de acțiunea în anularea actelor

administrative; fiind chemat în judecată de către reclamant, pretențiile

acestuia vor fi analizate în raport de ambii pârâți pe fondul capetelor de

cerere deduse judecății.

Astfel, s-a reținut

că reclamantul a solicitat obligarea pârâților Ministerul Educației și

Cercetării și B.C., în solidar, la plata unor daune materiale, indexate cu rata

dobânzii de referință, reprezentând diferența dintre salariul lunar de profesor

universitar și salariul de conferențiar universitar de la începutul semestrului

al doilea al anului universitar 2003/2004 și până la încheierea irevocabilă a

acestui proces, în sumă de 186.792 RON, și la plata unor daune morale în

valoare de 65.000 RON, precum și la plata unor daune cominatorii sau penalități

de 100 RON/zi, dacă autoritatea pârâtă întârzie să emită ordinul și să aplice

dispozițiile din hotărâre.

Din prevederile art.

18 și 19 din Legea nr. 554/2004 a reținut instanța că rezultă expres situația

că despăgubirile pentru daune materiale și morale produse pot să fie cerute în

legătură cu actul administrativ pe care instanța de contencios administrativ

l-a anulat ca fiind nelegal.

În cauză, reclamantul

a renunțat la judecata capetelor de cerere prin care a solicitat anularea

Ordinelor nr. 3967/2005 și nr. 3895/2004 pe motiv că, prin Sentința nr. 1629

din 7 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal, a dispus anularea Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr.

5656/2005, anexa 1, poziția 5 și a constatat nelegalitatea Ordinului

Ministerului Educației și Cercetării nr. 4801/2004, care a stat la baza

Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 5656/2005.

În Dosarul nr.

2568/2/2009 al Curții de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal, în care a fost pronunțată Sentința nr. 1629/7 aprilie 2010, reclamantul

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Cercetării și Inovației și

B.C. a contestat un alt act administrativ.

De asemenea, rezultă

din considerentele Sentinței nr. 1629/2010 că reclamantul a solicitat, în cauza

ce a format obiectul Dosarului nr. 2568/2/2009, obligarea pârâților la plata de

despăgubiri materiale și la plata unor daune morale, dar acțiunea a fost admisă

în parte, doar în privința anulării și constatării ca nelegale a actelor

contestate.

În cauza dedusă

judecății a reținut instanța că, solicitarea reclamantului de admitere a

capetelor de cerere cu privire la plata de despăgubiri pentru daune materiale

și morale, ca un capăt de cerere accesoriu al acțiunii dintr-un alt dosar și

anume Dosarul nr. 2568/2/2009 este, evident, neîntemeiată.

Solicitarea de

despăgubiri pentru daune materiale și morale în prezenta cauză este un capăt de

cerere accesoriu al capătului de cerere principal, prin care s-a cerut anularea

Ordinelor ministrului educației și cercetării nr. 3967/2005 și nr. 3895/2004.

Concluzionează

instanța de fond că, întrucât reclamantul a renunțat la judecarea capetelor

principale, prin care solicită verificarea de către instanță a legalității

acestor acte și nu s-a constatat că Ordinele ministrului educației și

cercetării nr. 3967/2005 și nr. 3895/2004 ar fi fost anulate printr-o altă

hotărâre de instanța de contencios administrativ, se constată că solicitarea

reclamantului de acordare a unor despăgubiri în considerarea aspectului că

actele ar fi nelegale este neîntemeiată.

Instanța de control

judiciar a reținut că, în cauză, nu se poate susține că a existat o vătămare,

de vreme ce, așa cum rezultă din încheierea de ședință din 9 februarie 2011,

recurenții au fost prezenți în fața primei instanțe, formulându-și apărările,

inclusiv în raport cu cererea de intervenție.

Nici în ceea ce

privește fondul cauzei, criticile formulate de recurenți nu au fost primite de

instanța de recurs, fiind reținut că este necontestat în cauză și rezultă din

actele dosarului, inclusiv din încheierea de ședință din 9 februarie 2011, că

reclamantul a renunțat la judecata primelor două capete de cerere,

"respectiv la anularea poz. 1 din Anexa I a OM nr. 3967 din 24 mai 2005 și

la obligarea conducătorului MEdC (devenit MECI și apoi MECTS) de a emite

ordinul de profesor universitar pentru poz. 22 Algebră, la Catedra de

Matematică a Universității S.H. din București, începând cu semestrul al doilea

al anului universitar 2003/2004", rămânând spre judecare capetele de

cerere relative la plata daunelor materiale și morale și la penalitățile de

întârziere a executării sentinței.

