ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5058/2012

Asupra contestațiilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea depusă la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 26 martie 2012 de către L.M. s-a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 352 din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. La data de 27 martie 2012 a formulat contestație în anulare împotriva aceleiași hotărâri și Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română. 2. Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 352 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost respinse recursurile formulate de reclamantul L.M.

și de intervenienta Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională împotriva Sentinței nr. 1364 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Sentința nr. 1364 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a constatat că reclamantul L.M. a renunțat la judecarea capetelor de cerere privind anularea Ordinelor nr. 3895/2004 și nr. 3967/2005 emise de ministrul educației și cercetării, precum și la judecarea excepțiilor de nelegalitate invocate.

Instanța de fond a respins, în rest, acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și B.C., reținând că aceasta este neîntemeiată în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la plata unor daune materiale indexate cu rata dobânzii de referință, reprezentând diferența dintre salariul lunar de profesor universitar și salariul de conferențiar universitar de la începutul semestrului al doilea al anului universitar 2003/2004 și până la încheierea irevocabilă a acestui proces, în sumă de 186.792 RON, a unor daune morale în valoare de 65.000 RON, precum și a unor daune cominatorii sau penalități de 100 RON/zi dacă autoritatea pârâtă întârzie să emită ordinul și să aplice dispozițiile din hotărâre.

De asemenea, a fost respinsă și cererea de intervenție formulată în interesul reclamantului de către Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională. Instanța de fond a reținut faptul că la termenul de judecată din 9 februarie 2011, reclamantul personal a solicitat să se constate că renunță la judecata primelor două capete de cerere, astfel cum le-a precizat la termenul de judecată din 27 octombrie 2010 și a solicitat instanței soluționarea cererii de chemare în judecată cu privire la celelalte capete de cerere. Prin cererea precizatoare, reclamantul a solicitat anularea Ordinului ministrului educației și cercetării nr. 3967 din 24 mai 2005, poziția 1 Anexa 1 și obligarea conducătorului autorității pârâte de a emite ordinul de confirmare pe postul de profesor universitar poziția 22, Algebră, la Catedra de Matematică, Facultatea de Matematică - Informatică, a Universității S.H., începând cu semestrul al doilea al anului universitar 2003/2004.

Cu privire la aceste capete de cerere, reclamantul a renunțat la judecată, în ședință publică, precizând că renunță, implicit, la soluționarea excepției de nelegalitate asupra Ordinelor ministrului cu nr. 3218/2002, nr. 4821/2004, nr. 5723 din 94 și nr. 3895/2004, precum și cu privire la fișele Comisiei de matematică din 02 aprilie 2004 și 28 februarie 2008 cu privire la Nota privind dosarul de concurs și procesul-verbal al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare din 25 noiembrie 2005, întrucât au legătură cu capetele principale de cerere.

Deși, prin Decizia de casare nr. 5862 din 16 decembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a trimis cauza spre rejudecare cu rezolvarea dată în sensul că Ordinul nr. 3895/2004 este atacat pe cale principală, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004 și nu pe cale de excepție, iar reclamantul, prin cererea precizatoare, a menționat doar anularea Ordinului ministrului educației și cercetării nr. 3967/2005, iar față de susținerile reclamantului din ședința de judecată s-a consemnat renunțarea și cu privire la Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 3895/2004. Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul B.C. față de renunțarea reclamantului la judecata capetelor de cerere principale s-a apreciat că nu se mai impune a fi discutată, întrucât capetele de cerere pentru care reclamantul a stăruit în judecată reprezintă capete accesorii ale capetelor principale de cerere, iar aspectul dacă pârâtul B.C.