Or, potrivit prevederilor

art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes

legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit

la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul

prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a

actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune

morale".

De asemenea, conform

prevederilor art. 18 din același act normativ, "Instanța, soluționând

cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot

sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un

act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită

operațiune administrativă" [alin. (1)] și "În cazul soluționării

cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale

și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru" [alin. (2)].

A reținut instanța de

recurs că rezultă din dispozițiile legale citate că acordarea despăgubirilor în

materia contenciosului administrativ este condiționată de constatarea

nelegalității unui act administrativ sau a refuzului nejustificat al

autorității de a soluționa o cerere ori de a efectua o operațiune

administrativă necesară pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau

interesului legitim invocat.

Condiția pentru

acordarea despăgubirilor este, așadar, în terminologia folosită de lege, ca

instanța de judecată să "soluționeze cererea" [art. 18 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 554/2004].

Or, în speță, așa cum

s-a arătat, capetele principale de cerere, având ca obiect anularea actului

administrativ pretins vătămător - Ordinul nr. 3967 din 24 mai 2005 și,

respectiv, obligarea conducătorului autorității pârâte la emiterea unui nou

act, nu au fost soluționate de instanța de fond, întrucât reclamantul a

renunțat la judecata acestora.

Pe cale de

consecință, întrucât nu a procedat la soluționarea cererii principale, în mod

corect și în acord cu dispozițiile legale citate, instanța de fond a respins

capetele de cerere accesorii, referitoare la daunele materiale și morale și la

penalitățile de întârziere a executării sentinței.

Instanța de control

judiciar a reținut că nu este întemeiată critica recurenților, potrivit căreia

instanța de fond trebuia să acorde despăgubirile prin raportare la Sentința nr.

1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, întrucât această hotărâre judecătorească, deși

favorabilă reclamantului, se referă la alte acte administrative decât cel a

cărui anulare a constituit obiectul judecății în cauza de față și la a cărui

judecată a renunțat recurentul-reclamant în fața primei instanțe.

Mai mult decât atât,

presupunând că prin Sentința nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ar fi fost

anulat Ordinul nr. 3967 din 24 mai 2005, ceea ce nu s-a întâmplat, sau că cele

două capete de cerere privind despăgubirile ar fi fost formulate drept

consecință a anulării actelor ce fac obiectul sentinței invocate, acțiunea

reclamantului ar fi trebuit să aibă un alt temei decât cel prevăzut de art. 18

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, și anume dispozițiile art. 19 alin. (1) și

(2) din aceeași lege, care se referă la solicitarea despăgubirilor pe cale

separată, ulterior anulării actului vătămător.

Astfel, în

conformitate cu aceste din urmă prevederi legale, "Când persoana vătămată

a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și

despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la

data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei"

[alin. (1)] și "Cererile se adresează instanțelor de contencios

administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin.

(2)" [alin. (2)].

Or, în tot cursul

judecății cauzei, atât în fond, inclusiv prin precizările formulate, cât și în

recurs, reclamantul a invocat drept temei al capetelor de cerere privind

acordarea despăgubirilor dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004,

condițiile prevăzute de acestea nefiind întrunite în cauză, așa cum s-a arătat

și cum corect a reținut și instanța de fond.

A mai reținut

instanța de recurs și faptul că nu sunt întemeiate nici criticile referitoare

la lipsa de temei legal a sentinței atacate și la aplicarea greșită a legii de

către instanța de fond, pentru neprecizarea temeiului legal al absolvirii de

calitate procesuală a pârâtului B.C., respectiv al respingerii cererii de

intervenție, întrucât, pe de o parte, în cauză nu s-a constatat lipsa calității

procesuale a pârâtului persoană fizică, sentința atacată fiind pronunțată în

contradictoriu și cu acesta iar, pe de altă parte, respingerea cererii de

intervenție este consecința firească a respingerii acțiunii reclamantului,

cererea fiind formulată în interesul acestuia.

Celelalte critici ale

sentinței pronunțate de instanța de fond, referitoare la greșita menționare în

considerentele acesteia a unor date și împrejurări (cum ar fi, de exemplu,

calitatea părților), a reținut instanța de control judiciar că nu sunt de

natură să schimbe soluția, reprezentând simple erori materiale, ce pot fi

îndreptate pe calea prevăzută de art. 281 C. proc. civ.

anulare declarate de L.M. și Asociația Europeană a Cadrelor Didactice -

Secțiunea Națională Română

Prin contestația în

anulare formulată de M.L. au fost invocate dispozițiile art. 317 și art. 318 C.

proc. civ., ca temei juridic al cererii formulate.

S-a susținut că sunt

incidente dispozițiile art. 317 C. proc. civ., întrucât decizia atacată a fost

dată de un judecător ce a devenit necompetent, arătând că unul dintre

judecătorii cauzei a fost pus sub acuzare, fiind cercetat într-un dosar al DNA.

Totodată, s-a susținut că recursul a fost respins de instanță fără ca el să fie

judecat pe fond.

A invocat

dispozițiile art. 318 C. proc. civ. arătând că în decizia atacată sunt o serie

întreagă de greșeli materiale și omisiuni de studiere a unor motive de

modificare sau de casare.

A arătat că parag. 7

din pagina 4 și parag. 4 - 7 din pagina 5 sunt rezultatul unor grave erori

materiale, ce constau din neînțelegerea instanței de recurs, că în mod automat

emiterea unui ordin al ministrului educației, referitor la o funcție didactică

- cea de profesor universitar - duce la anularea ordinului anterior.

De asemenea, se

susține că este o gravă eroare materială săvârșită de instanța de recurs în

interpretarea termenului de "soluționare a cererii", arătând că

instanța de recurs, prin scrierea cu caractere italice, încearcă să schimbe

sensul semantic al termenului.

Contestatorul a

arătat că instanța de recurs nu a cercetat respingerea cererii de intervenție a

Asociației Europene a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română,

săvârșind astfel o gravă eroare materială.

A mai arătat că tot

rezultatul unor erori materiale este și raționamentul din parag. 6 - 7 ale

paginii 5, precum și neprecizarea temeiului juridic prin care s-a apreciat că

pârâtul B.C. nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Contestatoarea

Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română a

criticat decizia atacată, arătând că achiesează în totalitate la motivarea

formulată de L.M., formulând totodată amendamente incidente care sunt exclusiv

de natură europeană, respectiv dispozițiile art. 1, art. 6, art. 13, art. 17 și

art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

II. Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, va respinge ca neîntemeiată

contestația formulată de M.L. și va anula ca netimbrată contestația formulată

de Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română, având

în vedere considerentele ce urmează:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere

însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile

prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă

judecată, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ

prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ.

În conformitate cu

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot

fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai

dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

(...) 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor

de ordine publică privitoare la competență.

Înalta Curte

analizând motivele invocate în raport cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2

C. proc. civ. a constatat că nu sunt incidente în cauză aceste dispoziții,

întrucât cauza a fost judecată cu respectarea normelor de competență materială.

Art. 318 alin. (1) C.

proc. civ. reglementează contestația în anulare specială, iar potrivit acestui

text, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

În cauza de față,

Înalta Curte constată că nu suntem în prezența unei greșeli materiale, în

sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Noțiunea de

"greșeală materială" folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ.

nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal.

"Greșelile

materiale", conform art. 318 C. proc. civ., sunt erori evidente și

involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au

dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu

se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul

în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție

legală.

Verificarea unei

astfel de greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea

fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare

tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine

făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar prin

aceste dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea

recursului la recurs.

Or, susținând că

instanța de recurs a dat o greșită interpretare unor termeni ori că

raționamentul la care a ajuns instanța este greșit, contestatorul invocă

aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs, prin

aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în raport cu

interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile, a înțeles să exercite

controlul hotărârii recurate.

Or, aceste aspecte,

așa cum s-a arătat, exced noțiunii de "greșeală materială" în sensul

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Pentru considerentele

arătate, contestația în anulare formulată de L.M. va fi respinsă ca

neîntemeiată.

Înalta Curte de

Casație și Justiție mai înainte de a analiza motivele formulate de Asociația

Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română, a constatat că

cererea nu a fost timbrată cu taxa de timbru datorată, deși contestatoarea a

fost citată cu mențiunea achitării taxei datorate.

Înalta Curte reține

că în conformitate cu prevederile art. 3 lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind

taxele judiciare de timbru, contestația trebuia timbrată cu suma de 10 RON și

cu 0,30 RON timbru judiciar conform prevederilor O.G. nr. 32/1995 modificată

prin Legea nr. 123/1997.

Având în vedere

faptul că această contestatoare nu și-a îndeplinit obligația ce-i revenea, conform

prevederilor legale arătate, Curtea va aplica sancțiunea prevăzută de

dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 coroborate cu art. 9

alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 și va anula cererea ca netimbrată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de L.M. împotriva Deciziei nr. 352 din 25 ianuarie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție ca neîntemeiată.

Anulează contestația

în anulare formulată de Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea

Națională Română împotriva aceleiași decizii ca netimbrată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - GV