avea ori nu calitate procesuală putea fi analizat în primul rând în raport de acțiunea în anularea actelor administrative; fiind chemat în judecată de către reclamant, pretențiile acestuia vor fi analizate în raport de ambii pârâți pe fondul capetelor de cerere deduse judecății. Astfel, s-a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâților Ministerul Educației și Cercetării și B.C., în solidar, la plata unor daune materiale, indexate cu rata dobânzii de referință, reprezentând diferența dintre salariul lunar de profesor universitar și salariul de conferențiar universitar de la începutul semestrului al doilea al anului universitar 2003/2004 și până la încheierea irevocabilă a acestui proces, în sumă de 186.792 RON, și la plata unor daune morale în valoare de 65.000 RON, precum și la plata unor daune cominatorii sau penalități de 100 RON/zi, dacă autoritatea pârâtă întârzie să emită ordinul și să aplice dispozițiile din hotărâre.

Din prevederile art. 18 și 19 din Legea nr. 554/2004 a reținut instanța că rezultă expres situația că despăgubirile pentru daune materiale și morale produse pot să fie cerute în legătură cu actul administrativ pe care instanța de contencios administrativ l-a anulat ca fiind nelegal. În cauză, reclamantul a renunțat la judecata capetelor de cerere prin care a solicitat anularea Ordinelor nr. 3967/2005 și nr. 3895/2004 pe motiv că, prin Sentința nr. 1629 din 7 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a dispus anularea Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 5656/2005, anexa 1, poziția 5 și a constatat nelegalitatea Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4801/2004, care a stat la baza Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 5656/2005.

În Dosarul nr. 2568/2/2009 al Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în care a fost pronunțată Sentința nr. 1629/7 aprilie 2010, reclamantul în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Cercetării și Inovației și B.C. a contestat un alt act administrativ. De asemenea, rezultă din considerentele Sentinței nr. 1629/2010 că reclamantul a solicitat, în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 2568/2/2009, obligarea pârâților la plata de despăgubiri materiale și la plata unor daune morale, dar acțiunea a fost admisă în parte, doar în privința anulării și constatării ca nelegale a actelor contestate. În cauza dedusă judecății a reținut instanța că, solicitarea reclamantului de admitere a capetelor de cerere cu privire la plata de despăgubiri pentru daune materiale și morale, ca un capăt de cerere accesoriu al acțiunii dintr-un alt dosar și anume Dosarul nr. 2568/2/2009 este, evident, neîntemeiată.

Solicitarea de despăgubiri pentru daune materiale și morale în prezenta cauză este un capăt de cerere accesoriu al capătului de cerere principal, prin care s-a cerut anularea Ordinelor ministrului educației și cercetării nr. 3967/2005 și nr. 3895/2004. Concluzionează instanța de fond că, întrucât reclamantul a renunțat la judecarea capetelor principale, prin care solicită verificarea de către instanță a legalității acestor acte și nu s-a constatat că Ordinele ministrului educației și cercetării nr. 3967/2005 și nr. 3895/2004 ar fi fost anulate printr-o altă hotărâre de instanța de contencios administrativ, se constată că solicitarea reclamantului de acordare a unor despăgubiri în considerarea aspectului că actele ar fi nelegale este neîntemeiată.

Instanța de control judiciar a reținut că, în cauză, nu se poate susține că a existat o vătămare, de vreme ce, așa cum rezultă din încheierea de ședință din 9 februarie 2011, recurenții au fost prezenți în fața primei instanțe, formulându-și apărările, inclusiv în raport cu cererea de intervenție. Nici în ceea ce privește fondul cauzei, criticile formulate de recurenți nu au fost primite de instanța de recurs, fiind reținut că este necontestat în cauză și rezultă din actele dosarului, inclusiv din încheierea de ședință din 9 februarie 2011, că reclamantul a renunțat la judecata primelor două capete de cerere, "respectiv la anularea poz. 1 din Anexa I a OM nr. 3967 din 24 mai 2005 și la obligarea conducătorului MEdC (devenit MECI și apoi MECTS) de a emite ordinul de profesor universitar pentru poz.

22 Algebră, la Catedra de Matematică a Universității S.H. din București, începând cu semestrul al doilea al anului universitar 2003/2004", rămânând spre judecare capetele de cerere relative la plata daunelor materiale și morale și la penalitățile de întârziere a executării sentinței.

Or, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale". De asemenea, conform prevederilor art. 18 din același act normativ, "Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă" [alin. (1)] și "În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate,

dacă reclamantul a solicitat acest lucru" [alin. (2)]. A reținut instanța de recurs că rezultă din dispozițiile legale citate că acordarea despăgubirilor în materia contenciosului administrativ este condiționată de constatarea nelegalității unui act administrativ sau a refuzului nejustificat al autorității de a soluționa o cerere ori de a efectua o operațiune administrativă necesară pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim invocat. Condiția pentru acordarea despăgubirilor este, așadar, în terminologia folosită de lege, ca instanța de judecată să "soluționeze cererea" [art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004].

Or, în speță, așa cum s-a arătat, capetele principale de cerere, având ca obiect anularea actului administrativ pretins vătămător - Ordinul nr. 3967 din 24 mai 2005 și, respectiv, obligarea conducătorului autorității pârâte la emiterea unui nou act, nu au fost soluționate de instanța de fond, întrucât reclamantul a renunțat la judecata acestora. Pe cale de consecință, întrucât nu a procedat la soluționarea cererii principale, în mod corect și în acord cu dispozițiile legale citate, instanța de fond a respins capetele de cerere accesorii, referitoare la daunele materiale și morale și la penalitățile de întârziere a executării sentinței.

Instanța de control judiciar a reținut că nu este întemeiată critica recurenților, potrivit căreia instanța de fond trebuia să acorde despăgubirile prin raportare la Sentința nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, întrucât această hotărâre judecătorească, deși favorabilă reclamantului, se referă la alte acte administrative decât cel a cărui anulare a constituit obiectul judecății în cauza de față și la a cărui judecată a renunțat recurentul-reclamant în fața primei instanțe.

Mai mult decât atât, presupunând că prin Sentința nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ar fi fost anulat Ordinul nr. 3967 din 24 mai 2005, ceea ce nu s-a întâmplat, sau că cele două capete de cerere privind despăgubirile ar fi fost formulate drept consecință a anulării actelor ce fac obiectul sentinței invocate, acțiunea reclamantului ar fi trebuit să aibă un alt temei decât cel prevăzut de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, și anume dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) din aceeași lege, care se referă la solicitarea despăgubirilor pe cale separată, ulterior anulării actului vătămător.

Astfel, în conformitate cu aceste din urmă prevederi legale, "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" [alin. (1)] și "Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)" [alin. (2)]. Or, în tot cursul judecății cauzei, atât în fond, inclusiv prin precizările formulate, cât și în recurs, reclamantul a invocat drept temei al capetelor de cerere privind acordarea despăgubirilor dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, condițiile prevăzute de acestea nefiind întrunite în cauză, așa cum s-a arătat și cum corect a reținut și instanța de fond.

A mai reținut instanța de recurs și faptul că nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la lipsa de temei legal a sentinței atacate și la aplicarea greșită a legii de către instanța de fond, pentru neprecizarea temeiului legal al absolvirii de calitate procesuală a pârâtului B.C., respectiv al respingerii cererii de intervenție, întrucât, pe de o parte, în cauză nu s-a constatat lipsa calității procesuale a pârâtului persoană fizică, sentința atacată fiind pronunțată în contradictoriu și cu acesta iar, pe de altă parte, respingerea cererii de intervenție este consecința firească a respingerii acțiunii reclamantului, cererea fiind formulată în interesul acestuia.

Celelalte critici ale sentinței pronunțate de instanța de fond, referitoare la greșita menționare în considerentele acesteia a unor date și împrejurări (cum ar fi, de exemplu, calitatea părților), a reținut instanța de control judiciar că nu sunt de natură să schimbe soluția, reprezentând simple erori materiale, ce pot fi îndreptate pe calea prevăzută de art. 281 C. proc. civ. 3. Contestațiile în anulare declarate de L.M. și Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română Prin contestația în anulare formulată de M.L. au fost invocate dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ., ca temei juridic al cererii formulate. S-a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 317 C. proc.

civ., întrucât decizia atacată a fost dată de un judecător ce a devenit necompetent, arătând că unul dintre judecătorii cauzei a fost pus sub acuzare, fiind cercetat într-un dosar al DNA. Totodată, s-a susținut că recursul a fost respins de instanță fără ca el să fie judecat pe fond. A invocat dispozițiile art. 318 C. proc. civ. arătând că în decizia atacată sunt o serie întreagă de greșeli materiale și omisiuni de studiere a unor motive de modificare sau de casare. A arătat că parag. 7 din pagina 4 și parag. 4 - 7 din pagina 5 sunt rezultatul unor grave erori materiale, ce constau din neînțelegerea instanței de recurs, că în mod automat emiterea unui ordin al ministrului educației, referitor la o funcție didactică - cea de profesor universitar - duce la anularea ordinului anterior.

De asemenea, se susține că este o gravă eroare materială săvârșită de instanța de recurs în interpretarea termenului de "soluționare a cererii", arătând că instanța de recurs, prin scrierea cu caractere italice, încearcă să schimbe sensul semantic al termenului. Contestatorul a arătat că instanța de recurs nu a cercetat respingerea cererii de intervenție a Asociației Europene a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română, săvârșind astfel o gravă eroare materială. A mai arătat că tot rezultatul unor erori materiale este și raționamentul din parag. 6 - 7 ale paginii 5, precum și neprecizarea temeiului juridic prin care s-a apreciat că pârâtul B.C. nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Contestatoarea Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română a criticat decizia atacată, arătând că achiesează în totalitate la motivarea formulată de L.M., formulând totodată amendamente incidente care sunt exclusiv de natură europeană, respectiv dispozițiile art. 1, art. 6, art. 13, art. 17 și art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, va respinge ca neîntemeiată contestația formulată de M.L.

și va anula ca netimbrată contestația formulată de Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română, având în vedere considerentele ce urmează: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: (...) 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Înalta Curte analizând motivele invocate în raport cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. a constatat că nu sunt incidente în cauză aceste dispoziții, întrucât cauza a fost judecată cu respectarea normelor de competență materială. Art. 318 alin. (1) C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială, iar potrivit acestui text, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare. În cauza de față, Înalta Curte constată că nu suntem în prezența unei greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ. Noțiunea de "greșeală materială" folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal. "Greșelile materiale", conform art. 318 C. proc. civ., sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală. Verificarea unei astfel de greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs.

Or, susținând că instanța de recurs a dat o greșită interpretare unor termeni ori că raționamentul la care a ajuns instanța este greșit, contestatorul invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs, prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile, a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate. Or, aceste aspecte, așa cum s-a arătat, exced noțiunii de "greșeală materială" în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. Pentru considerentele arătate, contestația în anulare formulată de L.M. va fi respinsă ca neîntemeiată. Înalta Curte de Casație și Justiție mai înainte de a analiza motivele formulate de Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română, a constatat că cererea nu a fost timbrată cu taxa de timbru datorată, deși contestatoarea a fost citată cu mențiunea achitării taxei datorate.

Înalta Curte reține că în conformitate cu prevederile art. 3 lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, contestația trebuia timbrată cu suma de 10 RON și cu 0,30 RON timbru judiciar conform prevederilor O.G. nr. 32/1995 modificată prin Legea nr. 123/1997. Având în vedere faptul că această contestatoare nu și-a îndeplinit obligația ce-i revenea, conform prevederilor legale arătate, Curtea va aplica sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 coroborate cu art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 și va anula cererea ca netimbrată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de L.M. împotriva Deciziei nr. 352 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca neîntemeiată. Anulează contestația în anulare formulată de Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională Română împotriva aceleiași decizii ca netimbrată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2012. Procesat de GGC - GV